Personal,daca nu le dadea unora prin cap sa faca institutia asta si s-o faca asa cum au facut-o,n-as fi reusit sa vad si sa traiesc nimic din ce am vazut si trait. Despre oamenii întâlniti,nu mai spun ! Si asta e cel mai mare câstig al meu,si singurul pe care îl pot lua cu mine,oricând si oriunde.
Dragut! Cred ca ti-e dor de o calatorie prin Anzi. Sigur, daca vrei cu adevarat, poti! Dar am o presimtire ca, daca ajungi acolo, doar vei fotografia (poate si filma) splendidele exemplare. In rest, vei privi cum creste iarba, vei asculta linistea si vei asculta cum curge seva, de la radacina pana la ultima frunzulita, pentru a hrani intreaga planta.
Daca gasesti un sponsor, vrei te rog sa ma anunti si pe mine?
A fost odată, într-un sat modest de munte, o școală mică și frumoasă.
Într-o zi, doamna învățătoare de la clasa I le-a cerut elevilor să deseneze ceva, pentru care simțeau că trebuie sa Îi mulțumească lui Dumnezeu.
În gândul ei și-a spus că acești copii, care proveneau din mai multe cătune sărăcăcioase, nu prea aveau multe lucruri pentru care să mulțumească și să fie recunoscători. Și știa că aproape toți vor desena cozonaci tradiționali, bucăți de ciocolată și mese îmbelșugate. După ce fiecare și-a terminat desenul, învățătoarea a fost surprinsă de desenul lui Ionuț, copilul cel mai mic din clasă: acesta reprezenta o simplă mână, schițată stângaci și copilărește.
Mâna cui să fi fost oare? Ceilalți elevi au devenit și ei curioși.
“Este mâna Lui Dumnezeu, care ne dă de mâncare!”, a spus unul dintre ei.
“Este mâna unui țăran. Pentru că țăranii cultivă cartofii, îi scot din pământ și apoi noi îi putem mânca!”, și-a dat cu părerea un altul.
În timp ce elevii își priveau propriile desene, învățătoarea s-a aplecat asupra lui Ionuț și l-a întrebat a cui era mâna.
“Este mâna dumneavoastră, doamna învățătoare!”, a răspuns el sfios. Iar ea, doamna învățătoare, și-a amintit că în fiecare dimineață, îl ajuta să urce treptele înalte de la intrarea în școală, luându-l de mână. Făcea acest lucru și cu alți elevi, dar pentru el era un lucru important și pentru care merita să Îi fie recunoscător lui Dumnezeu. Viața pe care o trăim și care ne modelează este formată din milioanele de experiențe minuscule, pe care le creăm zi de zi, zi de zi, zi de zi… Nu experiențele mari, colosale, care ne taie răsuflarea sunt cele care dau sensul vieții noastre – acest lucru se întampla numai în filme. Iar cei care sunt cei mai îndreptățiți să facă acest lucru – adica să creeze din gesturi mici, efecte trainice – suntem noi. Pentru că în fiecare dintre noi se află puterea de a visa, voința de a crea și motivația de a face.
Daca cineva i-ar fi recunoscător mâinii tale, pentru ce anume i-ar fi?
Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.
- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă? - Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.
Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:
Schimba lumea Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.
Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă: - Ce-ai învăţat tu pe acest drum? - Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine. - Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.
Şi dispăru.
Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:
Schimba-i pe ceilalti Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări. El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.
Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: - Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum? - Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri. - Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:
Schimba-te pe tine insuti Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi. El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: - Ce ai învăţat tu pe acest drum? - Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge. - Aşa este, spuse bătrânul. - Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez. - Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.
Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:
Accepta-te pe tine insuti Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens. În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.
Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: - Ce-ai învăţat în plus pe acest drum? - Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat. - Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.
Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:
Accepta-i pe ceilalti Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.
Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă: - Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum? - Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt. - Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.
Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:
Accepta lumea Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă: - Ce-ai învăţat pe drumul acesta? - Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie. - Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea! Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.
te urasc pe pagina de suflet acum,cand am intrat in casa dupa 12 h de munca si visez la odihna, mancare,somn(ca orice muritor de rand)si vad asa ceva....nu stiu daca-mi trece...
INTERZIS asta pe Pagina de suflet! Mai bine iubeste-l pe Boribum. Te asigur ca e un copil minunat!
Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Foarte frumoasa povestea ta. Sunt de acord ca frumusetea sta in ochii celui care priveste si sunt de acord ca lumea, asa cum a creat-o Dumnezeu, este minunata si perfecta. Asta daca nu incerci sa privesti in jos, spre baza piramidei. La cei care tin pe umerii lor toata greutatea acestei piramide. Pentru ca, daca iti cobori privirea, este ca si cum ai cobori in Valea Plangerii: uiti de fericirea ta si vezi nefericirea celorlalti. Daca vezi asta, si daca esti unul din acei intelepti carora chiar le pasa de semenii lor, nu mai poti fi fericit. Chiar daca stii ca sunt doar "oameni mici cu bucurii mici".
De fapt, lumea nu poate fi schimbata de despoti aroganti amplasati in varful piramidei sociale si cu biciul in mana pentru a instrui multimea ignoranta. Lumea poate fi schimbata numai coborand din varful piramidei in mijlocul multimii ignorante si ajutand-o sa nu mai fie ignoranta. Si asta se poate face NUMAI PRIN IMPLICARE AFECTIVA. Pentru ca numai prin Iubire (sau daca vrei spune Afectiune) oamenii pot deveni mai buni.
Si inca ceva: nu piramida este corpul geometric perfect ci SFERA. Inteleptul se pozitioneaza in centrul sferei.
"De fapt, lumea nu poate fi schimbata de despoti aroganti amplasati in varful piramidei sociale si cu biciul in mana pentru a instrui multimea ignoranta. Lumea poate fi schimbata numai coborand din varful piramidei in mijlocul multimii ignorante si ajutand-o sa nu mai fie ignoranta. Si asta se poate face NUMAI PRIN IMPLICARE AFECTIVA. Pentru ca numai prin Iubire (sau daca vrei spune Afectiune) oamenii pot deveni mai buni.
Si inca ceva: nu piramida este corpul geometric perfect ci SFERA. Inteleptul se pozitioneaza in centrul sferei.
Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă: - Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit? - Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el. - Si cu celalalt tot scrii, tot scrii! îi replică Arghezi.
Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură. - Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu. - Nu te lua după aparenţe, îl sfătui " blând " Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.
Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la "Muntele de Pietate". Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de "antichităţi" mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la "Munte". Evaluatorul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator. Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la "Muntele de Pietate". După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul "infailibil" pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă: - E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs.
Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban. - Răducăneni. Răducăneni ., făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor. - Pentru că, vedeţi, excelenţă - a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru - acolo n-am ocazia să admir un Apus de Soare . Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: "Se aprobă."
Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a întrebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat: - Domnul profesor este acasă? Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul: - Eşti acasă, dragă ? - Nu, dragă, nu sunt acasă ! - Aţi auzit băieţi, nu e acasă ! le-a spus candid doamna Călinescu.
Inscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn. Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător: - Ce e acesta? La care Cioculescu i-a replicat: - Degetul arătător. Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.
Mihail Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în Aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Şerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute. - Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga... - Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.
La "Capşa", Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă. Zice Cazaban: - Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani! - Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a întors-o Cioculescu.
Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea: Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu ? Replica lui Cazaban a fost promptă: Două mari nenorociri în acelaşi an !
Forums
. 
