Recent încheiatul summit al NATO de la Bucureşti, dincolo de orice analiză pertinentă făcută de analişti, dincolo de succesul sau de neîmplinirile sale, vine să confirme că distanţa dintre europenii occidentali şi americani a devenit o realitate constantă care marchează, mai cu seamă, ultimele trei decenii. Ne putem întreba dacă se poate spune ceva cu adevărat nou despre relaţiile transatlantice? Au existat foarte multe analize, s-au pus diagnostice şi s-au căutat soluţii, au fost marcate puncte de hiatus ori au fost subliniate convergenţe şi similitudini. A devenit evident pentru tot mai mulţi că Europa a intrat în ceea ce unii numesc „post-istorie“, renunţând la a avea o viziune clasică, de sorginte realistă, asupra peisajului şi arenei internaţionale.
Uniunea Europeană este constant preocupată de drepturile omului care au fost profund ideologizate şi de cele patru libertăţi fundamentale care stau la baza construcţiei sale postbelice. Pilonul II de la Maastricht, Politica Externă şi de Securitate Comună este în plin proces de construcţie şi articulare, Uniunea Europeană propunându-şi un viitor previzibil, în care să dispună şi de o armată europeană efectivă şi de o proiecţie în cadrul relaţiilor internaţionale pe măsura potenţialului ei. Deocamdată, Uniunea Europeană se comportă asemenea unei familii foarte bogate, cu o locuinţă splendidă, cu o pinacotecă pe mă-sură, trăind într-un lux relativ, dar fără a avea bodyguarzi şi fără a cheltui prea mult pentru propria securitate. Deficitul ei de securitate este încă, în cea mai mare măsură, acoperit de Statele Unite ale Americii. Vom încerca, în cele ce urmează, să creionăm, din perspectivă istorică, relaţia transatlantică postbelică în dimensiunile sale fundamentale. Pentru a rămâne totuşi în domeniul istoriei şi a nu intra abrupt în politica internaţională curentă, nu vom analiza şi trecutul recent, înţelegând prin aceasta perioada post Război Rece. Cu toate acestea, suntem siguri că şi cititorii mai puţin avizaţi vor înţelege care este situaţia actuală a raporturilor transatlantice şi, mai ales, care sunt originile şi cauzele profunde ale unei „înstrăinări“ ce adesea ne tulbură. Vom înţelege mai bine de ce „Noua Europă“, sintagmă nu întâmplător de sorginte americană, simte şi rezonează în mod diferit la agenda transatlantică şi problematica ei.
Triumful industriei
Un rol fundamental, primordial după unii, în declanşarea şi procesul construcţiei europene l-au avut Statele Unite ale Americii. Dacă ar fi să amintim doar sprijinul economic (Planul Marshall îl epitomizează), umbrela de securitate (crearea NATO) şi îndemnurile constante în această direcţie din primul deceniu postbelic, am vedea că Statele Unite ale Americii au fost deopotrivă „moaşa“ şi „naşul“ procesului istoric în care şi România s-a angajat după schimbarea din 1989. Unul din triumfurile însănătoşirii părţii occidentale a continentului de după cea de-a doua conflagraţie mondială a fost constituirea societăţilor industriale puternice în această parte a Europei. Toate aceste societăţi, indiferent de proporţia de egalitarism admisă înlăuntrul lor, şi-au pus credinţa şi energiile în slujba creşterii susţinute a economiilor lor. Ele au proiectat, mai mult sau mai puţin fantezist, politici pragmatice, relaţii industriale stabile şi coerente, educaţie şi consum de masă. Societăţile occidentale se îndreptau către ceea ce Raymond Aron a numit „satisfacţie certăreaţă“ în locul dezacordurilor ideologice şi al luptei de clasă. În cursul „celor treizeci de ani glorioşi“ - după expresia lui Jean Fourastie - maşina industrială a Germaniei Occidentale a fost reconstruită şi a devenit mai puternică ca niciodată, iar Franţa, Italia şi Beneluxul au ajuns la faza industrializării lor puternice. Triumful raţionalităţii economice a generat fie sentimentul „permanenţei fericirii“, fie, mai rar, un scepticism ponderat. Boomul economic a fost evident şi de necontestat, iar arhitecţii construcţiei europene au reuşit să transforme pilonul economic într-un model de succes al cooperării şi integrării europene.
Politici economice asemănătoare
Erupţia violentă din 1968 (care rămâne şi astăzi un subiect de meditaţie) a demonstrat însă existenţa unor nemulţumiri profunde, chiar dacă confuze şi confuzionante, asupra „modernităţii“, „societăţii de consum“, „existenţei programate“ etc. În opinia multor istorici, adevărata criză s-a dovedit a fi cea de după 1973, când a fost relevată o combinaţie între o recesiune aproape clasică - cu toate că ea afecta sisteme politice şi economice foarte diferite de cele din anii â30 ai secolului trecut - şi o revoluţie tehnologică care punea sub semnul întrebării capacitatea de competiţie a Europei Occidentale, exact în momentul când statele acestei regiuni resimţeau mai întâi efectele şocului petrolier acompaniate de vectorii recesiunii economice. Extinderea procesului construcţiei europene, odată cu piaţa unică realizată în 1970 şi lărgirea Comunităţii Economice Europene prin includerea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei nu a creat valul de optimism care ar fi fost de aşteptat. În aceşti ani, politicile economice ale statelor membre ale „Europei celor nouă“ au fost, mai mult ca niciodată, asemănătoare: toate statele au încercat să reducă inflaţia, să controleze creşterea salariilor şi a preţurilor, să stăpânească costurile uriaşe ale sistemelor de securitate socială, să reziste presiunilor protecţioniste şi să micşoreze deficitele bugetare. Toţi liderii europeni doreau crearea de condiţii pentru modernizarea industriei şi creşterea competitivităţii economiilor lor. Atunci când guvernul francez a încercat - de unul singur - să urmeze o politică de dezvoltare internă diferită, rezultatele s-au dovedit a fi atât de nefavorabile pentru francul francez, pentru balanţa de plăţi şi pentru competitivitatea ţării, încât el a trebuit să schimbe rapid vitezele. Francois Mitterand a descoperit austeritatea socialistă şi a schimbat priorităţile: de la cea acordată ocupării forţei de muncă şi unei repartizări mai drepte a veniturilor, la prioritatea modernizării producţiei şi restricţiilor fiscale.
Efectele realităţilor economice
În toată această perioadă, cu toate asemănările invocate mai sus, vehicolul Comunităţii Economice Europene nu a dobândit nici mai multă putere şi nici o viteză mai mare. Realităţile economice au rămas relevante din punct de vedere naţional şi acest lucru a fost dur resimţit de transnaţionalişti. Mulţi occidentali au fost îngrijoraţi în faţa unei evidenţe stridente: şomajul dura mai mult în Europa decât în Statele Unite ale Americii. Acest lucru se întâmpla din cauza unei multitudini de factori: o mobilitate mai mare a forţei de muncă în Statele Unite care rezulta dintr-un sistem de asigurări sociale mai puţin sofisticat şi extins, un mecanism sindical care peste ocean era mai preocupat de crearea unor noi locuri de muncă decât de păstrarea celor vechi, o povară socială mai mică asupra întreprinderilor şi un sistem de taxe mai îngăduitor şi mai puţin înrobitor. Nemulţumirile europenilor din anii ’70 şi ’80 ai secolului de curând încheiat pot fi grupate în trei categorii. Dar încă de la începutul celei mai trainice şi lungi alianţe ale Statelor Unite ale Americii, cea cu Europa, liderii de peste ocean au fost adesea iritaţi de nemulţumirile europenilor. Nemulţumirile americane nu au fost doar un răspuns la acuzele europenilor, ci un gen de rechizitoriu global asupra comportamentului, opiniilor şi evoluţiei Europei Occidentale
În afară de marea armată oficială internaţională, NATO mai are şi alte “armate secrete”, care acţionează în diverse ţări, cu acordul tacit al guvernelor respective. Unul dintre scopurile acestor mici armate “de culise” este provocarea de atentate teroriste, în primul rând, pentru a wţine o atmosferă de tensiune şi de teamă, iar apoi - pentru a arăta cu degetul înspre alţi “vinovaţi”. Această informaţie şocantă a fost dezbătută pe larg de către Daniele Ganser, un profesor elveţian de istorie contemporană al Universităţii Basel, în cartea sa intitulată chiar “Armatele secrete ale NATO”. Volumul a suscitat deja vehemente polemici la nivel internaţional.
Operaţiunea “Steaguri false” Astfel, profesorul elveţian susţine că, la puţin timp de la terminarea celui de-al doilea război mondial, şi în special în perioada Războiului Rece, au fost înfiinţate mai multe structuri secrete ale NATO, echipate, finanţate şi antrenate de CIA şi de serviciul secret britanic MI6. Iniţial, aceste structuri au avut rolul de a combate forţele armate ale Uniunii Sovietice în caz de război. Mai târziu, însă, activitatea lor s-a diversificat, astfel că au ajuns să organizeze atentate teroriste chiar pe teritoriul ţărilor aliate din Europa de Vest, beneficiind de tăcerea complice a autorităţilor. Scopul principal al acestor atacuri a fost acuzarea organizaţiilor de stânga din statele respective, ştiut fiind faptul că Statele Unite au respins întotdeauna orice idee de socialism sau comunism. “Strategia tensiunii”, dar şi operaţiunea “Steaguri false”, au fost sintagmele folosite de NATO pentru a descrie şi a justifica actele teroriste puse în practică. Tensiunea şi teama întreţinute la nivel mondial au fost şi sunt nişte arme redutabile, susţine Ganser, pentru că permit manipularea fără probleme a cetăţenilor oricărei ţări.
Andreotti a recunoscut existenţa structurii Gladio Numele generic al “armatei secrete” NATO a fost “Stay Behind”, dar cele mai importante structuri clandestine au fost ceea ce s-au numit “Clandestine Planning Committee” (CCP) şi “Allied Clandestine Committee”, care au acţionat pe teritoriul unor ţări vest-europene, printre care s-au numărat Italia, Franţa, Belgia, Spania, Portugalia, Luxemburg, Germania. Spre exemplu, în Italia, la sfârşitul anilor `70, serviciile secrete s-au folosit de “armata din culise” NATO cu numele de cod “Gladio”, pentru a pune la cale atentate prin care să discrediteze mişcarea socialistă italiană care, la vremea respectivă, deţinea un loc important în Parlament. De-abia la începutul lui 1990 fostul premier italian Giulio Andreotti a recunoscut existenţa structurii Gladio, iar judecătorul Felice Casson, care ancheta circumstanţele producerii unui atentat (la Peteano), a descoperit adevărul: acesta nu fusese comis de militanti extremişti de stânga, aşa cum se susţinea oficial, ci de un anume Vincenzo Vinciguerra, un extremist de dreapta, membru al Gladio. Deşi la începutul anilor `90 oficiali ai NATO şi diverşi lideri politici au anunţat că aceste structuri au fost dezactivate, profesorul Ganser este de părere că ele îşi continuă nestingherite activitatea şi astăzi, cel mult cu titulatură schimbată. Un argument în acest sens îl constituie faptul că, în perioada wţionată, Parlamentul European a adresat un protest atât lui Bush senior, cât şi organizaţiei NATO. Demersul a rămas până în ziua de azi fără niciun răspuns.
Acuzaţii reciproce în Germania Pe tema structurilor secrete NATO, în Germania a avut loc un adevarat duel oficial între socialişti (la putere în anii `90) şi creştin-democraţi (CDU). Când primii au strigat în gura mare că este un “ruşinos scandal national”, creştin-democraţii au răspuns că şi ei pot dovedi faptul că socialiştii, în frunte cu Willy Brandt, au luat parte la această “conspiraţie a armatelor secrete”. De acuzaţii mascate a avut parte, mai recent, şi actualul cancelar german Angela Merkel. Când a vrut să reproşeze Statelor Unite că închisorile secrete, dar şi tratamentul prizonierilor de la Guantanamo, sunt ilegale, administraţia Bush i-a răspuns imediat că este mai bine să păstreze tăcerea asupra acestor subiecte delicate, cu atât mai mult cu cât serviciile secrete germane au contribuit la declanşarea războiului din Irak.
Atentate regizate la cel mai înalt nivel În lucrarea profesorului Ganser un loc aparte îl deţin unele atentate din Iran şi Egipt, care au fost atribuite, în varianta oficială, comuniştilor iranieni şi, respectiv, musulmanilor. Adevărul a fost cu totul altul: în 1953, premierul iranian Mohammed Mossadeq a fost înlăturat de la putere cu ajutorul agenţilor MI6 si CIA. Ulterior s-a aflat că lovitura de stat a fost orchestrată de agentul CIA Kermit Roosevelt, nepotul fostului preşedinte american Theodore Roosevelt. Miza acestor războaie de culise a fost, de fapt, controlul rezervelor de petrol. Cât priveşte atacurile comise în Egipt şi atribuite musulmanilor, în ceea ce s-a numit “afacerea Lavon”, s-a dovedit că autorii lor au fost agenţi ai Mossadului, care urmăreau ca trupele britanice să nu plece din Egipt, garantând astfel securitatea Israelului.
Europa va pierde în faţa Americii În fine, istoricul elveţian mai este de părere că pretinsele războaie împotriva terorismului pornesc, de fapt, de la dorinţa de a controla cele mai importante rezerve de petrol şi gaz. În această sfidare reciprocă geostrategică, Uniunea Europeana va pierde în faţa Statelor Unite, tocmai pentru că acestea controlează (neoficial) structurile NATO, inclusiv pe cele secrete. Or, dacă America pune mâna pe aceste rezerve, este de presupus că nu le va da pe gratis ţărilor europene, ci chiar la un preţ piperat. Statele Unite vor specula faptul (ştiut de foarte puţine persoane) că producţia de petrol din Europa (în special cea din Marea Britanie şi Norvegia) este în declin. Şi atunci, prin mijloace mai mult sau mai puţin oficiale şi legale, America îşi va impune propriile condiţii.(http://www.summitnato.ro/blog/ )
Daniele Ganser - "NATO's Secret Armies (Operation Gladio and Terrorism in Western Europe)" Pentru a citi si dowloada cartea in format electronic accesati linkul: LINK
Vincento Vinciguerra a fost recuperat si promovat in diferite functii incepind din anul 1978, in domeniul tradingului de petrol, fiind "angajat" al mai multor "corporatii" (asasini economici) globalizate pe "rol" de enforcer .... astazi traieste linistit in Italia unde are o vie care face strugiri si vin (unii spun ca a vindut-o acum doi ani si s-a stabilit la Perpignion ... probabil ca sub alt nume cu toate ca atunci cind l-am cunoscut era foarte mindriu de numele lui !)
America Latină a fost vreme îndelungată o zonă de o mare importanţă geostrategică pentru Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece părea să existe o ameninţare din partea ţărilor ce simpatizau cu comunismul, iar apoi America Latină a devenit scena 'luptei împotriva drogurilor' purtată de SUA, se arată într-o analiză publicată de ISN Security Watch. În ziua de azi, cea mai mare ameninţare venită din partea acestei regiuni este, în viziunea administraţiei Bush, ascensiunea unui cartel de regimuri populiste. Descoperirea recentă a unor reţele islamiste în cadrul unora dintre aceste regimuri ostile ar putea crea o situaţie dificilă pentru adminisraţia următorului preşedinte american. În trecut, America Latină s-a dovedit a fi un loc oportun pentru criminalii de război şi pentru infractori, aceştia 'dispărând' în această parte a lumii. Identificarea unei prezenţe islamiste în Zona celor Trei Graniţe /Tri-Border Area (TBA)/, unde se întâlnesc Paraguayul, Argentina şi Brazilia, a fost, poate, o descoperire nu foarte şocantă. Slăbiciunea cronică a structurilor regionale de securitate, o prezenţă ocupaţională a SUA în Orientul Mijlociu şi oportunitatea pe care TBA o oferă ca 'sanctuar' desfiinţat, toate contribuie la atracţia exercitată de regiune. Hezbollah, Hamas, Al Qaida şi Jihadul Islamic au fost toate asociate cu TBA şi cu elemente ale marii sale populaţii arabe din diaspora. Informaţii prezentate recent de serviciile secrete argetiniene şi americane indică faptul că aceste grupuri nu reprezintă în momentul de faţă o ameninţare operaţională. Activitatea teroristă din această regiune pare să se limiteze la strângerea de fonduri (estimată la sute de milioane de dolari), recrutare şi pregătire.
Cel puţin unul dintre aceste grupuri, însă, a desfăşurat în trecut operaţiuni în regiune. Jihadul Islamic şi-a asumat responsabilitatea pentru atacul cu bombă asupra Ambasadei Israelului, în 1992, şi se presupune că este responsabil şi pentru atacul cu bombă din 1994, la Buenos Aires. Este posibil ca aceste grupuri, dacă vor fi condiţiile de asemenea natură, să desfăşoare operaţiuni în viitor - dacă nu în America Latină, atunci în alte zone din Emisfera Vestică. În luna august, Fernando Lugo, fost episcop, a devenit preşedinte al Paraguayului. În vreme ce există controverse legate de politica sa, preluarea funcţiei de către Lugo a fost primită cu bucurie de către alţi lideri latin-americani de stânga, precum şi de preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad. Mulţi analişti sunt de părere că alegerea lui Lugo ar putea dăuna relaţiilor dintre SUA şi Paraguay. Numirea fostului ambasador paraguayan în Liban, Alejandro Hamed Franco, ca ministru de externe în noul guvern al lui Lugo este şi ea un factor negativ, în viziunea SUA. Franco a recunoscut că are legături cu unele grupări care figurează pe lista Departamentului american de Stat a organizaţiilor teroriste străine. În primul rând, disensiunile dintre Paraguay şi SUA ar pune în pericol programul de securitate deja existent. Principala iniţiativă din domeniul securităţii, menită să combată terorismul, este programul '3+1' în cadrul căruia colaborează serviciile secrete argentiniene, braziliene, paraguayene şi americane. Strategia Americană de Apărare Naţională din 2008 sublinia faptul că 'incapacitatea multor state de a-şi asigura în mod eficient operaţiunile poliţieneşti sau de a colabora cu vecinii lor pentru a asigura securitatea regională reprezintă o provocare pentru sistemul internaţional'.
Forums
