Lasati,nu e cazul sa insistati!Recunosc! In afara constatarii postarii unor materiale fara sfarsit in limba engleza(recunosc, pe mine nu ma ajuta nimic sa mai retin prima idee exprimata la aproximativ un km de litere fata de ideea finala a textului)si a multor lucruri(inclusiv semantica,)nu prea ma pricep la nimic...incerc sa creez si eu impresii p-aici(fara interes). Imi zicea cineva sa folosesc google translate...pai, ce inseamna asta,sa ma dau englezoaica de mana cu translate-ul?! Terentius, eu stiu ca va simtiti bine sa evidentiati punctele forte, dar credeti-ma, nu pe toata lumea da pe spate ceea ce ar vrea unii sa scoata in evidenta! Evidenta iese ea singura,atunci cand exista!
LINK Ministrul Adrian Curaj a decis trimiterea unei echipe de control la Colegiul Naţional „Tudor Vianu" din Capitală 06.02.2016
Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, domnul Adrian Curaj, a decis să dispună un control în regim de urgenţă la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” din Capitală, pentru investigarea acuzaţiilor care i se aduc unui cadru didactic din această unitate de învăţământ. „Consider că analiza acestui caz extrem de grav trebuie să ţină cont de trei aspecte: încălcarea demnităţii elevului, nerespectarea deciziei Ministerului Educaţiei cu privire la perioada de susţinere a tezelor semestriale, respectiv negocierea notelor, lucru totalmente inadmisibil. Mă aştept ca măsurile să fie de aşa natură, încât să sancţioneze şi să descurajeze astfel de comportamente ale cadrelor didactice”, a declarat ministrul Adrian Curaj. Reamintim că, potrivit articolului 31, alineatul 4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar, personalului din învăţământul preuniversitar îi este interzis să desfăşoare acţiuni de natură să afecteze imaginea publică a elevului, viaţa intimă, privată şi familială a acestuia. Ministrul Adrian Curaj a cerut, de asemenea, tuturor inspectoratelor şcolare judeţene să adopte cele mai potrivite măsuri de consiliere şi îndrumare, astfel încât spaţiul şcolii să nu mai fie locul derapajelor de comportament în rândul cadrelor didactice sau al elevilor.
LINK Cum sa desfiintezi reputatia unui profesor... Elevii de la Colegiul de Informatică Tudor Vianu desfiinţează presupusul abuz comis de profesorul de matematică Severius Moldoveanu, acuzat de un coleg de breaslă că şi-ar fi umilit elevii la clasă. Martorii la incident au povestit, pentru „Adevărul”, ce s-a întâmplat de fapt la ora la care profesorul ar fi pus un elev să se târască în genunchi. „Când am auzit aberaţiile care se spun în presă, am început să plâng”, a mărturisit o elevă.
Sa speram ca se va afla adevarul despre profesor si despre elev...desi,de-acum respectivul profesor poarta greutatea unor afirmatii publice greu de sters!
Inteleg ca e vorba de un scandal "fabricat" LINK .
1. Logic gandind,greu de crezut ca iti permiti(ca profesor) sa faci lucruri de acest gen... nu in capitala... nu la nivel liceal... nu intr-un liceu de o asemenea factura... nu fiind un profesor renumit... 2. De multe ori, nu ai timp sa anticipezi reactiile elevilor si nu trebuie decat o fractiune de secunda sa le fii partas la gesturi sau atitudini voit nelalocul lor.
Nu credeam vreodata in viata vietilor mele ca o sa reactionez la un articol din Catavencii...jur!( ca nu credeam)...ori am eu starea diagnosticata acum o saptamana si am nevoie de relaxarea mintii cu pamfletul asta! LINK Recunosc, e un pamflet bun! Șocant! Un profesor de la un liceu din București și-ar fi obligat elevii să învețe După ce, săptămîna trecută, un profesor de la Liceul “Tudor Vianu” a scandalizat opinia publică, un nou caz șocant iese la iveală, punînd pe jar părinții, ziariștii, gospodinele și mamele singure. Potrivit unor surse anonime din inspectorat, un profesor de la un cunoscut liceu bucureștean este anchetat pentru că și-ar fi forțat elevii să învețe împotriva voinței lor, încercînd totodată să le introducă mari cantități de informații în creier în schimbul unui salariu de rahat. “Fetița mea a venit traumatizată acasă”, povestește Pompilia Roastă. “Și-a deschis telefonul, tableta, televizorul și calculatorul și a început să plîngă, fiindcă nenorocitul de română încearcă să-i bage chestii în creier. Eu nu permit așa ceva! Nimeni nu-i bagă fetiței mele nimic în creier dacă ea nu vrea! Nu sîntem sălbatici.” Pe lîngă educația cu forța pe care profesorul de română a încercat să le-o facă elevilor săi, bărbatul e bănuit și că a construit un sistem scîrbos și discriminatoriu de departajare, prin care le dădea elevilor buni note mai mari, trecute într-un carnețel, iar elevilor mai slabi note mai mici, trecute în același carnețel. Contactați telefonic, reprezentanții Ministerului Educației au declarat că, în cazul în care acuzațiile se adeveresc, profesorul riscă să-și piardă locul de muncă, pentru că e mult prea fraier.
LINK Din nou, despre o situatie care starneste o furie de pareri... Luand evenimentul cronologic, ma gandesc cu cata seninatate a aruncat un profesor X o umbra de neincredere asupra unui profesor Y, postand acolo unde era sigur ca va fi vizualizat intens si fara riscul de a fi ascuns, un post defaimator ce divulga cu gratie o situatie absolut penibila pentru toti: pentru cine a relatat-o, pentru mine care am citit-o sau pentru cine(presupus)ar fi initiat-o.Nu vreau sa discut acum ce e verosimil sau nu! Atat ma gandesc: la profesorul care a scris,mama revoltata, elevul care ar fi mers in genunchi( in gluma, sau nu, nu conteaza!), profesorul acuzat...sa spun ce simt?!
Despre necesitatea introducerii gândirii critice şi creative în educaţie Marcel Cremene Vă puteţi imagina un profesor care să pună în discuţie însăşi autoritatea absolută a poziţiei de profesor? Şi totuşi, onestă este atitudinea socratică – aceea de căutător al adevărului: „ştiu că nu ştiu”. Din contră, profesorul clasic tinde a fi o autoritate perfectă, o imagine rigidă, finalizată. El deţine adevărul şi controlează clasa. Însă, tot din acest motiv, el este, mai mult sau mai puţin conştient, interesat să inhibe pornirea firească a elevilor/studenţilor de a pune întrebări. Întrebările i-ar putea știrbi autoritatea. Ridiculizarea sau bruscarea elevului care pune întrebări („nici atâta nu ştii?”), ameninţarea celui care ar îndrăzni să aibă cea mai mică observaţie, penalizarea drastică a erorilor ignorând potenţialul lor pozitiv sau chiar inducerea unei stări generale de apatie sunt doar câteva dintre tehnicile profesorului „perfect”, autoritar. O astfel de atitudine trădează de multe ori încercarea de a ascunde propriile limitări, comoditatea de a nu ține pasul cu dezvoltarea științelor și cu noile idei, refuzul de a învăța (paradoxal pentru lumea educației) și de a evolua. Un profesor de tip socratic încurajează exprimarea întrebărilor şi a părerilor diferite, de preferință inteligent argumentate. Un astfel de profesor învață practic în permanență pentru că descoperă idei noi interacționând cu elevii cărora le stimulează independența în gândire. În „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, K.R. Popper afirmă: „…secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc…”. Semnificativă mi se pare şi cartea lui I. Asimov „Eu, robotul”, în care detectivul care investighează o crimă nu poate avansa până când nu formulează întrebarea potrivită (”and that is the right question!”). Într-adevăr, instrumentul principal al investigării critice este întrebarea. Căci o întrebare bine formulată ne conduce ea însăşi spre răspuns. Ce înseamnă de fapt „gândire critică”? În primul rând este vorba de o anumită atitudine. Popper propune conceptul de raţionalism critic care presupune o atitudine de tipul: „eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Această atitudine este perfect compatibilă cu poziţia socratică şi cu onestitatea intelectuală. Gândirea critică nu trebuie confundată cu acea formă uzuală și facilă a criticii, în fond profund opusă gândirii critice, manifestată ca atac la persoană și bazată pe exagerarea voită sau chiar răutăcioasă a unor defecte. O regulă pentru a evita confuzia între forma pozitivă și cea negativă a criticii este să evităm total atacul la persoană. Soluția este în fond simplă (deși dificil de aplicat în practică din cauza naturii umane): să discutăm strict la nivel de idei, nu de persoane. O poziție critică poate fi exprimată, de exemplu, într-o formă pozitivă: ca alternativă propusă sub formă de întrebare, alternativă care ar putea aduce nişte eventuale avantaje. De altfel, cartea „Despre idei şi blocaje” a lui H.R. Patapievici prezintă o serie de principii pe care se poate baza un dialog civilizat, constructiv. Din păcate, la noi, chiar şi în mediul academic, se dovedeşte a fi foarte dificil de stabilit un dialog onest, deschis și productiv. Printre cauzele de fond se numără: blazarea și indiferența față de problemele de fond ale educației (se insistă doar pe problemele administrativ-birocratice), lașitatea și obediența exagerată în fața șefilor (ca efect al educației ”epocii de aur” dar mai ales al mecanismului de selecție/promovare), cutuma de a nu aborda franc problemele, orgoliile hipertrofiate și deci hipersensibile (trădând în fond o nesiguranță de sine), inteligența deosebită în auto-manipulare și auto-justificare (retorica în sprijinul bias-ului de confirmare) și mai ales perpetuarea unor modele autoritariste și a unei culturi organizaționale ineficiente. Un efect puternic de inhibare îl are şi deprinderea penalizării drastice a erorilor, inclusiv blamarea celui care cade în eroare. Edward de Bono, inventatorul noţiunii de „gândire laterală”, consideră că modelul educaţional occidental este unul de tip conflictual din motiv că la originile sale s-ar afla nici mai mult nici mai puțin decât Inchiziţia. Astfel, strategia de atac împotriva ereticilor a devenit o bază a dialecticii occidentale. Dacă o persoană propune o teză din care 90% sunt idei valide şi 10% ”erezii”, atunci tehnica este focalizarea atacului strict pe partea criticabilă de 10%. Scopul este de a demonstra că persoana în cauză este un „eretic”. Dar, cum un eretic emite erezii, rezultă că teza sa este 100% o erezie și trebuie respinsă în totalitate. Deşi absurd din punct de vedere logic, în ochii publicului aşa ceva poate părea foarte convingător. Desigur, demersul sofistic exista încă cu mult înaintea Inchiziţiei. Politicieni care îşi demonizează adversarii împreună cu toate ideile lor în bloc au existat întotdeauna. Pentru cei interesați, Schopenhauer prezintă în „Arta de a avea întotdeauna dreptate” o serie de tehnici de persuasiune sofistice. Sunt ilustrări ale modului în care critica (subtilă) poate avea utilizări nocive, mai ales dacă lipseşte onestitatea şi buna credinţă. Revenind la aspectele constructive, merită insistat asupra faptului că formularea de întrebări reprezintă tehnica de bază a gândirii critice. Spre exemplu, D. Rowntree prezintă o serie de tehnici eficiente de studiu precum şi de concepere a unei lucrări personale în cartea sa „Învaţă cum să înveţi”. Accentul se pune pe înţelegere şi nu pe memorarea mecanică. De asemenea, există numeroase alte surse bibliografice de interes pe aceasta temă (destul de puţin cunoscute printre profesori) dintre care aş mai aminti aici “Tehnica învăţării eficiente”, autor S. E. Bernat și ”Gândirea laterală și scrisul creativ” de V. Flueraș. Cu toată eficienţa lor, tehnicile de gândire critică, deşi necesare, nu sunt şi suficiente. Edward de Bono a studiat problema limitelor demersului ştiinţific critic şi a ajuns la concluzia că acesta poate fi viciat de lipsa de obiectivitate în analiza informaţiilor noi. Există riscul de a interpreta subiectiv noile informaţii: anume doar prin prisma vechilor modele sau teorii. Acest lucru duce de fapt la întărirea vechilor modele/teorii şi astfel la împiedicarea emergenţei celor noi. Soluţia ar putea veni din partea intuiţiei. Însă tot ce ţine de creativitate, intuiţie şi talent sunt aspecte oarecum dificil de controlat. Pentru aceste aspecte se poate descrie cu precizie doar rezultatul, nu şi procesul. E. de Bono vine în întâmpinarea acestei probleme propunând conceptul de „gândire laterală”, care este complementară celei tradiţionale numită de el „gândire verticală”. Gândirea verticală corespunde unei explorări în profunzime, unde fiecare pas trebuie să fie neapărat unul corect. Gândirea laterală nu se limitează la a urma strict doar paşi „corecţi” formal ci vizează numai corectitudinea rezultatului final. Gândirea laterală corespunde unei explorări în lărgime, unei căutări de căi alternative, incluzând faze cvasi-haotice. Gândirea laterală este non-conflictuală, implică toleranţă şi deschidere. Cel mai important este faptul că se propune un proces și o serie de metode concrete (de ex. ”brainstorming”, ”baloane logice”, ”scriere liberă”, ”cuvântul PO”, etc.) prin care putem deveni efectiv mai creativi. E. de Bono reuşeşte să aplice cu succes acel principiu al lui Einstein conform căruia ”o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de abstractizare care a generat-o”. Astfel, el îşi deduce metoda tocmai din analiza funcţionării minţii umane: analizează construirea tiparelor mentale, focalizarea atenţiei precum şi modul în care suntem afectaţi de obişnuinţă şi de ordinea primirii unor stimuli exteriori. Un principiu de bază al gândirii laterale este că orice mod de a privi un lucru (şi deci orice convingere) este doar unul dintre diferitele moduri posibile (de regulă o infinitate) în care se poate privi acel lucru. Un alt principiu este că atenţia şi percepţia noastră sunt în mod natural limitate. Din această cauză nu putem percepe decât o zonă îngustă din realitate la un moment dat. Soluţia este să explorăm un anumit aspect din diferite puncte de vedere (de ex. mai întâi logic, apoi moral, apoi estetic, apoi social, etc.) – ceea ce E. de Bono numește ”tehnica pălăriilor gânditoare”. Este de asemenea util să solicităm şi părerile altor persoane care, în mod necesar, au puncte de vedere diferite. Descrieri ale diferitelor tehnici de gândire pot fi găsite în cărţile “Gândirea laterală” şi “Cursul de gândire al lui Edward de Bono”. În orice caz, ideea gândirii laterale nu este de a înlocui gândirea critică ci de a o completa acolo unde aceasta îşi atinge limitele. Oricât de simple şi cunoscute ar putea părea unora aceste teorii, secretul constă de fapt în aplicarea lor practică: aceasta nu este defel o banalitate. La ora actuală, cei care aplică astfel de tehnici de dezvoltarea gândirii în educaţie par a fi mai degrabă excepţii. Ar fi foarte necesare cursuri dedicate metodologiei învăţării şi dezvoltării gândirii – a învăța cum să înveți. Pentru aceasta însă este necesar să depășim paradigma autoritaristă de care se pare că suntem foarte de atașați (și care poate fi ușor deturnată pentru a proteja impostura) şi să furnizăm elevilor şi studenţilor instrumente de gândire critică şi creativă. LINK
In mai putine cuvinte; - gândirea critică presupune analiză sau evaluare a informaţiei, te angajeaza intr-un proces de reflecţie asupra înţelesului acesteia - când elevii sunt solicitati( cu precadere) să reproducă ceea ce citesc sau li se explica, se obisnuiesc sa accepte că învăţarea pe de rost a ideilor altora este fireasca si nu pun pret pe ceea ce ar putea descoperi sau gandi...desi, in sinea lor, isi pun intrebari intotdeauna! - pentru a evita acest lucru, trebuie să invatam elevii sa-si exprime opiniile si sa-i incurajam in a gasi argumente pentru sustinerea acestora - exista profesori care incurajeaza creativitatea si schimbul de idei, cooperarea si ,,de ce-ul"! - in practica, elevii iubesc secventele de invatare in care experimenteaza, coopereaza, descopera si creeaza! - e greu sa scoti din letargie o clasa obisnuita sa primeasca si sa inmagazineze informatia, cumplit de greu si de lunga durata!
Planul-cadru pentru gimnaziu – cronica unui dezastru anunţat
„Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”(Eclesiastul 1.9)
De ce nu suntem pe drumul cel bun. Principiul dominoului în proiectarea curriculară
Orice discuţie despre planul-cadru în proiect şi dezbatere trebuie să pornească de la următoarele constatări: imensele greşeli făcute în planul-cadru din 2001, întârzierea foarte mare a proiectului actual faţă de promisiunile făcute încă din timpul ministeriatului domnului Funeriu şi abordarea, tot în cazul noului proiect, îngust-sectorială în locul celei integrator-holistice. Definiţia nebuniei, dată de Einstein, este să faci acelaşi lucru, aşteptând rezultate diferite. La rândul său, Emil Cioran considera nebunia ca introducerea speranţei în logică. Din păcate, vedem cum se repetă greşeli şi se doresc rezultate pozitive. Aşa cum se lucrează acum, nu vom avea succes sub nicio formă! Grav este şi că unii dintre cei care au făcut steag de luptă din a învăţa să înveţi, din creativitate şi spirit critic nu sunt în stare să constate greşelile şi să înveţe din ele ceea ce este de învăţat. O problemă precum cea a clasei a III-a a apărut tocmai ca urmare a tratării planurilor-cadru pe bucăţi, îngust-sectorial, nu în bloc, pe baza unei viziuni integratoare, holistice, asupra întregului parcurs şcolar al elevilor. Tocmai maeştrii viziunilor strategice, ai corelaţiilor de tot felul, ai muncii în echipă, ai creativităţii şi spiritului inovativ, ai paradigmelor fâşneţe şi analizelor statistice multicriteriale, tocmai ei, cei care voiesc progresul cu orice preţ, au clacat de o manieră spectaculoasă în aplicarea practică a principiilor profesate insistent.
Dincolo de gâlceava legată de discipline şi ore, adoptarea noului plan-cadru pentru gimnaziu pare a urma, matematic, o cale sortită dezastrului, pentru că s-a reuşit, din nou, încălcarea tuturor principiilor şi normelor proiectării curriculare. Scepticismul profesorilor faţă de proiectul planului-cadru, descris şi în concluziile preliminare ale ISE sub forma unui „orizont important de neîncredere în transparenţa şi în capacitatea factorilor de decizie implicaţi de a veni cu soluţii pertinente”, se explică tocmai prin încălcarea sistematică a principiilor şi normelor de proiectare curriculară. Orice curriculum trebuie să se bazeze pe o filozofie sănătoasă a educaţiei, pe un ideal educaţional clar formulat. Planul-cadru ar fi trebuit fundamentat pe principiile realismului, echilibrului dintre componente, colaborării, asigurării, analizei-diagnostic şi evaluării, testării exigente. Însă toate aceste principii sunt sistematic încălcate. Pare o discuţie aridă, plictisitoare, rezervată strict specialiştilor, însă ea este esenţială pentru reuşita sau eşecul activităţii de proiectare şi implementare a unui nou curriculum.
În fundamentarea planului-cadru se observă un scientism găunos şi fără orizont cultural, întâlnit şi pe plaiurile americane, de unde a fost importat. Acest scientism nu a scăpat criticilor lui Robin Barrow, care a persiflat obsesia teoreticienilor pentru corectitudinea corelaţiilor, pentru diagrame, scheme, angrenaje şi mecanisme. Teoreticienii scientişti ignoră complexitatea fenomenului educaţional şi au impresia că prin simpla invocare a unor deziderate au fundamentat „ştiinţific” planul-cadru, spre exemplu. Nu este deloc aşa, în primul rând pentru că studiile de fundamentare, în fapt rapoarte ale unor programe cu fonduri europene, nu au legătură cu ceea ce vedem concretizat în noul plan-cadru, care se dovedeşte, de fapt, aproape identic cu cel vechi. Mă întreb, cum a fost fundamentată ştiinţific reducerea la jumătate, faţă de necesar, a orelor de Istorie? Nu am văzut nicăieri această fundamentare, dar am văzut decimarea disciplinei în planul-cadru. Și atunci, care este legătura dintre ceea ce se fundamentează şi ceea ce se taie ori operează în planul-cadru?
Există şi alte ciudăţenii în cazul experţilor şi specialiştilor care roiesc pe lângă planul-cadru. Maeştri ai corelaţiilor de tot felul, ai statisticilor dezlănţuite, ai matricelor pline de perspicacitate, ei nu par a înţelege legătura existentă între ciclurile de învăţământ, planurile-cadru, programe, manuale şi evaluare. Nu au o abordare holistică, ci una îngust-sectorială. Nu vor să priceapă că un plan-cadru dezastruos îşi va propaga şocul distructiv în tot lanţul curricular, până la evaluare. Cunosc ei mersul subfinanţării sistemului? Îi interesează evoluţiile demografice? Au aflat că trăim vremuri ale crizelor, războaielor şi incertitudinii? De unde vor lua profesorii-ghiveci pentru a preda ghiveciul multi, pluri, inter, trans? Doresc cumva deşcolarizare, pentru că îl avem acum pe „Goagăl” şi elevii pot să-şi desăvârşească educaţia navigând pe net? Nu mai vorbim de faptul că nu a existat receptivitate la critici, nici dialog, nici atitudine proactivă, nici învăţare din greşeli. Specialiştii implicaţi nu au respectat şi nu respectă principiul colaborării în proiectarea planului-cadru. În locul dialogului cu mediul academic şi profesorii de la catedră, a feedbackului şi a comportamentului proactiv, am observat o îngrijorătoare rupere de realitatea şcolii. Cum se face că niciuna din criticile severe la adresa planurilor-cadru din 2001, spre exemplu, nu a ajuns în turnul de fildeş al designerilor curriculari? De ce nu s-a dat atenţie nenumăratelor apeluri, memorii, scrisori deschise, unele ale Academiei Române, privind dezastrul provocat învăţământului istoric? Specialiştii în cauză se consideră supra-competenţi şi nu au nevoie de niciun fel de consultare? Planul-cadru va influenţa tot lanţul curricular, de la programe şi manuale la evaluare, ceea ce impune ca exigenţa asupra proiectării lui să fie maximă. Dacă el va fi un eşec, totul se va prăbuşi. Vom avea programe şi manuale proaste, o evaluare deficitară, o educaţie jalnică.
Experimentele se fac pe şoareci de laborator, nu pe generaţii inocente
Urmărind modul de adoptare a noului plan-cadru, observăm apariţia unor mari probleme, de natură să compromită întregul proces. Ultima dintre acestea o reprezintă sciziunea intervenită în grupul de specialişti pentru curriculum. Noul grup disident propune, la spartul târgului şi nu se ştie în urma cărei revelaţii, o altă paradigmă, o a patra variantă de plan-cadru şi un nou profil al absolventului, aruncând la gunoi, în acest fel, variantele propuse dezbaterilor de până acum şi documentele-suport, care au fost degeaba elaborate. Astfel, profilul absolventului de gimnaziu, în viziunea grupului „deviaţionist”, este un lung pomelnic cu ceea ce ar trebui să facă şi să dreagă absolventul, fără vreo referire la identitate, valori şi alte lucruri desuet-nocive. Ce rost au avut atunci documentele-suport dacă primii care le contestă sunt chiar membrii grupului de lucru pentru planul-cadru?
De fapt, nu ştim cum anume în proiectarea curriculară a apărut o adevărată armată de reformişti de profesie, politruci civici, oengişti de bine, bloggeri progresişti, corporatişti creativi, specialişti – birocraţi şi experţi transcurriculari. John Kingdon numea această armată „puhoiul birocratic”, un „puhoi” care are nemulţumiri, vine cu tot felul de idei şi soluţii, dorind impunerea autoritară a opiniilor şi strategiilor proprii. Eterni reformatori, experienţa lor practică în domeniu nu trece, uneori, de genunchiul broaştei, şi de aceea nu ar trebui lăsaţi să se substituie practicienilor, pentru că de multe ori au dovedit că nu cunosc ori nu înţeleg problemele educaţiei, ba uneori nu stăpânesc nici noţiunile elementare ale curriculumului, confundând adesea planurile-cadru cu programele. Deşi ne propun miracole educaţionale, reformiştii experimentatori ne prezintă doar un nesfârşit pomelnic de deziderate pioase şi utopii pedagogice, agrementate cu un puhoi de grafice colorate, tabele, tabelaşe şi statistici, care „fundamentează” visele teoreticienilor din afara spaţiului şcolar. Primii care ar trebui să se pronunţe în materie de curriculum sunt profesorii, adică exact aceia care cunosc cel mai bine realitatea, tot ei urmând să aplice ceea ce se va legifera. Se pare că o luăm de la capăt cu experimentele făcute de oameni care nu cunosc şi nu înţeleg realitatea şcolară, pentru că nu au văzut cum arată o clasă reală şi activitatea didactică efectivă. Chiar preşedintelui, fost profesor de fizică, nu i-ar strica o vizită la fostul loc de muncă, de care nu pare să-şi mai amintească ceva. Prudenţa în experimentare a fost recomandată de un autentic specialist, domnul Ion Negreţ-Dobridor, care preciza exigenţele în materie de inovare şi schimbare: „Nimănui să nu-i fie permis să propună altora modele, strategii, reguli didactice, dacă ele nu se bazează pe experimente sigure; oricine propune un model, strategie sau inovaţie didactică, să fie capabil să le probeze el însuşi, ca educator, viabilitatea practică”. Înainte de noi şi noi experimente, poate ar trebui să ne oprim un pic pentru respiraţie şi să evaluăm realitatea şi efectele reformei permanente de până acum. De aproape două decenii, România este poligon nuclear de experimente pedagogice cu efecte devastatoare. Nici nu se apucă să se evalueze rezultatele unuia, că se şi încep altele, fără studii de impact, dezbateri, dialog. Credem, de aceea, că orice propunere revoluţionară ar trebui să vină, la pachet, cu studii de fezabilitate, cu rezultatele şi bunele practici care să o justifice. Să mai spunem că planul-cadru se referă la învăţământul public, nu la cel organizat de fundaţii, partide sau ONG-uri. Iar învăţământul public nu poate fi teren de experimente pentru utopişti de tot felul, bloggeri, oengişti, politruci şi activişti civici. Să înţelegem că ONG-urile reprezintă forţa reformatoare a învăţământului preuniversitar? Reformiştii utopici au un mare dor de inovare şi aplicare a tot ceea ce visează noaptea, deşi mulţi n-au văzut cum arată o clasă de elevi. Domniile lor lucrează doar cu entităţi virtuale şi elevi imaginari, ceea ce le permite obţinerea unor miracole didactice pe bandă rulantă şi să impună practicienilor cerinţe de domeniul fantasticului. Deontologic ar fi ca experimentele să se realizeze mai întâi pe şoareci de laborator, nu direct pe mari populaţii şcolare inocente, deoarece malformaţiile produse cu această ocazie sunt ireversibile. Cum permanent experimentele eşuează, reformatorii nu disperă, venind cu deviza lui Johnny Walker, keep walking, solicitând noi şi noi experimente devastatoare, fără ca cineva să le analizeze responsabilitatea în cele deja ratate. Domnii Marx, Lenin, Stalin, Hitler erau foarte siguri pe reţetele lor magice. Și le-au impus cu forţa, condamnând la fericire omenirea. După atâtea reforme eşuate însă, a venit timpul să nu mai acceptăm noi formule magice, propuse de oameni care nu cunosc realitatea şcolii şi visează tot felul de cai verzi pe pereţii scorojiţi ai şcolilor noastre dărăpănate, graţie înţeleptei politici de subfinanţare. Dorim bun-simţ şi responsabilitate. Măcar un pic, măcar acum, când criza şcolii este evidentă.
De la paradigma ursului Baloo la superghiveciurile transdisciplinare
„Aerisirea” planurilor-cadru şi programelor de tot ceea ce este inutil, reducerea orarului şcolar ar reprezenta, aflăm de la grupul scizionist-revoluţionar, grup proiectant al noului curriculum, calea spre culmile unei educaţii dezirabile. Se pare că vom avea un curriculum extrem de aerisit şi descongestionat, după cum ne anunţă interpreţii ariei din opereta supraîncărcării, inadecvării, inutilităţii disciplinelor de învăţământ. Revenirea în forţă, astăzi, a eternei şi fascinantei reforme a „aerisirii” nu este o veste bună. Motivele sunt numeroase. Oricum am privi lucrurile, nu putem să nu ne întrebăm: de ce oare a rămas atât de încărcată „programa”? Nu cumva tocmai din cauza reducerii arbitrare de ore în planul-cadru, adică a „aerisirilor” operate anterior? Iar aceste „aerisiri” periodice nu se transformă într-un cerc vicios, care obligă la noi şi noi „aerisiri”? Apoi, nu înţelegem de ce se consideră că nici până în prezent nu ar fi fost „mutat accentul” de pe transmiterea de informaţii pe competenţe şi de ce acest accent este considerat anacronic în epoca când informaţia înseamnă putere şi într-o societate care se doreşte a cunoaşterii. Cetăţenii acestei republici, care nu au fost plecaţi în străinătate sau pe alte planete, cunosc faptul că educaţia a fost răvăşită de reforme, care de care mai radicale, încât încă una, pentru a fi cu adevărat „radicală”, prin raportarea la celelalte, ar trebui să presupună desfiinţarea şcolii, că tot se vorbeşte de nevoia deşcolarizării societăţii.
Considerăm îngrijorător faptul că, ignorând atât dezastrul educaţional de la noi, cât şi dezastrul produs în SUA de progresivismul utilitarist, reformiştii noştri vor să continue experimentele aflate la originea acestor catastrofe pedagogice. Practic, se doreşte ca noul curriculum să se bazeze pe paradigma ursului Baloo, paradigma strictului necesar. Ea pune în centrul preocupărilor ceea ce nu trebuie învăţat, pentru că nu ar fi necesar formării şi nu ar prezenta importanţă pentru societatea actuală şi viitoare. De un deceniu şi jumătate reforma „aerisirii” a făcut ravagii în planurile-cadru şi programe. Promovând o filozofie a ignoranţei, această reformă a dus la fabricarea acelui sinistru null curriculum (curriculumul zero), care a asigurat, oriunde a fost aplicat, producerea sfertodocţilor pe bandă rulantă. Reducerea drastică a numărului de discipline şi a conţinutului programelor, în numele „aerisirii”, „descongestionării”, „simplificării”, pentru ca tinerii să înveţe doar ceea ce designerii curriculari cred că ar fi util în „viaţă”, nu va duce, cum îşi imaginează adoratorii lui Dewey de la noi, la formarea unor oameni „ajustaţi” la cerinţele viitorului, pentru că acest viitor este greu de definit, iar ştiinţa educaţiei nu este viitorologie aplicată. Mai degrabă, aşa cum s-a întâmplat în SUA, curriculumul ignoranţei va produce inadaptaţi la cerinţele unei vieţi care va reclama mai multă cunoaştere şi muncă intelectuală, nu simple automatisme şi cunoştinţe elementare. Progresivismul utilitarist al curriculumului de la noi reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, un eficientism taylorist, care duce stihinic la eşec educaţional. Nu idealul educaţiei intelectuale este anacronic, ci acest taylorism al formării unor competenţe standardizate, având o utilitate îndoielnică, într-un viitor cu exigenţe greu de definit astăzi, singura certitudine fiind că acest taylorism va fundamenta ignoranţa noilor generaţii. Designul curricular produs până în prezent se dovedeşte a fi reducţionist, dezumanizant, urmărind obiective economicizante, pragmatice, triviale. Mai rău, adepţii reformelor permanente de la noi au redescoperit antiintelectualismul mişcării americane din secolul trecut, numită a „ajustării educaţionale la viaţă”, mişcare promotoare a unei viziuni managerial-eficientistă asupra dezvoltării curriculumului. În urma dezastrului produs de reforma „ajustării la viaţă”, au fost reconsiderate virtuţile curriculumului clasic, singurul în măsură să asigure o cultură temeinică şi o disciplină a muncii necesară studiului profund şi perseverent. Rolul disciplinelor umaniste în formarea personalităţii nu a fost nici el ignorat. Designerii noştri ar trebui să studieze cu creionul în mână lucrarea „The Role of the Humanities in Current Curriculum Developments” (ASCD, Washington D.C., 1967), aici fiind descrisă experienţa americană a şcolii utilitariste, experienţă care a dus la formarea semidocţilor pe bandă rulantă. Din păcate, toate reformele post-comuniste implementate la noi au avut ca filozofie utilitarismul, acesta asimilând adevărul utilităţii şi eficienţei, accentuând caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa instrumentală, erudiţia fiind considerată un anacronism şi stârpită, oriunde s-ar fi ascuns. Antiintelectualismul a fost aplicat cu furie pe plaiurile noastre, el ducând la aceleaşi efecte dezastruoase: încurajarea inculturii şi semidoctismului, după model american. Mai mult, şcoala a fost proiectată ca o fabrică orientată spre profit şi eficienţă, iar învăţarea a fost limitată tehnotronic, precum viteza la unele maşini, să nu depăşească „strictul necesar”, fiindcă doar strictul necesar te face fericit, după cum cânta ursul Baloo. Considerăm această viziune ca fiind deosebit de nocivă, deoarece şcoala nu poate fi tratată precum o corporaţie, o fabrică de caiele, un holding sau orice alt fel de instituţie, care se supune regulilor economiei de piaţă. Și aceasta pentru că scopul şcolii nu este profitul, ci educaţia, un aspect elementar de avut în vedere când se proiectează un nou curriculum, care ar trebui prezentat public, discutat şi dezbătut înainte de a fi legiferat peste noapte.
Designerii transcurriculari vor astăzi să proiecteze un sistem de învăţământ care să nu suprasolicite elevul. Nu se poate învăţa atât de mult! Acest strigăt al anti-intelectualismului se vrea un argument pentru eliminarea numeroaselor discipline „inutile” şi pentru a propune un regim aspru de slăbire a „programei” obeze de la noi. Se sugerează aruncarea peste bord a balastului din sistem, adică a profesorilor incompetenţi şi a disciplinelor lor stufoase şi la fel de inutile ca şi ei. Dascălii ar fi prizonierii mentalităţilor medievale, o adevărată combinaţie de Marius Chicoş Rostogan şi Domnul Vucea. În acelaşi timp, strategii reformei ne spun că societatea cunoaşterii nu se bazează pe informaţii, ci pe mitul competenţelor, presupuse a fi valabile pentru eternitate şi independente de cunoaşterea bazată pe informaţii. Mitul competenţelor fără informaţii indică o insistenţă pe latura aplicativ-practică şi o negare a rolului cunoaşterii în educaţie. De fapt, niciodată profesorul nu a fost un simplu transmiţător de informaţii, nici chiar în vremurile lui Gheorghiu-Dej, cele ale învăţământului pe puncte şi dosare; chiar şi atunci profesorul era şi educator, formator de deprinderi şi abilităţi, îl învăţa pe elev să înveţe şi îl urmărea şi impulsiona în efortul lui de învăţare. Este, astfel, greu de înţeles de unde a apărut exagerarea că profesorul doar transmite mecanic nişte informaţii, iar elevul le receptează şi memorează tot mecanic? Că nu este implicată gândirea în învăţare? Practic, mult-slăvitul învăţământ axat pe competenţe impune un curriculum vocaţional, care formează un cetăţean deloc dornic de a fi ucenic, meseriaş, muncitor. Școala vocaţional-teoretică de la noi nu produce, precum în America, meseriaşi competenţi cu un orizont îngust, ci analfabeţi funcţionali cu ifose academice, formaţi în dispreţul muncii fizice, precum şi a celei intelectuale. Fără cultură generală, fără cunoştinţe, fără muncă par a fi cuvintele de ordine.
Modificarea arhitecturii curriculare presupune acţiuni masive de descongestionare, defrişare, comprimare, modularizare şi aneantizare a disciplinelor „stufoase şi inutile”, care parazitează planurile-cadru şi afectează sănătatea elevilor. Nici nu vrem să ne imaginăm ce înţeleg reformiştii prin noţiunea de „transdisciplinaritate”, probabil un fel de amestec heteroclit, un mixtum compositum sau un borş rusesc, în care arunci de toate, doar-doar o ieşi ceva. Oricum, restructurarea curriculară se va face prin proiectarea modular-transdisciplinară, specialiştii urmând să realizeze un cocteil de discipline, amestecând, de exemplu, în cazul disciplinei agregat „Educaţie pentru societate” capitole de sociologie, economie, istorie, sexologie, drept, estetică într-un blender modular, ghiveciul transdisciplinar obţinut urmând a fi servit elevilor de profesori monospecializaţi. Și astfel a fost desfiinţată Istoria din planul-cadru, vis drag multor progresişti, care nu suportau această disciplină reacţionar-retrogradă. Până la formarea profesorilor transdisciplinari, găselniţa ministerului este aceea ca „monodisciplinarii” să predea, alternativ, părţile lor din compoziţia curriculară. De fapt, problema a fost lăsată în suspensie. Nici nu vreau să-mi imaginez cum vor arăta programele modular-transdisciplinare la gimnaziu şi liceu! Pentru că cele câteva programe transdisciplinare lansate deja la apă pe care le-am văzut sunt cu adevărat de dor şi de jale: le găsim pline de gândaci electrici, de sfaturi privind folosirea şurubelniţei pentru testarea forţei electromagnetice, ori de scheme pentru construcţia de vaporaşe cu pedale elastice (care mi-au amintit de deltaplanul cu pedale, folosit de personajele lui Ioan Groşan, din „Odiseea spaţială 2084”, pentru a se deplasa, creativ, pe Planeta Mediocrilor).
Structurarea/organizarea transdisciplinară a noului curriculum presupune, ne spun experţii, „întrepătrundere, cooperare, coordonare, integrare şi interpretare de nivel foarte înalt a conţinuturilor, metodelor, tehnicilor, limbajelor diferitelor discipline”. Avem designeri care să satisfacă aceste exigenţe, când ceea ce au produs până acum în materie de programe monodisciplinare, mult mai puţin pretenţioase, nu a fost deloc de laudă? Aceeaşi transdisciplinaritate obligă la focalizarea „pe o temă sau experienţă abordată holistic, global”. Și când se va realiza „focalizarea” holistică, înainte de studierea, pas cu pas, monodisciplinară? Și cum pot elevii trece „dincolo” de diversele discipline, înainte de a le cunoaşte? Se mai spune că noul curriculum „solicită un excurs ştiinţific, epistemologic, metodic în interiorul ştiinţelor, pentru a evidenţia un anumit aspect”. Adică, nu studiem bazele unor discipline, dar vom găsi timp, competenţă şi disponibilitate pentru abordarea „epistemologică” a tot felul de „aspecte”. Asta, în paralel cu reducerea drastică a orelor în planurile-cadru, pentru aerisire, descongestionare şi esenţializare. În fine, experţii spun că transdisciplinaritatea „se utilizează de regulă în fazele superioare ale şcolarităţii sau în munca de cercetare şi experimentare”. Chiar aşa? Atunci de ce programele sunt transdisciplinarizate de la clasa pregătitoare şi de la ciclul primar, elevii făcând cunoştinţă cu fizica, biologia, chimia cu mult înainte de a le studia îngemănate în modulul „ştiinţe”? Ne întrebăm şi ce anume ar reflecta programele transdisciplinare din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor, în condiţiile în care nu avem o super-ştiinţă, iar graniţele sunt foarte clar trasate. Observăm că, de dragul introducerii unor dogme postmoderniste, de genul disoluţiei identităţii academice a diverselor discipline şi a blamării spiritului ştiinţific, ne întoarcem la etapa pre-aristotelică din evoluţia ştiinţelor. Practic, şcoala va forma oameni după modelul activiştilor de pe vremuri, pricepuţi la toate, chiar dacă nu stăpânesc temeinic nimic concret.
Educaţia pentru zâmbet, frumuseţe şi al treilea sex
Nu aş fi vrut să mă refer la una dintre marile personalităţi ale culturii, dar cum aceasta are abordări cu posibile consecinţe negative asupra noului curriculum, trebuie să fac unele precizări. Astfel, declaraţiile din ultima vreme ale academicianului Solomon Marcus sunt generatoare de confuzii, domnia sa depăşindu-şi domeniul de competenţă şi ajungând să facă pledoarii călduroase pentru anti-intelectualism, să prezinte profesorii drept o parte a problemei, nu a soluţiei în educaţie. Printre afirmaţiile contestabile se numără aceea că elevii ar fi afectaţi psihic de curriculumul actual, care este suprasaturat cu „lucruri plictisitoare şi nesemnificative”. Se afirmă şi că nu a fost stabilită limita suportabilă pentru a nu violenta sănătatea psihosomatică a celor care învaţă. Școala nu ar funcţiona pentru că „o parte imensă a populaţiei şcolare este bolnavă”. Elevii intră într-o stare de încordare de cum trec pragul şcolii, ei nu pot „învăţa autentic” fără destindere, plăcere, bucurie. Învăţarea ar fi un act artificial forţat de memorare, în care totul se pierde, nimic nu se acumulează. Manualele şi profesorii ar forma o alianţă diabolică având ca scop agresarea elevului cu un exces de informaţie nesemnificativă. Nu ştim ce studii a făcut domnul academician şi de unde are informaţiile pe care îşi întemeiază opiniile. Este îndoielnic însă că marele pericol ar fi acela al excesului de învăţare, fiindcă analfabetismul funcţional cu care ne confruntăm nu este generat de supra-învăţarea până la leşin şi nebunie. Problema nu este că ar fi prea mult de învăţat, pentru că acum ne aflăm deja în faza Aerisirii 3.0, ci acela că se învaţă prea puţin, defectuos, superficial, iar curriculumul a fost prost proiectat în anii 1998-2001. Dacă surmenajul produs de cerinţele prea mari ar fi fost problema, la cum arătau cerinţele înainte de 1989, niciun elev nu ar fi trebuit să scape cu viaţă din şcoală. Vă mai amintiţi faptul că se învăţa şase zile pe săptămână, iar a şaptea era dedicată deconectării prin muncă patriotică sau practică agricolă? Iar dacă plăcerea ar fi criteriul suprem în proiectarea conţinutului învăţării, mă tem că matematica domnului Marcus ar zbura cu totul din planul-cadru, iar ceea ce ar rămâne nu ştiu ce relevanţă ar avea pentru piaţa muncii sau cariera ulterioară a elevilor.
Grupul care îşi propune integrarea educaţiei în absolut este format din visători demni de tot respectul dacă ar activa într-un cenaclu literar, nu într-o comisie ministerială. Aceşti visători îşi extrapolează experienţa avută cu elevii supradotaţi la întreg sistemul de învăţământ, care ar trebui, chipurile, re-gândit ca unul dedicat excelenţei şi geniilor. Ei nu-şi pun problema profesorilor, a celor care vor asigura predarea disciplinelor fanteziste propuse, după cum, poeţi fiind, nu-i interesează nici finanţarea reformei imaginate. Sunt experţi în pedagogia de workshop şi cea a zâmbetului, care, nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de una din legile lui Murphy: Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău! Îi vedem invocând tantric principii precum: a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună şi îi admirăm plutind în patru dimensiuni: conceptual teoretică, aplicativ-practică, interdisciplinară, generatoare de învăţare continuă, după care pleacă fericiţi la culcare, cu conştiinţa că au rezolvat marile probleme ale educaţiei.
Reforma curriculară are efecte directe asupra noilor generaţii, asupra viitorului acestei ţări, de aici importanţa enormă şi răspunderea uriaşă pentru orice decizie luată. Și, tot de aici, necesitatea de a renunţa la mituri şi utopii, pentru a rezolva efectiv problemele grave ridicate de realitatea şcolară, de a auzi şi asculta pe practicieni. Până nu este prea târziu.
Pai sunt un retrograd. Sunt ala care e pentru formula de invatamant clasic. Motivele sunt putine si le exprim laconic prin formula: mai binele este dusmanul binelui. Da, poti introduce tehnologie noua, poti sa iti adaptezi metoda, limbajul de predare noilor mijloace, dar, in esenta, lucrurile raman la fel. Poti veni la clasele superioare cu cateva cursuri prin care sa deprinzi anumite abilitati (urasc termenul desprins din limbajul corporatist) necesare confruntarii cu cerintele lumii in care traim. Dar, atentie, scoala inseamna educatie, formare, nu pregatirea unui ucenic pentru corporatii. Toata gaunosenia si saracirea intelecturala a noii "curricule" (corect este curriculum, ca e de janul neutru, iar curricula e forma de plural, dar de, ce sa faci daca latina a fost promovata la rangul de "limba moarta") nu fac decat sa ambaleze nimicul intr-o poleiala. Excesul de metodologie si inflatia de hartii inutile incearca sa camufleze, fara succes, esecul evident. Metoda, mijlocul invadeaza locul continutului, iar procedurismul ucide orice forma de adresare fireasca. Construirea "Minunatei lumi noi" a lui Huxley e in plin avant. De la Bumbesti la Livezeni.
Mesajul unui profesor de excepţie: „Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nu știu că America e continent. Sunteți o generație aproape pierdută”
Un profesor de literatură engleză de la una dintre cele mai bune universități din România a hotărât ca, înainte de a ieși la pensie, să adreseze un mesaj destul de usturător studenților, încercând, pentru ultima dată, să “deschidă ochii digitali ai copiilor.”
“Pentru ce ați venit aici?,,
N-aș vrea să strig la voi, pentru că n-are sens, oricum n-o să mă înțelegeți. Nimeni nu are nevoie de voi aici, stând așa pe bănci, așteptând o minune și privind plictisiți înainte. Mergeți acasă, pentru că pierdeți timpul, vă pierdeți viața! Universitatea e un loc pentru învățat și nu aveți nici un drept să-l împuțiți cu lenevia voastră. Dacă vreți să învățați, sunteți bineveniți. Dacă nu, ieșiți afară, nimeni nu vă vrea aici.
Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nici măcar nu știu că America e continent, nu țară. Nu mai avem nevoie de fantome zombate care vin aici ca să-și ia o diplomă. Diploma aia poți s-o folosești doar atunci când se termină o anumită hârtie în casă. Nu vă mințiți pe voi înșivă: mai mult de jumătate dintre voi vor ajunge să lucreze la o fabrică sau într-un restaurant, pentru că sunteți lenoși și aroganți!
Sunteți o generație aproape pierdută. Nu vă interesează nimic, în afară de telefoane și laptop-uri și stomacurile voastre. Aveți o minte putrezită. Poate vă credeți mai inteligenți decât alții, poate câțiva dintre voi și sunt dar restul, restul sunteți toți la fel de mediocri. Pentru asta ați și venit aici – să acumulați cunoștințe, nu să putreziți în bănci!
Nu vă irosiți unica șansă de a ajunge cineva. În epoca contemporană, unde informația digitală deține puterea, iar mintea umană este folosită din ce în ce mai rar, voi puteți să luați puterea în mâinile voastre, dar fără voință și cunoștință, o veți pierde foarte rapid.
Eu nu vreau să vă țin morală pentru că știu cum e: să ți se țină morală când ești tânăr și simți că toată lumea e la picioarele tale. Am fost și eu pe acolo și mi-e familiar sentimentul dat – nu contează ce studii faci, contează să știi să te descurci. Dar nu e mereu așa și nimeni n-o să țină cont de sentimentele voastre interioare sau de cât de bine puteți juca cărți sau jocuri video atunci când o să vă angajeze. Cunoștințele vor fi pe primul loc, iar puterea fizică și înfățișarea pe-al doilea.
Părinții voștri nu vor trăi mereu, trebuie să realizați asta. Sunteți maturi și nu mai are rost să avem tabu-uri. Da, vor muri, și veți muri și voi. Dar ei, în comparație cu voi, vor lăsa ceva în urma lor, ceva cu care vor, cu care trebuie să se mândrească, și acel ceva sunteți voi. Dacă nu vreți să puneți mâna pe carte și să vă schimbați spre bine, să acumulați ceva ce, în comparație cu excesul de hormoni și prietenii de-o noapte, nu va dispărea niciodată, pentru voi, atunci faceți-o măcar pentru părinții voștri.
Faceți-o pentru acele persoane care au muncit toată viața lor pentru ca voi să aveți unde dormi, să aveți ce mânca și să-și permită acel computer în fața căruia vă pierdeți zilele și nopțile. Data viitoare când mergi la baie, privește în oglindă și întreabă-te dacă părinții tăi s-ar mândri cu așa odor. Eu nu.
Sper ca următoarea noastră întâlnire să aibă loc într-o bibliotecă, nu restaurant fast-food. Rămâneți cu bine.”
Pai sunt un retrograd. Sunt ala care e pentru formula de invatamant clasic. Motivele sunt putine si le exprim laconic prin formula: mai binele este dusmanul binelui. Da, poti introduce tehnologie noua, poti sa iti adaptezi metoda, limbajul de predare noilor mijloace, dar, in esenta, lucrurile raman la fel. Poti veni la clasele superioare cu cateva cursuri prin care sa deprinzi anumite abilitati (urasc termenul desprins din limbajul corporatist) necesare confruntarii cu cerintele lumii in care traim. Dar, atentie, scoala inseamna educatie, formare, nu pregatirea unui ucenic pentru corporatii. Toata gaunosenia si saracirea intelecturala a noii "curricule" (corect este curriculum, ca e de janul neutru, iar curricula e forma de plural, dar de, ce sa faci daca latina a fost promovata la rangul de "limba moarta") nu fac decat sa ambaleze nimicul intr-o poleiala. Excesul de metodologie si inflatia de hartii inutile incearca sa camufleze, fara succes, esecul evident. Metoda, mijlocul invadeaza locul continutului, iar procedurismul ucide orice forma de adresare fireasca. Construirea "Minunatei lumi noi" a lui Huxley e in plin avant. De la Bumbesti la Livezeni.
Cum, domnule, sa ramana la fel un lucru daca actionezi asupra lui cu ,,introduceri"...ca de tehnologie, ca de metoda, ca de limbaj de predare( rusine, nu mi-e cunoscuta sintagma)?! ,,Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale...'' Metoda si mijlocul(?!)nu sunt cele care ajuta continutul? Continutul nu devine continut datorita metodelor, mijloacelor de invatamant si mijloacelor de realizare? ,,Ucenicii" or fi niste nefericiti daca ii doreste o corporatie? Educatie si formare sunt in afara uceniciei? De procedurism in educatie n-am auzit...dar o fi, ca prea o spuneti cu foc!
Forums
Pai se poate? Sa nu achiesezi tu la ce se cere azi? Ia uite aici ce vor elevii sa invete 
