De cate ori iresponsabilitatea adultilor face dublu click pe soarta copiilor, incurajand sau stopand implinirea visurilor cu ochii deschisi.... cate ore de curs n-au avut cursul normal pentru a da rost istoriilor spuse in formule, definitii, experimente,cuvinte, note muzicale.... nu intreb si nu vreau cifre....s-ar exprima in atatea suflete dezamagite de neputinta ,ca-mi vine sa bat pe cineva!
Un articol interesant, ca tot este la moda sa fii anti-religie. Este mult de citit, comparativ cu Facebook-ul...
Interogări la „interogarea sistemului”
Ministerul Educaţiei[1] a trimis la inspectoratele judeţene şi în şcoli cereri de înscriere la ora de Religie, pe care le doreşte semnate de părinţi până la 6 martie 2015. Graba de a rezolva situaţia orei de Religie, dar şi modul în care ministrul de resort explică în presă măsura m-au determinat ca, fără a avea vreo veleitate de jurist, în calitate de „simplu cetăţean”, cum spune poetul, şi de părinte de viitor şcolar, să pun câteva întrebări absolut necesare:
1. Care este baza legală a acestei cereri, de vreme ce Parlamentul sau Guvernul României nu a modificat încă Legea nr. 1/2011, a cărei primă teză din articolul 18 alin. (2) a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale a României? Pe ce temei se emite o cerere obligatorie (pentru cei ce vor ora de Religie) până la 6 martie 2015, de vreme ce urmează ca statutul acestei cereri să fie decis de Parlament sau Guvern, când va modifica articolul 18 alin. (2)?
2. Ce competenţă are Ministerul Educaţiei în a rezolva, în această fază, implementarea deciziei CCR, dat fiind că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată faţă de o lege, nu faţă de un ordin de ministru, iar competenţa punerii în acord a articolului neconstituţional cu Constituţia aparţine Parlamentului sau Guvernului României, ministerul urmând să implementeze noile prevederi legale după ce ele vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, lucru pe care domnul ministru îl şi recunoaşte, de altfel: “În acest context, tot ce putem face este să interogăm sistemul. Pasul următor este să aşteptăm să vedem formularea prin care Parlamentul va implementa modificarea Legii Educaţiei, după care se va impune trimiterea unui ordin de ministru care să reglementeze modul de derulare a orelor de religie”[2]?
3. Ce a determinat Ministerul Educaţiei să ia această decizie, având în vedere că anterior hotărâse să aplice măsurile ce decurg din decizia CCR începând din anul şcolar 2015-2016, după ce va fi fost făcută şi modificarea Legii nr. 1/2011? A avut vreo influenţă în această schimbare de decizie adversitatea faţă de ora de Religie a unei părţi din media sau a unor asociaţii (campania unui site pentru punerea orei de Religie la începutul sau sfârşitul programului, sesizarea Curţii de Conturi cu privire la pretinsa salarizare ilegală a profesorilor, titluri din presă de genul “Religia nu mai este obligatorie în şcoală. Biserica Ortodoxă primeşte o lovitură de la Curtea Constituţională”, “Tertipul prin care BOR încearcă să menţină religie obligatorie în şcoli” etc.)?
4. Cum se împacă decizia ministerului de a distribui în teritoriu o cerere care, din explicaţiile domnului ministru (“suntem obligaţi să interogăm sistemul cu privire la dorinţa de participare sau nu la ora de Religie pe anul în curs” şi, mai clar: “părinţii care vor ora de Religie pentru copiii lor depun cerere până la 6 martie, pentru anul şcolar în curs”[3] s.n.), pare a acoperi, în mod retroactiv, semestrul I şi prima lună a semestrului al II-lea din anul şcolar 2014-2015, cu principiul neretroactivităţii deciziilor Curţii Constituţionale, statuat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, care spune: “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, şi cu prevederea din art. 15 alin. (2) al Constituţiei României, care spune: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” (s.n.)? Viitorul începe, în primul caz, care priveşte direct Parlamentul sau Guvernul, de la 23 ianuarie 2015, data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 669/2014, iar în al doilea, care priveşte direct Ministerul Educaţiei, din momentul în care noua formulare a primei teze din art. 18 alin. (2) al Legii Educaţiei va intra în vigoare. Până la momentul intrării în vigoare a articolului modificat din lege, decizia CCR produce, conform articolului 147 alin. (1) al Constituţiei, suspendarea de drept a dispoziţiilor tezei neconstituţionale, iar, după 45 de zile, dacă Parlamentul sau Guvernul nu o pune în acord cu Constituţia, încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor sale, ceea ce înseamnă doar că elevii care nu vor să facă Religie nu vor mai depune cererea de a nu participa la oră, lucru care nu îi afectează după 9 martie 2015, deoarece pentru anul şcolar în curs au depus deja astfel de cerere la începutul acestuia, iar după modificarea legii (sau după încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor tezei 1 din art. 18 alin. 2) nu vor mai fi obligaţi să o depună. Art. 147 alin. (1) din Constituţie nu sugerează că, pe perioada suspendării de drept şi chiar după cele 45 de zile, până când teza va fi pusă în acord cu Constituţia şi va intra în vigoare, ar exista, în această speţă, obligativitatea depunerii cererii de către elevii care doresc ora de Religie, ci doar că obligativitatea depunerii cererii nu mai există pentru cei ce nu o doresc, pentru că în teza 1 din art. 18 alin. (2) al Legii Educaţiei, declarată neconstituţională şi aflată acum în suspendare de drept, se vorbeşte numai despre modul în care se pot retrage cei care nu doresc să facă ora de Religie, însă despre modul în care se pot înscrie cei care doresc să participe la această oră nu se vorbeşte deocamdată nicăieri în Legea Educaţiei. Acest lucru contrazice afirmaţia că elevii care nu au depus până la 9 martie 2015 cerere nu pot participa la ora de Religie în semestrul al II-lea, mai ales că cei ce au optat la începutul anului pentru ora de Religie vor avea la 6 martie 2015 aproape o lună de când participă deja la oră în semestrul al II-lea, care a început în data de 9 februarie 2015.
5. Domnul ministru al Educaţiei vorbeşte despre această cerere ca despre o simplă “interogare a sistemului”, dar, din felul în care pune problema (de exemplu, atunci când afirmă că cine nu semnează cererea nu poate face ora de Religie în semestrul al II-lea), lasă să se înţeleagă că este vorba de fapt despre o implementare de către minister, prin intermediul acesteia, a deciziei CCR. Când vorbeşte despre “interogarea sistemului”, domnia sa face referire la “punerea sub semnul întrebării a derulării în legalitate a orelor de Religie”, fără a explica cum s-ar întâmpla acest lucru, de vreme ce semestrul I, mai puţin ultima săptămână, s-a desfăşurat în mod absolut legal, în baza prevederilor în vigoare înaintea publicării deciziei CCR, iar, începând din 23 ianuarie 2015, s-a intrat într-o perioadă de aşteptare, în care legea trebuie modificată, iar până când modificarea va intra în vigoare ora de Religie se desfăşoară după prevederile legale existente, cu excepţia celei care se referă la cererea de refuzare a prezenţei la oră. Indiferent de rezultatul “interogării sistemului”, legalitatea desfăşurării orei de Religie a fost recunoscută şi întărită şi de către CCR, prin referirile din motivarea deciziei, în care se arată clar că pentru stat ora de Religie este obligatorie, ea fiind opţională doar pentru părinţi şi elevi, cum a fost şi până acum, în sensul respectării dreptului acestora de a-şi exercita libertatea de conştiinţă religioasă. Singurul lucru care se schimbă prin decizia CCR este modul în care elevii aleg să participe sau nu la ora de Religie. Dacă “interogarea sistemului” ar arăta, de exemplu, că un anumit procent dintre elevi nu mai fac cereri de înscriere la ora de Religie, acest lucru nu ar însemna decât că a) fie acei elevi majori şi/sau părinţi/tutori ai minorilor nu s-au îngrijit în septembrie 2014 să se retragă/să-şi retragă copiii de la ora de Religie, deşi legea le permitea acest lucru; b) fie este posibil ca procentul respectiv de elevi majori şi/sau părinţi să fi fost determinaţi de propaganda din spaţiul public îndreptată contra orei de Religie[4] după 12 noiembrie 2014, când s-a dat publicităţii decizia CCR, să îşi schimbe opţiunea între semestrul întâi şi al doilea[5]. Şi într-un caz şi în altul, cererea respectivă nu se poate răsfrânge asupra situaţiei din semestrul I şi, după cum ne-a spus ministrul însuş când a afirmat că ministerul nu face schimbări în cursul anului şcolar, nici asupra celei din semestrul al II-lea. Şi atunci, unde ar fi nelegalitatea desfăşurării orei de Religie?
6. Ce garanţii poate oferi ministerul că nu vor exista situaţii în care, la nivel de şcoală, decizia elevilor majori sau părinţilor creştini de a depune cererea va fi influenţată negativ? Are deja o strategie foarte bine pusă la punct pentru a soluţiona eventuale reclamaţii din partea unor părinţi sau chiar profesori de Religie care ar putea semnala situaţii de acest fel bine documentate? Printr-o Hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 17 decembrie 2014, Patriarhia Română, care este partenerul Ministerului Educaţiei în ce priveşte ora de Religie, decide că “profesorii de religie şi părinţii trebuie să facă publice cazurile din şcoli în care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de Religie”[6], de unde rezultă că BOR ia în calcul o astfel de posibilitate.
7. Dacă luăm în calcul Ordinul nr. 3637 din 19 iunie 2014 al ministrului Educaţiei, care spune, în articolul 2, că “anul şcolar 2014-2015 începe pe data de 1 septembrie 2014, se încheie pe data de 31 august 2015 şi are două semestre”, rezultă clar că învăţământul preuniversitar este structurat în România pe ani şcolari, nu pe semestre, ceea ce înseamnă că regula statuată la începutul anului şcolar funcţionează până la sfârşitul său, nu se schimbă de la un semestru la altul şi nici nu poate fi aplicată retroactiv, lucru pe care l-a confirmat şi domnul ministru, când a precizat foarte corect: “… Ministerul Educaţiei nu iniţiază modificări în timpul anului şcolar” (s.n.). Atunci ce motivează graba de a cere părinţilor să semneze, până la data de 6 martie, o cerere, de vreme ce, oricum, ministerul nu iniţiază schimbări de la un semestru la altul? Cum va putea “interogarea sistemului” rezolva problema salarizării profesorilor, de vreme ce, indiferent ce indică rezultatele acesteia, ministerul nu va face modificări în timpul anului şcolar în curs? Singurul mod în care salarizarea profesorilor de Religie va fi afectată de punerea în aplicare a deciziei CCR va fi prin dispariţia unor ore de Religie, în cazul în care nu vor exista cereri de participare la această oră. Or, domnul ministru a explicat clar că, după „interogarea sistemului”, se va aştepta publicarea legii modificate de către Parlament sau Guvern, după care se va da un ordin de ministru, ale cărui efecte vor opera în viitor, nu în trecut. Ceea ce înseamnă că abia după ce noua lege va decide de când intră în vigoare modificarea la nivel de minister se poate pune problema salarizării profesorilor de Religie, numai pentru situaţiile în care se vor pierde clase ca urmare a nedepunerii cererilor de înscriere. Până atunci, salarizarea ar trebui să se facă ca şi până acum.
8. Dacă ar fi să acceptăm logica Ministerului Educaţiei, conform căreia se poate crea o situaţie de “limb juridic”, ca să îi spun aşa, dacă nu se fac cereri de înscrieri la ora de Religie până pe 6 martie, ne întrebăm de ce nu s-au cerut astfel de cereri în ultima săptămână a semestrului I sau în prima zi a noului semestru, care a început, conform art. 2 din Ordinul de Ministru citat mai sus, în data de 9 februarie 2015, în timp ce cererile se strâng începând din această săptămână (16-20 februarie 2015) până la data de 6 martie 2015? Răspunsul: ministerul nu face modificări în cursul anului şcolar în desfăşurare. Dacă e aşa însă, de ce ministrul este citat ca spunând: “Cei ce nu depun cerere, nu fac Religia în semestrul II”? Înţeleg de la profesori de Religie că s-a distribuit şi o metodologie, conform căreia cei ce nu mai depun cerere de participare la ora de Religie, dar au participat în primul semestru, vor avea media anuală încheiată prin “clonarea” mediei din semestrul I. Cât de legală ar fi o asemenea decizie, de vreme ce elevii care au acceptat la 1 septembrie 2015 să participe la ora de Religie au făcut-o pentru tot parcursul anului şcolar 2014-2015, nu doar pentru semestrul I? Ce se întâmplă cu notele la Religie acumulate în perioada 9 februarie – 6 martie 2015, din semestrul al II-lea? Se anulează? Se creează un sistem “al subsidiarităţii”, în care fiecare este servit cum doreşte?
9. Ce se întâmplă dacă Parlamentul sau Guvernul, aflate încă în perioada de 45 de zile dictată de Constituţie, rezolvă problema până la 9 martie, printr-un vot în Parlament sau printr-o Ordonanţă de Guvern, iar în corpul legii sau în metodologia sa de aplicare se face precizarea că noua prevedere intră în vigoare din toamna anului 2015, cum e şi firesc[7]? Dar dacă Parlamentul sau Guvernul rezolvă problema în altă manieră decât depunerea unei cereri? Dacă soluţia găsită va fi, de exemplu, anunţarea verbală a diriginţilor sau scoaterea cu totul a tezei 1 din art. 18 alin. (2)? Este adevărat că CCR argumentează decizia luată prin ideea că: “Sub acest aspect, manifestarea liberă a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres” şi că această manifestare trebuie să aibă un “aspect pozitiv”, dar este la fel de adevărat că motivarea CCR nu sugerează în mod explicit ideea de “cerere” şi, chiar dacă ar face-o, “în termen de 45 de zile, Camerele sunt obligate să reexamineze [articolele neconstituţionale – n.n.] pentru a le pune în acord cu prevederile Constituţiei, iar nu cu ale deciziei CCR”[8] (s.n.). Parlamentul ar putea considera că prin eliminarea tezei neconstituţionale se soluţionează problema obligativităţii săvârşirii unui act de conştiinţă “cu aspect negativ” şi se elimină refuzul explicit, lăsând ca simpla prezenţă sau neprezentarea la ora de Religie să fie considerate ca manifestări libere ale opţiunii religioase, fără a mai formula alt paragraf. E puţin probabil ca aceasta să fie soluţia, mai ales după explicaţiile date în motivarea sa de către CCR, dar ca posibilitate teoretică există, de vreme ce Comisia Juridică a Camerei sesizate este cea care trebuie să emită un raport „în care e necesar să se propună soluţiile de urmat”[9]. Ştie Ministerul Educaţiei deja cum va arăta decizia finală a Parlamentului sau Guvernului? De vreme ce “pasul următor este să aşteptăm să vedem formularea prin care Parlamentul va implementa modificarea legii educaţiei”, presupunem că nu.
10. Ce se întâmplă cu miile, zecile de mii de copii români ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate şi nu pot completa în timp util astfel de cereri? S-au făcut demersuri pe lângă ambasadele României pentru ca acei părinţi să primească cererea de înscriere? De vreme ce părinţii din România au primit cererea pe hârtie, la clasă, cei din Diaspora cum o primesc? Prin e-mail? Cum o semnează? Unde se contabilizează? Cum se verifică validitatea lor? Cum se verifică dacă nu cumva au existat cereri semnate care s-au pierdut, din diverse motive (anomalii ale poştei electronice, nepriceperea părinţilor în ale tehnicii)? Cum se verifică dacă toţi părinţii români din Diaspora sunt conectaţi la internet, în cazul în care cererile le sunt trimise pe internet? Are Ministerul Educaţiei o evidenţă a părinţilor din Diaspora?
Pe lângă aceste nedumeriri stârnite de decizia Ministerului Educaţiei, trebuie luate în calcul şi unele propuneri controversate, apărute în spaţiul public, fie la nivel de zvon, fie la nivel de „atitudini ale societăţii civile”. Faţă de acestea se pun următoarele întrebări:
1. Pe ce bază legală ia Ministerul Educaţiei în calcul exilarea orei de Religie în prima sau în ultima oră din orar: “[ora de Religie] va trebui să fie plasată ultima sau prima oră”? Site-ul care publică interviul domnului ministru susţine că această idee a fost şi subiectul unei campanii proprii. Există posibilitatea ca ministerul să-şi fi însuşit această transformare a orei de Religie într-o cenuşăreasă [şi] la sugestia sau la presiunea cititorilor unui site de ştiri? Cât de legal ar fi acest lucru şi cum ar cadra, cu precizarea făcută de Decizia nr. 669 a CCR, art. 20, că “şcoala trebuie să fie deschisă pentru idei şi valori religioase”[10] şi art. 21: “statului îi este interzis să adopte soluţii legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect faţă de convingerile religioase sau filozofice ale părintilor, motiv pentru care organizarea activităţii şcolare trebuie să se subordoneze atingerii unui scop de conciliere în exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în procesul de educaţie şi de predare a religiei cu respectarea dreptului părinţilor de a asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase”[11]? Cum poate un profesor de religie să acopere orele, având în vedere că sunt cinci zile de şcoală, fiecare având o primă oră şi o ultimă oră, iar catedra impune obligatoriu 18 ore pe săptămână pentru fiecare profesor? Se pregăteşte ministerul să mai angajeze profesori de religie? Nu există biblioteci, săli de sport, alte spaţii din incinta şcolii, în care elevii care nu doresc ora de religie să poată petrece timpul afectat acesteia? Cea mai simplă soluţie ar fi ca aceştia să stea unde au stat şi până acum în timpul orei de Religie. Dacă ar pune în practică astfel de idee, Ministerul Educaţiei ar ajunge să trateze profesorii de Religie ca pe nişte paria, ca pe nişte toleraţi. Ce se întâmplă cu un profesor de Religie navetist, de exemplu, care are în program zilnic patru ore “fereastră” (cum se spune în sistem), în care se uită pe pereţi în cancelarie? Profesorii de Religie sunt absolvenţi au unei facultăţi acreditate de stat, cei mai mulţi sunt acum absolvenţi şi de mastere, poate chiar studenţi la şcoala doctorală, au o pregătire umanistă vastă, sunt trecuţi prin toate cerinţele unei pregătiri pedagogice, au modulul pedagogic care le permite să predea Religia, aşa cum orice alt profesor predă alt obiect. Cine are dreptul să decidă că noţiunile de teologie şi spiritualitate, pe care ora de Religie le oferă elevilor, sunt inutile în formarea acestora ca oameni, în conturarea unei morale sănătoase, individuale şi chiar societale, în educarea unor cetăţeni loiali, oneşti, cu frică de Dumnezeu, pentru a le trata ca demne de dispreţ şi a le arunca la extremităţile orarului? Oare apartenenţa obligatorie la trunchiul comun al planului-cadru de învăţământ nu îi dă orei de Religie dreptul de a se bucura de acelaşi respect ca celelalte ore? Dacă Ministerul Educaţiei riscă să aibă o problemă, aceea nu e de salarizare a profesorilor de Religie, ci de discriminare a lor, în cazul în care măsuri ca aceasta s-ar pune în practică.
2. Afirmaţiile publice ale unor asociaţii, conform cărora, din 23 ianuarie 2015, profesorii de Religie nu mai pot fi plătiţi din bani publici, pentru că religia nu este obligatorie pentru elevi, sunt contrazise de art. 16 al motivaţiei Deciziei nr. 669/2014 a CCR, care spune că: “De aceea, caracterul obligatoriu al Religiei, ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, nu poate fi opus elevilor, întrucât instituirea lui are drept scop atingerea exigenţelor constituţionale mai sus arătate, prin îndeplinirea de către stat a obligaţiei de a include această disciplină în planul-cadru de învăţământ. Prin urmare, obligativitatea disciplinei Religie este opozabilă numai statului, care este ţinut de necesitatea organizării învăţământului religios prin asigurarea predării Religiei pentru cele 18 culte recunoscute (a se vedea si art. 32 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014). Faptul ca alineatele (2) ale art. 9 din Legea nr. 84/1995 şi art. 18 din Legea nr. 1/2011 dau elevului drept de opţiune prin instituirea posibilităţii de a nu participa la aceste cursuri, consacră caracterul opţional al disciplinei, care, de această dată, vizează elevul major, părintele sau tutorele legal instituit pentru elevul minor. Drept urmare, Curtea urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) si alin. (2) teza a doua şi a treia din Legea nr. 84/1995, precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (1)[12] si alin. (2) teza a doua şi a treia din Legea nr. 1/2011”. Prin această decizie, CCR afirmă că statul este obligat a avea în trunchiul comun ora de Religie, pentru a-şi respecta obligaţiile constituţionale faţă de cultele religioase, dar că această oră, care trebuie să existe obligatoriu, este opţională pentru elevi, pentru a li se respecta libertatea de conştiinţă. Pentru ca statul să-şi achite obligaţia constituţională de a avea Religia în planul-cadru, ea trebuie să fie predată de profesori calificaţi şi remuneraţi de către stat. Decizia CCR este în mare parte favorabilă orei de Religie, dacă ţinem seama că a respins eliminarea ei din trunchiul comun şi a reiterat obligaţiile statului faţă de comunităţile religioase. Ea oferă garanţia că, chiar dacă unii dintre elevii care au participat până acum la ora de Religie ar opta pentru a nu depune cerere, acest lucru nu înseamnă că vor exista şcoli în România care vor putea decide că nu organizează ore de Religie, în condiţiile în care vor exista suficienţi elevi înscrişi pentru a întruni o clasă. Modul distorsionat în care a fost prezentată în unele medii de informare această decizie poate ţine de o propagandă triumfalistă care doreşte să îmbrace un semieşec în aura unei victorii istorice[13].
Situaţia nou creată pentru ora de Religie mai are nevoie de unele clarificări juridice. Pentru moment, părinţii care doresc ca ai lor copii să facă ora de Religie trebuie să depună acea cerere de înscriere, chiar dacă, din motivele arătate mai sus, cererea respectivă nu ar fi trebuit să apară decât odată cu noul an şcolar sau în momentul decis de Parlament sau Guvern prin modificarea legii. Este bine să o depună, pentru ca procentul celor care doresc această oră să fie clar perceput prin “interogarea sistemului”.
Cât timp rămâne în vigoare actuala Constituţie, dreptul persoanelor religioase de a face Religia în şcoli nu va putea fi îngrădit decât de un număr redus de participanţi la oră. Lucru care se putea întâmpla şi până acum. Însă ceea ce ar trebui să ocupe intens Ministerul Educaţiei în aceste zile este soluţionarea problemei nou-create: odată ce un elev major/tutore/părinte depune cerere de participare la ora de Religie, el îşi exercită un drept constituţional care nu poate fi îngrădit de prevederile art. 63 lit. (c), (d), (e) al Legii nr. 1/2011, potrivit căruia o clasă trebuie să aibă minimum 12 elevi. Până acum, elevul care dorea să facă ora de Religie nu era chemat să se exprime în mod deschis şi “sub aspect pozitiv” asupra opţiunii sale. Acum însă statul trebuie să se simtă obligat să ofere ora de Religie elevilor care optează pentru ea, indiferent de cât de puţini doritori sunt într-o clasă, fie prin derogare de la art. 63 din Legea Educaţiei, fie prin comasare, fie prin orice altă metodă consideră de cuviinţă ministerul. Dacă într-o clasă vor exista 10 elevi care vor opta pentru ora de Religie şi nu o vor putea face, înseamnă că au cerut statului ceva ce acesta era obligat să le dea şi i-a şi obligat pe ei să-i ceară, însă nu au primit ceea ce au cerut, deşi au fost obligaţi să ceară pentru a primi. Cum se rezolvă această situaţie?
Întrucât în rândul unor părinţi creştini se conturează sentimentul expunerii copiilor lor la o propagandă ateistă în şcoală, în viitor este de aşteptat ca CCR să fie interogată şi cu privire la constituţionalitatea predării elevilor creştini a unor teorii evoluţioniste despre apariţia vieţii şi a universului sau despre evoluţia speciilor, pe motiv că, măcar şi prin faptul că sunt mai multe, iar opiniile savanţilor despre anumite aspecte ale lor sunt divergente, aceste teorii nu pot fi considerate adevăruri ştiinţifice apodictice, ci cel mult opinii cu caracter ştiinţific, lucru care produce o incompatibilitate între articolul constituţional: “Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie… contrară convingerilor sale” (art. 29 alin. 1 – sublinierea noastră) şi obligaţia impusă elevilor creştini de a-şi însuşi aceste teorii la clasă, pentru a putea primi note sau a trece examene. S-ar putea ca soluţia constituţională propusă să fie eliminarea acelor teorii din manualele în care sunt acum şi gruparea lor într-o disciplină specială, care să se predea în şcoală sub acelaşi regim pe care îl are acum ora de Religie. O soluţia care ar putea să-i mulţumească şi pe elevii majori/părinţii/tutorii creştini, şi pe cei agnostici.
[1] Ministerul Educației se răzgândește – Ora de Religie devine opțională pentru elevi din martie. Sorin Cîmpeanu: Părinții care vor ora de Religie pentru copiii lor depun cerere până pe 6 martie, pentru anul școlar în curs. LINK
[2] Ibidem. Neconstituţional a fost declarat doar modul de înscriere la ora de Religie, nu şi modul de derulare a acesteia.
[3] Ibidem. Sistemul a fost deja “interogat” cu privire la participarea la ora de Religie pe anul în curs, la 1 septembrie 2014, când cei ce nu au dorit să o frecventeze au putut depune o cerere în acest sens, valabilă pentru tot anul în curs, iar cei ce au dorit au decis să intre la oră, informaţi că prin această decizie vor fi obligaţi să participe la ea întregul an şcolar. Anul şcolar în curs a început la 1 septembrie 2014 şi se încheie la 31 august 2015.
[4] Tema desfiinţării orei de Religie şi înlocuirea ei cu o oră de “istorie a religiilor” a fost subiect al campaniei electorale a unui candidat la preşedinţia României. În Parlament, a fost depus un proiect de lege (trecut prin aprobare tacită de Camera Deputaţilor, dar oprit la Senat), care viza înlocuirea orei de Religie cu una de “etică”. Ambele propuneri ignoră prevederile constituţionale care vorbesc despre un învăţământ religios organizat „potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult” (art. 32 alin. 7 din Constituţie). Pe câţi părinţi creştini vor fi convins însă argumentări repetate în spaţiul public potrivit cărora “e firesc ca elevul să-şi aleagă singur religia” (deşi art. 29 alin. 6 din Constituţie spune că “părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” – s.n.) sau “trebuie să ne asigurăm că elevii nu sunt supuşii prozelitismului şi îndoctrinării” (este absurdă ideea că tinerii care sunt membri ai Bisericii încă de la naştere pot fi supuşi la îndoctrinare şi prozelitism de către propria Biserică. După logica aceasta ar trebui ca părinţilor să le fie interzis şi să-şi ducă copiii la biserică până la majorat, ceea ce ar fi şi absurd, şi profund ilegal)?
[5] Nu excludem nici posibilitatea existenţei unui anumit grad de indiferenţă religioasă, dar este greu de înţeles de ce un creştin ar refuza, în condiţii normale, să participe la un curs care ar putea să-l înveţe lucruri despre spiritualitatea Bisericii Sale?
[6] Hotărâri ale Sfântului Sinod pentru susţinerea orei de Religie în învăţământul public. LINK
[7] Această precizare poate fi prezumată, fără a mai fi scrisă negru pe alb, de vreme ce raporturile juridice instituite odată cu începerea anului şcolar nu pot fi modificate pe parcursul derulării acestuia.
[8] Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 603.
[9] Ibidem.
[10] Prevederi ale Legii educaţiei naţionale ref. studiul religiei în școli. Excepție de neconstituționalitate admisă. LINK
[11] Ibidem.
[12] Art. 18 alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea”.
[13] Întrebarea care merită cercetată este pe câţi dintre elevii majori şi/sau părinţi/tutori îi va afecta această propagandă?
Off-topic Ai sa razi, dar este o carte cu un titlu trivial si scrisa de un sucevean care face furori pe Facebook (cartea face furori, cartea ). Are peste un milion de vizualizari si nu's cate distrubuiri. Culmea e ca am vazut-o si in librarii cu titlul cat juma' de coperta. O fi bestseller?
Problemele invatamantului nu se rezolva nici lasand ,,Religia" in trunchiul comun ,alaturi de celelalte discipline, nici eliminand-o cu hotarari, legi,curti constitutionale....scoala a ramas,pentru multi tineri, la fel de rigida si superficiala ca orice informatie primita pe Internetul ce-ti vorbeste dupa cum a fost programat.... Simplificarea actului de educatie, in care predarea si invatarea sa vina mana in mana pentru a satisface niste nevoi reale ale vremurilor astora,ar fi prima solutie.
Mihai Maci - De ce nu (mai) citim? Cu câteva zile în urmă, în cadrul unei emisiuni televizate consacrate unei noi taxe (“timbrul cultural”) – care în loc să rezolve ceva, ridică mai multe probleme – D-l Gabriel Liiceanu atrăgea atenţia asupra faptului că 50 % dintre români nu mai citesc deloc. Lucrul cel mai trist constă în faptul că nu e vorba de o fatalitate, ci de o “deprindere” învăţătă. Multe lucruri din realitatea noastră imediată concureză la această dezamăgitoare concluzie. Da, e adevărat: jumătăte din populaţia ţării nu citeşte. Probabil când facem această afirmaţie ne gândim la cei care, după terminarea şcolii, nu mai deschid nici o carte (ceea ce nu înseamnă neapărat că nu citesc: în ziua de astăzi fiecare e obligat să “proceseze” cantităţi industriale de maculatură legislativă sau “cu circulaţie internă” la locul de muncă). Dacă i-am adăuga acestora pe cei care citesc abia o carte pe an sau, mai exact, diverse fragmente dintr-o carte; pe cei pe care dintr-o raţiune sau alta îi trecem între cititori (elevi, studenţi, profesori, preoţi, oameni ai legii), dar care nici ei nu citesc nimic altceva decât textele standard necesare meseriei, cifra ar fi mult mai mare. Probabil 75 – 80 % din populaţia ţării nu citeşte nimic altceva decât lucrurile pe care “trebuie să” le citească, plus ceva ziare locale şi reviste glosy (la care, evident, se adaugă textele de pe wall-ul Facebook-ului, mesajele de la cunoscuţi şi subtitrările filmelor). Procentul din populaţie care citeşte constant – din pasiune sau din raţiuni profesionale – e unul foarte mic. 20 % ar însemna 2 oameni din 10, însă şi aceasta e o cifră mult supraevaluată. Ar fi bine să ne uităm la vânzările de carte, la frecventarea (regulată) a bibliotecilor, la tirajul revistelor oneste, la audienţa emisiunilor culturale, la urmărirea site-urilor profilate (în cel mai larg sens al termenului) pe cultură şi la alte asemenea date. Cred că rezultatul ar fi sub orice medie europeană. O atare situaţie, cu adevărat îngrijorătoare, se cere explicată. Lucruri de o asemenea anvergură care, în plus, antrenează şi o parte a istoriei noastre recente, nu pot fi lămurite prin trei liniuţe pe un power-point. Nu e intenţia mea de a mă substitui “comisiilor” şi “proiectelor” (neapărat interdisciplinare) care ar trebui să se focalizeze pe acest analfabetism soft; tot ceea ce eu face este evidenţiez acele disfuncţionalităţi care – din locul în care mă aflu – îmi sunt accesibile mie. 1) Mai înainte de toate oamenii nu citesc pentru că, la noi, ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală. De pe clasa a II-a şi până la finele clasei a VIII-a copiii studiază – la disciplina “Limba si Literatura Română” – aproape exclusiv limba, în speţă gramatica. O listă nesfârşită de “părţi de vorbire” şi de “părţi de propoziţie”, dublate de o listă la fel de generoasă de “figuri de stil”, asta este ceea ce-i e dat copilului să cunoască din plasticitatea limbii. El nu trebuie să citească (decât textele din manual), ci să “identifice” şi să “analizeze”. Cu ce rămâne la capătul celor mai formativi ani de şcoală? Cu nimic. De câte ori d-voastră, cei care citiţi acest text, v-aţi pus problema “figurii de stil” prin care vă vorbeşte o poezie? Şi apoi de câte ori aţi mai descompus figura de stil în părţile ei componente pentru a o “analiza”? Nu sunt un duşman al gramaticii, însă cred că aceasta trebuie făcută cu măsură; altminteri ea nu e decât o colecţie de reguli ininteligibile, învăţate obligatoriu şi pe care nimeni nu-şi pune problema de-a le respecta. Legile limbii devin metonimia legii în lumea românească: ceva imens, fără cap şi fără coadă, inutil în existenţa cotidiană şi, ca atare, ceva (de) încălcat fără nici un sentiment al culpabilităţii. În schimb literatura e cvasi-ocultată: câteva texte “canonice” (de trei generaţii – adică de 90 de ani): “Sobieski şi românii”, o poveste de excursie montană a lui Calistrat Hogaş si inevitabilele drame ale lui Brătescu-Voineşti. A, şi pentru că suntem în secolul XXI, un mic fragment din Mircea Cărtărescu. Toate aceste bucăţi (de maximum o pagină) sunt, în fapt, pretextul următoarelor 5 – 6 lecţii de gramatică. Există un lucru pe care şcoala noastră nu şi-a pus niciodată problema de a-l învăţa: plăcerea de a citi. Plăcerea genuină de a te pierde într-un text, de a-i trăi povestea, de visa cu ochii deschişi citindu-l şi, mai apoi, bucuria de a-l împărtăşi celorlalţi. Aşa ceva nu există în şcoală. Abia se termină gramatica si, la începutul liceului, vin cronicarii şi paşoptiştii, apoi “marii clasici”, cel mai adesea recitaţi într-un limbaj plat şi hagiografic. De pe-a XI-a începe “pregătirea pentru Bacalaureat”: multe comentarii anoste şi două – trei cărţi citite (tot pentru că “trebuie”). Literatură Universală nu fac decât câţiva fericiţi de prin clase speciale şi, chiar şi pentru aceia, această materie e a cincea roată la căruţă (iar pe clasele finale e preferabil să fie substituită cu “pregătirea pentru Bacalaureat”.) Matematica, fizica, chimia se fac aproape exclusiv pe probleme; biologia, geografia şi chiar istoria se fac pe “teste grilă”, la care trebuie să încercuieşti răspunsul corect. Şi, în general, totul se “evaluează” non-stop, cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Nimeni nu citeşte pentru el; copiii citesc doar pentru “evaluări” (ascultat la clasă, teste, examene, olimpiade, concursuri – gama acestor instrumente de tortură a minţilor tinere e de un rafinament incredibil). În urma lor rămâne o ură tenace faţă de textul scris. Am văzut la majoritatea studenţilor mei această spaimă a faptului că “trebuie” să citească, dublată de frica care anticipă “ascultarea”. Cei mai mulţi (aşa cum am spus-o într-un alt text) nu ştiu să citească şi, dacă se chinuie s-o facă, nu înţeleg ce-au citit. Acesta e rezultatul direct al şcolii; aceasta e aberaţia construită metodic de funcţionarii ministeriali (pe mâna cărora sunt programele), autorii de manuale, inspectorii şcolari, metodişti şi ce-or mai fi şi, din păcate, de mulţi profesori în căutare de “punctaje”. Asta e şcoala românească de azi: “cumplit meşteşug de tâmpenie”! 2) Din fericire, după şcoală vine facultatea. Aici e democraţie, citeşte doar cine vrea (şi, în general, nu vreau prea mulţi). O spun în cunoştinţă de cauză şi îmi asum ceea ce spun: da, în ziua de azi un student poate absolvi orice facultate din România fără a citi de la cap la coadă o singură carte! Nişte examene date după “suporturi de curs” (a căror principală virtute e aceea că nu sunt citite decât de studenţi), nişte lucrări (făcute pe bază de copy-paste) şi o licenţă aşa cum e ea (coordonatorul fiind exonerat de orice prin declaraţia studentului că nu a copiat) – la asta se reduce facultatea. Majoritatea facultăţilor – fiind în provincie – nu beneficiază de biblioteci demne de acest nume; învăţământul universitar fiind de masă, profesorul nu are cum (şi nu are nici interesul de a) verifica felul în care studentul lucrează, la seminarii nu se mai face de multă vreme prezenţa, faimoasele “referate” rămân cel mai adesea necitite, notele se dau – nu o dată – absolut aleatoriu şi, în concluzie, totul e o tristă parodie. Studenţii înţeleg foarte repede aceste lucruri şi, la fel de repede, se dezinteresează de facultate. Dată fiind necesitatea de a-i păstra în scripte, promovarea se face mai mult sau mai puţin mecanic şi sub nivelul oricărui minim acceptabil. Evident, există şi oameni care înţeleg să citească, dar ei sunt departe de-a forma o masă critică în universităţi. Adevăratul test vine în preajma licenţei, când oamenii nu ştiu ce să aleagă, dacă aleg nu-şi ştiu concepe un plan şi o bibliografie şi, dacă trec şi de acest pas, cu greu reuşesc să producă o ciudată înşiruire de citate şi de rezumate. Practic (mă bazez aici pe experienţa mea), la finele anilor de studii, abia unul din 10 studenţi e capabil să scrie o lucrare cu început şi sfârşit şi cu o desfăşurare (cât de cât) articulată în interval. Cine e de vină? Nu am auzit să se facă, mai ales în primii ani, cursuri aplicate de lectură a textelor domeniale. Majoritatea studenţilor sunt incapabili să le citească. Nu am auzit să li se explice – şi să se aplice – regulile de scriere a diverse texte (rezumat, recenzie, referat, etc.). În schimb sunt hrăniţi cu “suporturi de curs” şi cu pagini selectate din carţi. Aşa suna acum câţiva ani o directivă a Ministerului (cel puţin nouă aşa ne-a fost prezentată): nu se mai dau în bibliografii cărţi, ci doar pagini din cărţi – de la… până la…. (M-am întrebat, pe vremea respectivă, ce frustrat de Liceu Industrial va fi ajuns “la butoane”. Mă întreb şi azi.) Cu asemenea sfaturi înţelepte se ocupă Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România! Dacă în şcoală examinarea e continuă (şi – ca atare – nu se poate face nimic altceva decât o continuă pregătire pentru examinări), în universitate ea e stereotipă şi mecanică (şi – prin urmare – nu are nici o miză). 3) Şcoala românească – de la grădiniţă la studiile postdoctorale – e lipsită de orice viziune corelativă şi cumulativă. Nimeni nu-şi pune problema că lucrurile învăţate (la o materie sau într-un an de studiu) se leagă şi trimit, adesea ca fundament, la cele de la o altă materie sau de la un alt nivel al studiilor. La noi ideea e să faci acum mult. Nu contează dacă are sau nu rost, mult să fie, să se vadă şi, mai ales, să se raporteze. Această obsesie a cantitativului a sfârşit, mai întâi, prin a formaliza (şi a formoliza) întreaga cunoaştere – care e debitată în scheme aride – şi, mai apoi, a suprimat înţelegerea (cu ritmul ei natural), înlocuind-o cu un activism frenetic (al rezolvării de probleme, al analizei de texte, etc.). Prin natura ei, lectura e o activitate ce se desfăşoară în timp şi care cere o anumită “zăbavă” în ceea ce-i priveşte desfăşurarea. Nimeni, în primul rând instituţiile educaţiei, nu mai are nici timp, nici disponibilitate. Ideea momentului, simplă şi clară e aceea de-a o lua pe scurtătură, tratând lucrurile industrial. De aici, probabil, apocalipsa de cursuri de “metode şi tehnici” cu care sunt suprasaturate facultăţile (în mod particular cele de profil umanist). Nu mai trebuie să citeşti; ajunge o metodă fără greş şi o tehnică de mare clasă şi textele “se confecţionează” de la sine. Important e să iasă, unul după altul, şi să fie la număr, căci (aşa cum ştie mai înainte de toţi cel care le fabrică) nimeni nu le mai citeşte. Dovada cea mai bună a faptului că în special în mediul universitar nu se mai citeşte e proliferarea, scăpată de sub orice control, a “Analelor” tuturor secţiilor, tuturor facultăţilor şi tuturor universităţilor. Or dacă profesorii scriu doar “ca să le iasă punctajul”, de ce ar scrie studenţii altfel? Aşa cum e ea structurată la ora actuală, şcoala românească – de când începe până se termină – nu doar că nu încurajează lectura, ci o inhibă cu tenacitate, cultivând în schimb impostura unei “producţii” fără nici o relevaţă culturală şi cu scop pur administrativ. Sunt dispus să pariez cu oricine pe faptul că din zece tineri (cu vârste între 12 şi 24 de ani), aleşi la întâmplare, probabilitatea ca unul să ştie o poezie pe de rost sau să fi citit integral o carte de la începutul anului e sub 10 %. Dar cea ca printre ei să se afle persoane cu media peste 9 e de peste 50 %. Şi atunci: de ce să citească? 4) Poate, totuşi, printre ei se nimeresc şi câţiva care pot avea norocul unui cerc de prieteni în care se citeşte, a unui profesor care (în răspăr cu instituţia pe care-o slujeşte) le orientează lecturile şi, eventual, a unei familii care-i încurajează în această direcţie. (Despre ceilalţi, care nu citesc, nu mai are rost să vorbim; ei pot să fie cetăţeni foarte oneşti, dar vor fi absenţi într-o discuţie privitoare la lectură.) Dacă cei care citesc vor să citească, primul lucru care le e necesar este să aibă ce să citească. Nu e un lucru de la sine înţeles, dat fiind că jumătate din populaţia ţării trăieşte în locuri din care librăria a fost abolită. Ar fi foarte interesant dacă s-ar face o hartă a localităţilor în care mai există librării în România – partea cu adevărat interesantă fiind, evident, imensul teritoriu din care acestea au dispărut. Dar, să zicem, nu avem librării, avem biblioteci. Câte mai sunt şi acestea? Multe au fost risipite şi încă mai multe funcţionează pur inerţial, primind fonduri ridicole de achiziţie şi fiind la mila donaţiilor. Din păcate, cu rare excepţii, în aceste biblioteci abia ajung lucrările recent apărute, astfel că un tânăr care s-ar încredinţa unei biblioteci rurale ar avea acces doar la clasici şi la o bibliografie de până la jumătatea anilor ’80. Problema este aceea că o atare bibliografie nu e rea, dar e puţin atractivă pentru liceeni sau pentru studenţi. În fine, chiar în municipiile reşedinţă de judeţ cartea e o problemă. Mai întîi datorită hazardului distribuţiei: practic singurele librării care mai există sunt cele care aparţin unor reţele naţionale. Probabil toate practică o taxă de depozitare a cărţilor care le face inaccesibile editurilor mici. Astfel că oferta de carte se reduce la cea acelor 4 – 5 mari edituri şi e aceeaşi peste tot. Ni s-a repetat vreme de un deceniu faptul că, funcţionând normal, capitalismul produce diversitate. Din păcate capitalismul nostru (cât o fi el de normal?) produce stereotipie. Sigur, mi se poate obiectiva că, în zilele noastre, nu mai e necesar să dai de carte în librărie, la fel de bine poţi ajunge la şi pe internet. Poate, dar nu e acelaşi lucru. 5) Căci tocmai ce ce ne îndeamnă la apelul la internet ne prezintă cu mândrie “cărţile – obiect” publicate de editurile lor. Numai că dacă mizăm pe carte ca obiect – cu o materialitate inconturnantunabilă – atunci s-ar cuveni să şi venim în contact cu acest obiect. Uitându-ne la preţul cărţilor – obiect, acestea sunt accesibile unei plaje destul de restrânse de potenţiali cumpărători. În condiţiile în care preţul de vânzare al unei asemenea cărţi (un tratat, o traducere semnificativă, o lucrare fundamentală într-un domeniu sau altul) e în jurul a 100 RON, cine sunt cei care îşi pot permite să cumpere – şi încă în mod regulat – asemenea lucrări? Adesea se oferă acest argument: comparativ cu preţurile occidentale, în România cartea nu e scumpă. Mi se pare că aici se face o confuzie (uzuală în lumea noastră): cei care cumpără cărţi în România nu sunt cetăţeni occidentali şi nu au salarii occidentale. Salariul mediu pe economie e în jurul a 1600 RON (din care cel puţin jumătate se duce pe cheluielile de bază). Nu ştiu cum stau lucrurile în Germania sau în Anglia, dar mă îndoiesc că în acele ţări costul unei cărţi de bază e o optime sau o şesime din ceea ce rămâne dintr-un salariu mediu după plata cheltuielilor. Dimpotrivă, înţeleg că pe acolo costul lucrărilor de specialitate se deduce din impozitul anual (ca să nu mai vorbim de bibliotecile de pe acele meleaguri). Întrebarea este: cui i se adresează aceste cărţi în lumea românească? Publicul cititor (atâta cât e el) e alcătuit, în principal, din studenţi, profesori şi pensionari, în speţă exact acele categorii considerate în România ca fiind “defavorizate” şi care nu-şi pot permite cheltuieli de lux. Bursa unui student este în prezent de 200 – 400 RON, iar cei care primesc burse sunt foarte puţini. Câţi dintre studenţi îşi pot alcătui – încă din perioada studiilor – o bibliotecă domenială? Celor tentaţi să spună că studenţii aceştia cheltuie suficient prin cluburi, le-aş răspunde cu vorba pe care Alexandr Soljeniţîn i-a scris-o Patriarhului Pimen: sacrificiul îl practici tu însuţi, nu îi îndemni pe alţii la el. Mai înainte de a-i acuza pe tineri de toate relele s-ar cuveni să le punem la dispoziţie biblioteci oneste şi cărţi la preţuri decente. Şi în Occident există cărţi-obiect, dar – în egală măsură – există şi ediţii accesibile, “de buzunar” ale lucrărilor fundamentale. Cum se face că în România o colecţie de carte ieftină – în genul vechii “Biblioteci pentru toţi” – cu difuzare naţională (şi, eventual, intereditorială) nu e posibilă? Cum se face că, în România, editurile sunt incapabile să suţină pe termen lung un proiect formativ care să pună la dispoziţia tinerilor, cu costuri accesibile, lucrările de bază ale unor întregi domenii? Pentru literatură au încercat câteva ziare şi, fără a le mitiza acţiunea, cred că nu au ieşit în pagubă. Uitându-mă la ce vând unele ziare din Franţa sau Italia, mă gândesc automat la lucrările noastre de peste 100 RON. Mi se poate obiecta că o atare întreprindere poate funcţiona într-o ţară culturală (precum cele menţionate), dar că la noi ar fi un eşec. Fie-mi îngăduit să răspund cu reciproca: atâta timp cât acest lucru nu se va face, nu vom fi cu adevărat o ţară culturală şi, ca atare, nici afacerile editurilor nu se vor dezvolta semnificativ. Fapt e că mare parte din cărţile aflate în librării sunt din acelea la care editorul mizează pe “lovitură”: lucruri pe care le citeşti în câteva ore şi la care nu mai revii niciodată (“cărţi de citit în tren”, cum se spunea pe vremuri). Nu cred că editarea acestora în condiţii de lux şi vinderea lor la un preţ exorbitant e în măsură să creeze o piaţă a cărţii şi un public cititor în România. Iar editurile care mizează pe asemenea cărţi mi se par mai curând a încerca nişte speculaţii pe piaţă culturală, decât a construi – pas cu pas, cu tenacitate – o clasă de cititori fideli. 6) În ceea ce îi priveşte, statul şi administraţiile locale se implică prea puţin în susţinerea unor proiecte de durată menite a crea un public cultivat şi, implicit, nişte cetăţeni activi şi responsabili. Totuşi, sunt câteva cazuri – întru totul lăudabile – însă, paradoxal, tocmai publicaţiile susţinute de istituţiile centrale (sau locale) aproape că nu au nici o circulaţie. Particularii se implică cel mai puţin. Eventual Ambasadele sau Serviciile Culturale ale unor ţări străine susţin – într-o formă sau alta – traducerea şi publicarea unor lucrări provenind din culturile lor. Ceea ce e cu adevărat îngrijorător e faptul că “noua elită” a României nu acordă nici o atenţie culturii, şi în primul rând celei aparţinând patrimoniului naţional. Dimpotrivă, aşa cum se vede cu recentul “timbru cultural”, caută să o supraimpoziteze fără nici un discernământ. 7) Un ultim lucru care s-ar cuveni menţionat: inundarea “pieţei” cu o maculatură (începând cu faimoasele “auxiliare” şi “suporturi de curs” şi mergând până la industriile cărţilor religioase de duzină, la “dieteticile” de tot soiul şi la inevitabilele “teorii ale conspiraţiei”) mult mai accesibilă – atât ca difuzare, cât şi ca preţ – care se adaugă tuturor obstacolelor către cărţile care contează. Profitând de emisiuni şi de rubrici ce mizează pe spectaculos sau, dimpotrivă, pe accentuarea unui limbaj familiar, aceste “producţii” infestează piaţa editorială, deturnând interesul potenţialilor cititori de la lucrările cu adevărat importante. Probabil aici se vede cel mai bine, dar el există la fiecare nivel enunţat, raportul biunivoc dintre o formaţie intelectuală precară şi îndepărtarea de cărţile importante (şi, în consecinţă, falimentul anunţat al editurilor care le publică). Absenţa acestor cărţi fundamentale din programa şcolară şi lipsa de formare a unei gândiri critice pornind de la marile texte (literare, ştiinţifice, etice) ale umanităţii are ca efect producerea a zeci de mii de absolvenţi incapabili să citească, să înţeleagă şi să transmită un text consistent. Toţi aceştia fie nu vor mai citi de loc, fie se vor refugia într-un escapism personalizat. Editurile, pentru a supravieţui, se vor adresa acestui public, oferindu-i ceea ce el cere: un subprodus cultural, prezentat ca “ultima modă”. Cei cu adevărat interesaţi de lucrurile importante nu vor avea acces (din multe motive, dintre care am enunţat câteva mai sus) la lucrările de care ar avea nevoie şi fie vor renunţa să le mai caute, fie se vor duce acolo unde nimic nu le blochează accesul la ele. Şi, astfel, avem un perfect cerc vicios. Nu putem ieşi din el decât înţelegând un lucru elementar: problema lecturii este, în fapt, problema şcolii. Aici se formează viitoarea generaţie de cititori. Abandonând şcoala sieşi (“eficientizând-o” din punct de vedere material) şi urgisind-o cu programe şi cerinţe aberante, nu facem decât să restrângem tot mai mult numărul celor care mâine vor citi. Deja aceştia sunt destul de puţini şi ponderea lor în viaţa publică a ţării e infimă. Mai are rost atunci să ne plângem de degradarea vieţii publice, de impostura devenită o veritabilă natură a oamenilor, de frauda generalizată, de lipsa de gândire a problemelor cotidianului şi de incapacitatea de formulare dublată de sporirea unei violenţe latente? Toate acestea n-au apărut din nimic şi peste noapte. Ele sunt expresia a ceea ce a ajuns cultura şi şcoala în România de azi. În ele ne putem citi – ca într-un coşmar – viitorul. Nu mai citim pentru că nu mai ştim să citim, pentru că nu mai ajungem la lucrurile care merită a fi citite şi pentru că vieţile noastre au luat-o razna, nemaiîngăduindu-ne disponibilitatea de a citi. Numai că tocmai cititul creează acea disponibilitate care ridică făptuirea noastră cotidiană la nivelul înţelegerii. În absenţa ei, activismul nostru patetic se pierde în negura zădărniciei. LINK
EI surprind exact realitatea.... Exista si nu vor disparea aceste tipuri de elevi, dar depinde de cum adaptam NOI programa la realitatea din care vin acesti copii.Sunt generatii care folosesc tableta de la 2-3 ani, copii care-si cauta pe net informatii sa-si satisfaca nevoia de cunoastere, copii care nu mai citesc decat mesaje scrise cu ,,k"(ca)si nu stiu sa fie interesati,responsabili,cu stima de sine si fata de ceilalti...nu stiu!Nu-i intereseaza de ce, cum, unde....plutesc deasupra acestei lumi si putini le spun ca au existat si primitivi, si medievali,si revolutii, si lupta pentru suprematie, si copii care au scris la lumina opaitului, si viata sustinuta de ,, a face", si cap pe umeri pentru ,,a sti".
....vi se pare ca ar fi o situatie mai usoara decat a unui pompier la incendiu, un jandarm sau politist la o interventie?! ...tineti cont ca nu exista nici echipament de protectie si sunt femei.... Si....ai o programa de parcurs,itemi, performante de atins! Mie mi-e foarte greu sa privesc aceste filmari, la fel cum imi este sa vad o incaierare sau un accident,e posibil sa fie si altele mai edificatoare, dar nu vreau sa caut! Asadar, atunci cand invatamantul este acuzat de prabusire si profesorii de incompetenta,cei care decid ce, cum si in ce conditii trebuie sa-i invat carte ar trebui sa treaca oleaca pe la catedra intr-una din clasele astea!
Invata sa fii curios - aici, n-ar fi o mare problema, esenta e sa schimbi putin subiectele: de la ce face Bianca Dragusanu, la cum sa te ajuti pe tine insuti Preda altcuiva - daca incerci sa devii ,,profesor" pentru prietenii tai,sigur vei fi motivat in a cunoaste cat mai mult si mai bine Experimenteaza - incearca pana reusesti, nu exista esec ci doar neincredere ; cauta, descopera, impartaseste Gaseste spatiul cel mai potrivit pentru studiu - nu schimba destinatia activitatilor;se vor revolta impotriva ta, buimacindu-te: daca inveti intins in pat,la scoala vei sta intains in banca.... Afla ce te motiveaza - stai de vorba cu tine si intreaba-te unde vrei sa ajungi, gandeste-te ce te ajuta sa o faci Foloseste-te de simturi - intotdeauna, ceea ce actioneaza asupra ta emotional, te va ajuta sa devii mai activ Ai incredere in tine - nimeni nu stie mai bine ce vrei, ce poti,de ce esti in stare
Nu de putine ori ,ma-ntreb care sunt diferentele dintre scoala de dinainte si cea de astazi.....ma intreb retoric, desigur, pentru ca nu prea am chef sa imi si raspund.Cateodata, ma gandesc si de ce nu-mi raspund; ar trebui sa spun ca era scoala aceea mai atenta la copilul pe care il primea ? O formulare( ca doar asta a ramas)foarte la moda in educatia de azi este ,,Copilul trebuie sa fie in centrul educatiei"....si o formulam de cate ori dorim sa ne dam mari cu marile schimbari ce se implementeaza des, pe carca deja cocarjata de auxiliare a lui, a celui ce trebuie sa fie in centrul preocuparii scolii. Tot ce stiu despre gramatica limbii romane este din scoala gimnaziala in care am invatat sa fiu responsabila, in care profesorii se incapatanau sa ma invete tot ce stiau ei si se suparau tare cand nu se intampla asta, in care nimic nu era facut pe baza unui proces verbal sau contract de parteneriat, unde valorificam merele din livada scolii si viermii de matase pusi ,,la pastrare" pe bancile vacantei de vara,unde simteam ca profesorul este acolo pentru mine si nu in scopul de a-si asigura doar un post pe care sa-l sustina cu nenumarate hartoage doveditoare ale competentei sale....imi amintesc stiloul fin al profei de romana, scrisul perfect caligrafic al profului de mate,palma pe care am primit-o de la proful de agricultura pentru ca mi-am permis sa nu stiu raspunsul la o intrebare(a doua, a fost de la tata), gogosile pe care le preparam la atelier si le vindeam colegilor in pauza mare,profesoara de franceza care ma ruga sa nu ma fac profa de franceza( de ce, oare?si boaba de franceza pe care o stiu, tot din gimnaziu o stiu),meciurile de baschet si handbal la care era o emulatie incredibila...si, mai presus de toate, fara gluma,imi amintesc pasiunea si dorinta profesorului de a avea elevi buni!
Am uitat: raspunsul cel mai de pret la orice intrebare este ,,asa trebuie!", astfel incat nu permite o alta intrebare ajutatoare....in paralel, ar trebui organizata o scoala a parintilor (fara ghilimele!)....poate si o reorientare de atitudine generala,de la mic la mare.
@criss-cross - am ceva curiozitati: - cand se invata puterea unui numar (ridicarea la patrat)? Banuiesc ca odata cu radicalul (de ordinul 2). - din ce clasa au copii notiunea de invatat mecanic?
Ma dispera reclama cu vopseaua lavabila, cand un piciutan intreaba papusile ce inseamna vopsea la puterea a doua (si nu ridicat pa patrat), iar intrebat daca stie cineva, raspunde ca ii ajuta vopseaua, ca au invatat mecanic
pai.... -puterea numarului se invata de cand exista bani de buzunar la scoala si esti apreciat functie de care e puterea ta de cumparare...glumesc, habar n-am;logic ar fi sa se invete dupa ce stapanesti numerele si relatia care se poate stabili intre ele prin adunare, scadere,inmultire, impartire....nu stiu! -invatatul mecanic nu este o notiune pentru romani ,ci o deprindere! fereasca-te sa ceri unor copii sa spuna ce au inteles dintr-o lectie, imediat dupa predare, cu caietul si manualul inchise! ....si totul pleaca, cred eu, de la moda poeziilor reproduse la cele mai mici varste,ca fiind un criteriu de evaluare a dezvoltarii copilului...de la cerintele neadaptate varstei si capacitatii de asimilare a copilului....si altele,multe! P.S.Te uiti prea mult la reclame si, culmea,le si analizezi sintactico-morfologic incercand sa le gasesti aplicabilitate reala!
1 aprilie....la ultima ora,dupa o zi minunata de lucru,urci la etaj treptele care par mai multe si mai inalte... nimic mai placut decat sa gasesti o clasa goala...goala-goluta....sa ramai uitandu-te lung la ce scrie pe usa, poate ai gresit clasa...no,n-ai gresit si totusi este goala si ramai descumpanit;si, deodata!rasar ca din pamant, din iarba verde ,,a la flash mob"unul cate doi, unul cate trei,veseli si intr-o ordine dezorganizata.... 1 aprilie, deh!cum, de obicei, e dezordine, ma intreb unde-si pusesera hainele si ghiozdanele,si telefoanele, si ambalajele ce mai troneaza seara printre banci...copii si ei!(mi-a placut bucuria sincera,faptul ca s-au purtat ca un colectiv unit macar cateva minute,faptul ca s-au repliat repede si asteptau sa-mi vada reactia....m-am bucurat alaturi de ei; sunt asa de putine momentele astea!
Scoala altfel.... Sa fii mai vesel?!Sa fii mai trist?! Sa stii mai multe?! Sa fii mai bun?! ....e un timp de ragaz pentru organizarea excursiilor, vizitelor, manifestarii aptitudinilor ( celor ce le detin) si un prilej de ,,du-te, vino", de impresia ca toata lumea face ,,ceva" altfel! Asta cu deplasarile cere nervi tari si multi,organizare de hartii(muuuuuulte) inainte de organizarea copiilor. ...e un timp care inghite, in 5 zile, folosirea fortata si ,,pe repede-nainte" a unor lucruri ce ar putea deveni obisnuinta....acelea de a urmari scopul final si obiectivele de atins,in timp,intr-un ritm si cu o adaptare libera la situatii de invatare;copiii din ziua de azi sunt greu de captat, isi doresc varietate si inedit in invatare, raspund la provocari care sa-i anime,sa-i determine si sa le intareasca increderea in sine. ...e un timp in care scolile au fost aproape goale si strazile aproape pline....vantul ne-a cam dat batai de cap. In rest, pe fetele tuturor care vad grupuri de copii indreptandu-se incolo si incoace se vede bucurie si placerea de a-i vedea facand ceva ,,altfel". In rest, in afara de faptul ca totul costa mi-as fi dorit o colaborare mai permisiva cu institutiile (muzee, teatre) care ar fi putut sa lase usi deschise, macar in aceste zile...sigur nu ieseau in pierdere!
Scoala altfel... Unii merg la teatru, altii merg la muzeu. Unii au ales sa viziteze unitati din cadrul SNAOPSN. N-am sa spun localitatea si nici institutia. Daca vreti, luati-o ca pe o gluma de prost gust. Un pitecantrop in fata copiilor isi prezinta tehnica din dotare: "Acesta este un baston si acesta este un pistol. Acest pistol a fost in Afganistan. Afganistanul este o tara in care oamenii sunt de alta religie si pe care noi trebuie sa-i omoram". Va dati seama de fata parintilor cand piticii s-au dus acasa si le-au povestit ce altfel si ce misto e scoala!
PS: Cele 11000 de vergi la care ma gandesc n-au nicio legatura cu Guillaume Apollinaire.
Afganistanul este o tara in care oamenii sunt de alta religie si pe care noi trebuie sa-i omoram.
Povestea asta e încă o demonstrație a faptului că natura umană e aceeași, oriunde și oricând, și că între flăcăul ăla și "ăia pe care noi trebuie să-i omorâm" nu e, fundamental, nici o diferență.
Cu cât e un om mai diferit de tine, cu atât ai mai puţină încredere în el. Şi e foarte uşor să n-ai încredere într-un om care vorbeşte altă limbă. Dracu’ ştie ce zice în limba lui. Clar conspiră. Neîncrederea e o stare de normalitate între grupuri diferite de oameni. Pus în faţa acestei probleme, un om inteligent ar gândi „hei, hai să construim reciproc nişte încredere”. Un idiot ar gândi „hai să le dăm în cap, ca să dormim liniştiţi”. Din păcate în ambele tabere vor fi tot timpul mai mulţi idioţi decât oameni inteligenţi.
„This is a cat!“. În 1969, Ministerul Învățământului introducea experimental la clasele mici predarea limbii engleze. La școala numărul 99 din Capitală, „micii poligloți“ învață engleza. Sursa: Youtube/BritishPathe.http://www.ziarulmetropolis.ro/dans-printre-cuvinte-invazia-englezismelor-din-dictionar/
Forums
). Are peste un milion de vizualizari si nu's cate distrubuiri. Culmea e ca am vazut-o si in librarii cu titlul cat juma' de coperta. O fi bestseller?
