"Cum să-i expuneți pe corupți. Unele din cele mai dificile probleme sociale ale omenirii, spune Peter Eigen, pot fi puse în seama corupției sistematice și atotpătrunzătoare a guvernării, mînă în mînă cu companiile globale." La TEDxBerlin, Eigen descrie contraatacul senzaţional condus de organizația sa Transparency International.
As a director of the World Bank in Nairobi, Peter Eigen saw firsthand how devastating corruption can be. He's founder of Transparency International, an NGO that works to persuade international companies not to bribe. Why you should listen to him: From the website of Transparency International comes this elegant definition: What is corruption? Corruption is the abuse of entrusted power for private gain. It hurts everyone whose life, livelihood or happiness depends on the integrity of people in a position of authority. Peter Eigen knows this. He worked in economic development for 25 years, mainly as a World Bank manager of programs in Africa and Latin America. Among his assignments, he served as director of the regional mission for Eastern Africa from 1988 to 1991. Stunned by the depth and pervasiveness -- and sheer destructiveness -- of the corruption he encountered, he formed the group Transparency International to take on some of the main players in deals with corrupt officials: multinational corporations. Eigen believes that the best way to root out corruption is to make it known. Thus, Transparency International works to raises awareness of corruption, and takes practical action to address it, including public hearings.
Hans Rosling despre creșterea populației globale LINK Populația lumii va ajunge la 9 miliarde de oameni în următorii 50 de ani și doar prin creșterea standardului de viață a celor săraci putem să controlăm creșterea populației. Acesta este răspunsul paradoxal pe care Hans Rosling ni-l dezvăluie la TED@Cannes, folosind o nouă tehnologie multicoloră de prezentare a datelor .
Este denumirea actiunii marca CIA prin care popularul prim-ministru Mohammed Mosaddeq este inlaturat de la putere in 1953 iar sahul devine un soi de dictator, nepopular si marioneta a stapanilor industriei petroliere din vest. In perioada care a urmat, statele “democrate” prezentau Iranul ca fiind cea mai occidentalizata tara din zona islamica, un exemplu de urmat in regiune. Intreaga aceasta miscare n-a facut decat sa acumuleze o ura de nestavilit a maselor impotriva sahului si a vestului care a explodat in cele din urma in timpul revolutiei islamice a lui Ruhollah Khomeini din 1979. Iata principalii actori ai operatiunii:
• Kermit “Kim” Roosevelt, Jr. (1916–2000), apropiat apropiat al familiei Rockefeller, nepotul presedintelui SUA Theodore Roosevelt. A coordonat actiunile CIA din cadrul Operation Ajax. Membru Council on Foreign Relations.
• Allen Welsh Dulles (1893–1969), prieten apropiat al familiei Rockefeller, Director of Central Intelligence (de-facto sef al U.S. Central Intelligence Agency), membru Warren Commission, partener al Sullivan & Cromwell. Fratele lui John Foster Dulles. Dupa razboi este creata vestita si influenta Central Intelligence Agency (CIA), devenindu-i sef, ajutat fiind de Henry Kissinger, ce lucrase pentru Army Intelligence. Au fost cooptati inclusiv oameni de stiinta nazisti carora li s-a ascuns trecutul. Membru Council on Foreign Relations
In 1953, impreuna cu fratele sau, a avut un rol determinant in cadrul Operation Ajax. Tot ei au realizat dezastrul Bay of Pigs Invasion cand au lucrat inclusiv cu mafia pentru incercarea de rasturnare a lui Castro .
L-au exasperat pe John F. Kennedy care la un moment dat a spus : “ Spargeti CIA in mii de bucati si aruncati-le in vant “ N-a mai apucat , Dulles fiind cel ce i-a anchetat moartea … Sa ne amintim un remarcabil discurs al presedintelui asasinat, “ The president and the press “ din 1961:
“Doamnelor si domnilor Cuvantul “secret “ este inadmisibil intr-o societate libera si deschisa iar noi ca popor , intrinsec cat si din punct de vedere istoric suntem impotriva societatilor secrete , a juramintelor secrete si a procedurilor secrete. Pentru ca exista impotriva noastra o conspiratie monolitica si crunta care se bazeaza in principal pe modalitati ascunse pentru a-si extinde sfera de influenta se bazeaza pe infiltrare in loc de invadare , pe subversiune in loc de alegeri , pe intimidare in loc de libera alegere . Este un sistem care a comasat vaste resurse umane si materiale pentru cladirea unei masinarii strans unite si foarte eficienta ce uneste operatiuni militare , diplomatice , de informatii , economice , stiintifice si politice . Operatiunile sale sunt ascunse , nu publicate , greselile sale sunt ingropate , nu puse pe prima pagina , criticii sai sunt redusi la tacere , nu laudati . Nici o cheltuiala nu este pusa sub semnul intrebarii , nici un secret nu este dezvaluit . De aceea judecatorul atenian Solon , a decretat ca fiind ilegal pentru orice cetatean sa se sustraga unei controverse . Va cer ajutorul pentru sarcina foarte grea de a informa si alerta poporul american , increzator ca impreuna cu ajutorul vostru , omul va fi ce a fost destinat sa fie , liber si independent . “
In 1963 este asasinat …
• John Foster Dulles (1888–1959), U.S. Secretary of State sub presedintele Dwight D. Eisenhower, 1953 – 1959, fratele directorului CIA Allen Welsh Dulles. In 1918 este consilier in delegatia americana de la Versailles Peace Conference ajutandu-l pe unchiul sau, viitorul secretar de stat Robert Lansing, apoi membru al War Reparations Committee. Devine partener al firmei internationale de avocatura Sullivan & Cromwell care a facut afaceri cu regimul nazist, Dulles fiind un suporter al lui Hitler. In 1945 participa la San Francisco Conference consiliindu-l pe Arthur H. Vandenberg si ajutand la pregatirea United Nations Charter. A fost delegat american United Nations General Assembly 1946, 1947 si 1950.
Ca secretar de stat si-a adus un aport considerabil la consolidarea NATO. Chairman si cofondator al Commission on a Just and Durable Peace of the Federal Council of Churches of Christ in America (National Council of Churches), Chairman of the Board for the Carnegie Endowment for International Peace, Trustee of the Rockefeller Foundation 1935 – 1952, membru fondator Council of Foreign Relations. Prieten apropiat al familiei Rockefeller.
Dupa succesul operatiunii au navalit in zona si o parte a urmaselor gigantului Standard Oil (Rockefeller). Standard Oil of New Jersey (SONJ), redenumita Exxon acum parte a ExxonMobil, corporatie membra Council on Foreign Relations. • Standard Oil of New York, redenumita Mobil, acum parte a ExxonMobil. • Standard Oil of California, redenumita Chevron, corporatie membra Council on Foreign Relations. • Standard Oil of Indiana, redenumita Amoco, acum parte a BP, corporatie membra Council on Foreign Relations. • Standard Oil of Ohio sau Sohio, acum parte a BP. • Anglo-American Oil Co., acum Esso UK. • South Penn Oil Co., devenita Pennzoil acum parte Shell, corporatie membra Council on Foreign Relations.
"Cind institutionalizezi o problema, primul scop al unei institutii este ca se muta imediat de la scopul nominal, oricare ar fi acesta , la conservarea de sine ... Un grup de sprijin este doar un mic grup care vrea sa mentina un stil de viata in contextul unui grup mai mare. Acum, cind grupul mai mare este o adunatura …inertiala, si grupul mic vrea sa ramina treaz, atunci este un grup perfect. "
Din 2005, Clay Shirky arata cum grupurile inchise si corporatiile vor ceda locul retelelor deschise in care contributori mici au roluri importante iar cooperarea fluida inlocuieste planificarea rigida.
Clay Shirky priveste la surplusul cognitiv -- munca online, partajată pe care o facem cu cicli liberi ai creierului nostru. În timp ce suntem ocupați să edităm Wikipedia, să postăm pe Ushahidi (și da, să facem pisicuțe amuzante), construim o lume mai bună, mai cooperativă.
In timp ce stiri din Iran strabat lumea, Clay Shirky ne arata cum Facebook, Twitter si TXTs sprijina cetatenii din regimuri represive sa raporteze stiri reale, trecand de cenzori (pentru perioade scurte). Sfarsitul controlului centralizat asupra stirilor schimba natura politicii.
Transformarea UE într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale
de Mihaela Gheorghiu
Site-ul LINK îl citează pe profesorul emerit de ştiinţe sociale, Anthony Coughlan, de la Trinity College din Dublin. Acesta prezintă, într-un articol intitulat These boots gonna walk all over you, modul în care se încearcă transformarea UE într-un stat supranaţional, prin impunerea Tratatului de la Lisabona împotriva voinţei europenilor.
Federaţia Europeană
„Toate statele federale clasice, scrie Anthony Coughlan, care s-au format prin transferul puterii de la state constituente mici către o autoritate federală superioară, s-au dezvoltat într-o manieră treptată, aşa cum se întâmplă astăzi şi cu UE. Germania federală, SUA, URSS, Canada si Australia secolului XIX sunt exemple clasice. UE a dobândit însă puteri mult mai repede decât oricare dintre aceste state federale.
Principala diferenţă dintre aceste federaţii clasice şi noua Uniune este faptul că în acele state, popoarele vorbeau aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceeaşi istorie, cultură şi solidaritate naţională, care le-au oferit o bază democratică şi au conferit legitimitate autorităţilor superioare. Toate statele stabile sunt întemeiate pe comunităţi în care oamenii vorbesc aceeaşi limbă şi se identifică unul cu altul drept un singur popor – „noi”. Pe de altă parte, în UE nu există niciun popor „european”. Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare de a construi în mod artificial o federaţie europeană foarte centralizată, pornind de sus în jos, pe baza popoarelor Europei, fără informarea şi consimţământul liber exprimat al acestora. Dacă am fi avut o Federaţie europeană democratică şi acceptabilă, cerinţa constituţională minimă pentru ea ar fi fost ca legile ei să fie iniţiate şi aprobate de către reprezentanţii direct aleşi ai poporului, fie în Parlamentul unional, fie în cele naţionale. Din nefericire, nici Tratatul de la Lisabona şi nici Constituţia unională nu prevăd aşa ceva.
Conferind mai degrabă indirect o constituţie noii Uniuni, Tratatul de la Lisabona reprezintă ceea ce premierul belgian Guy Verhofstadt numea „cheia de boltă a unui stat federal european”. Pentru elitele politice euro-federaliste, care au instrumentat vreme de decenii acest proces, aceasta reprezintă o împlinire a ceea ce Declaraţia Schuman din 1950, care întemeia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, declara a fi “primul pas în Federaţia Europei”.
Cele zece aspecte-cheie semnalate de Anthony Coughlan
1. Pentru a se masca amploarea schimbărilor, se va păstra numele de UE, dar Tratatul de la Lisabona modifică fundamental natura Uniunii. Cetăţenilor le este ascunsă astfel importanţa modificărilor. Acestea se vor realiza în trei trepte: • Acordarea unei personalităţi juridice Uniunii Europene, • Noua Uniune va înlocui atribuţiile şi instituţiile actualei Comunităţi europene, din domeniile politicii externe, justitiţiei şi afacerilor interne, • Europenii vor deveni efectiv cetăţeni UE, statut care va prevala asupra cetăţeniei naţionale. 2. Prin acordarea UE a unei personalităţi juridice, se crează un stat supranaţional, o uniune federală, cu cetăţeni unionali, în care statele membre sunt reduse la statutul de provincii sau regiuni. 3. Tratatul de la Lisabona permite noii Uniuni să acţioneze ca un stat în relaţia cu alte state şi cu proprii cetăţeni. Statele membre îsi vor păstra constituţiile naţionale, dar acestea vor fi subordonate noii Constituţii UE, exact ca în fosta URSS. 4. Tratatul de la Lisabona transformă statutul actual de cetăţean al UE, care este complementar cetăţeniei naţionale, într-un statut suplimentar cetăţeniei naţionale, ceea ce înseamnă că toţi cei 500 de milioane de europeni vor avea automat o nouă cetăţenie, separată de cea naţională, cu drepturi şi obligaţii superioare acesteia. 5. Ca semn al transformării într-o uniune federală, se creează un Parlament unional pentru cetăţenii noii Uniuni. Actualii “reprezentanţi ai popoarelor statelor membre” devin “reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”. 6. Se creează un cabinet de miniştri pentru noul stat. Conform noului cadru constituţional, aceştia vor trebui „să promoveze valorile Uniunii, să sprijine obiectivele ei şi să servească intereselor ei”. 7. Se creează functia de preşedinte al Uniunii. 8. Se creează un cod de drepturi civile pentru cetăţenii noii Uniuni. Acestea vor fi stabilite la nivelul Curţii unionale de justiţie şi vor fi impuse pe tot teritoriul Uniunii, astfel încât dacă, la un moment dat Uniunea va decide, spre exemplu, legalizarea „căsătoriilor” între homosexuali (există deja o propunere în acest sens) aceasta va deveni automat obligatiorie, pe tot cuprinsul Uniunii. 9. Parlamentele naţionale devin subordonate noii Uniuni. Deja Parlamentele naţionale şi-au pierdut o mare parte din putere, legislaţiile fiind „recomandate” de Uniune, adică cetăţenii care aleg aceste Parlamente şi-au pierdut dreptul de a decide cine le stabileşte legile. 10. Noua Uniune are dreptul să-şi acorde noi puteri.
Profesorul Coughlan concluzionează: „Odată ratificat Tratatul de la Lisabona, nu văd nicio funcţie statală majoră, pe care să nu o aibă şi noua Uniune. Aceasta va putea să oblige statele membre să participe la războaie împotriva voinţei lor. Tratatul nu prevede că Uniunea ar putea merge la război, în timp ce statele membre s-ar putea abţine.
Totuşi, noua Uniune va avea propriul guvern, cu ramuri legislative, executive şi juridice, propriul preşedinte, proprii cetăţeni şi cetăţenie, propriul cod al drepturilor omului, propria monedă, politici economice şi fiscale, posibilitatea de a încheia tratate internaţionale, propriul ministru de externe, corp diplomatic şi reprezentant la ONU, propriul cod penal şi un procuror general. Deja are simbolurile unui stat naţional, cum ar fi drapelul, imnul, motto-ul şi sărbătoarea anuală oficială.”
Mi se pare de neinteles ca dupa ce tocmai a fost ingropat un monstru, Uniunea Sovietica, alt monstru foarte similar, uniunea europeana, este construit! Exact CE este UE?! Poate prin a examina Rusia Sovietica putem obtine raspunsul.
Uniunea Sovietica era condusa de 15 oameni care nu erau alesi, se desemnau reciproc si nu raspundeau fata de nimeni. UE e condusa de 2000 de persoane in acelasi mod, care se intilnesc in secret, nu raspund fata de nimeni si pe care nu ii putem destitui din functie! S-ar putea spune ca UE are un parlament ales. Pai si Uniunea Sovietica avea un parlament, anume Sovietul Suprem. Se aplica stampila exact ca pt parlamentul UE, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungind cam la 1 minut pentru fiecare euro-parlamentar. In UE sint sute de mii de eurocrati cu salarii imense si multi servitori si nenumarate privilegii, imunitate pe viata de la orice fel de persecutare care e pur si simplu dusa mai departe de la un post la altul indiferent ca au facut sau nu treaba. Nu e asta exact ce facea Uniunea Sovietica? Aceasta a fost creata cu forta si de multe ori prin ocupatie militara. UE nu e creata utilizind armata dar tot cu forta si prin abuzuri economice. Pentru a continua sa existe, Uniunea Sovietica s-a extins. In momentul in care s-a oprit extinderea a inceput colapsul. Si eu suspectez ca acelasi lucru e adevarat despre UE. Scopul Uniunii Sovietice a fost sa creeze o noua entitate istorica, poporul sovietic. Si ca noi trebuie sa ne uitam nationalitatile si traditiile si obiceiurile popoarelor noastre. La fel, UE nu doreste sa fiti romani sau bulgari ci o noua entitate istorica, sa fiti toti europeni! Sa va suprime toate sentimentele nationale si sa traiti ca o comunitate multinationala.
Dupa 73 ani acelasi sistem in Uniunea Sovietica a rezultat in mai mult conflict inter etnic decit oriunde in lume. In Uniunea Sovietica, unul din scopurile principale a fost distrugerea statului-natiune. Si asta e exact ce face UE acum. Bruxelles absoarbe state-natiune ca acestea sa nu mai existe! Coruptia era integrala in sistemul sovietic de sus pina jos. Si tot asa este si in UE. Aceeasi activitate de coruptie care imbiba Uniunea Sovietica este si in UE! Cei care i se opun sau o dezvaluie sint adusi la tacere sau pedepsiti! In Uniunea Sovietica avem gulagul. Eu cred ca avem un gulag si in UE! Acest gulag se numeste "political corect". Cind oricine incearca sa spuna ce gindeste iar ideile sale difera de cele oficiale atunci e pedepsit! Acesta e inceputul gulagului, inceputul pierderii libertatii tale! In Uniunea Sovietica ne-au spus ca avem nevoie de un stat federal sa evitam razboiul. In UE fac exact acelasi lucru!
Pe scurt, e aceeasi ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat in ambalaj vestic! Dar repet, la fel ca Uniunea Sovietica, UE contine si propriul sfirsit. Din pacate, cind se va prabusi, SI SE VA PRABUSI, va lasa in urma distrugere masiva si vom fi lasati cu mari probleme economice si etnice! Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reforma, la fel si UE.
Dar exista o alternativa la a fi condusi de cei 2000 oficiali auto-desemnati din Bruxelles. Alternativa se numeste INDEPENDENTA. Nu rebuie sa accepti ce au planificat pentru tine! Pana la urma nu uita, nimeni nu ti-a pus vreodata intrebarea daca vrei sa intri in UE! Eu am trait in viitorul tau si nu a functionat!
Despre VLADIMIR BUKOVSKI
Din revista:
Contrafort : 1-2 (111-112), ianuarie-februarie : Editorial : Vitalie Ciobanu : Justiţia memoriei. Vladimir Bukovski la Sighet
Vladimir Bukovski este un personaj cvasilegendar. Născut la 30 decembrie 1942, în Başkiria, în familia unui scriitor oficial, cunoaşte de foarte tânăr şocul revoluţiei maghiare de la 1956 şi revelaţia sumbră a raportului lui Hruşciov de la congresul al XX-lea al PCUS, care dezvăluise faptul oribil al execuţiei de către Stalin a 40 de milioane de oameni nevinovaţi, ucişi fără motiv, dintr-o "năzărire" ideologică. A gândi împotriva majorităţii – acesta a fost sentimentul lui Bukovski faţă cu necrofilia dezgustătoare a mulţimilor de ziua morţii lui Stalin. Întemeiază la scurt timp după aceea o mişcare de "opoziţie morală" faţă de realitatea sovietică. "Pentru că, dacă îi întrebaţi pe cei care au trăit în timpul lui Stalin, inclusiv pe părinţii noştri, cum de au permis să se comită atâtea crime, vă vor răspunde că nu au ştiut nimic. Nu e posibil. Nu se poate să moară 40 de milioane de oameni, fără ca acest lucru să nu se observe. Deci au aprobat într-un fel, chiar şi prin faptul că nu au vrut să ştie".
În 1965 Bukovski organizează prima (după 1927) manifestaţie politică, una evident neautorizată (dar aţi văzut vreo revoluţie... autorizată? Comuniştii din R. Moldova n-ar trebui să uite că îşi datorează prezenţa la guvernare, "ereditar" vorbind, tot unei acţiuni neautorizate, mai exact loviturii de stat a lui Lenin de la 1917, ale cărei ponoase le tragem până astăzi în Basarabia!). Au fost 30 de participanţi cu pancarte în piaţa Gorki din Moscova şi câteva mii de oameni de cealaltă parte a străzii, curioşi să vadă în cât timp vor fi împuşcaţi "acei nebuni". Dar n-au urmat decât câteva arestări. Lozinca protestatarilor "Respectaţi-vă propria Constituţie!" a prins pe picior greşit autorităţile. "Noi am decis să acţionăm ca şi cum acele drepturi din Constituţia sovietică ar fi fost reale şi am reuşit", povesteşte Bukovski. Recursul opozanţilor anticomunişti la Constituţia sovietică în care PCUS nu era legitimat formal ca deţinător al puterii (uzurpatorii nu se gândiseră să-şi statueze juridic frauda!) seamănă, aş zice, cu un procedeu din artele marţiale orientale, când luptătorul foloseşte forţa (energia) adversarului împotriva acestuia. Abia în 1966 sovieticii vor introduce în Codul Penal un articol care permitea întemniţarea opozanţilor pentru demonstraţii, iar după alţi câţiva ani vor fixa în Constituţie "rolul conducător" al partidului.
Înainte de a fi expulzat din Rusia, potrivit deciziei lui Andropov, Vladimir Bukovski va face 12 ani de Gulag. Odiseea peregrinărilor sale prin puşcăriile sovietice este relatată, cu destul umor, în romanul autobiografic Şi se întoarce vântul, apărut de asemenea la Fundaţia Academia Civică (2002). În 1976, disidentul este schimbat cu Luis Corvalan, şeful comuniştilor chilieni. Procedura schimbului, care s-a petrecut la Geneva, relatată de Bukovski, are o intrigă de film poliţist.
Ajuns în Occident, Bukovski îşi continuă studiile de neurofiziologie la Cambridge şi îşi ia doctoratul la Stanford, California (după ce învăţase engleza la închisoare). De atunci şi până în prezent a publicat opt cărţi şi sute de articole, a susţinut mii de conferinţe. În 1991 revine la Moscova, încercând să-i convingă pe liderii ruşi de necesitatea unui proces al comunismului de tipul celui de la Nьrnberg, care se putea face prin deschiderea arhivelor şi dezvăluirea tuturor crimelor regimului, altfel coşmarul nu s-ar fi sfârşit niciodată. Elţîn s-a opus: se afla sub o enormă presiune din partea Occidentului care nu dorea o asemenea judecată, din motive pe care Bukovski le-a înţeles un an mai târziu, când, confruntându-se cu un proces intentat de comunişti, în 1992, la Curtea Constituţională, Elţîn îl va ruga să se întoarcă în ţară şi să-l ajute. Bukovski îşi condiţionează acceptul de permisiunea de a pătrunde în arhivele comuniste, pentru a aduce argumente în sprijinul decretului de scoatere a PCUS în afara legii. "Am venit la Moscova, am devenit oficial expert la Curtea Constituţională a Rusiei, iar arhivele au fost deschise. Atunci am descoperit în arhive că majoritatea forţelor politice din Vest colaboraseră cu Moscova. Unele din ele în secret, prin intermediul KGB, altele mult mai direct. Nu le plăcea, deci, ca aceste "pete" să fie făcute publice... Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu acest monstru postcomunist ani îndelungaţi în majoritatea ţărilor... Şi toată această situaţie confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic."
Nu avea voie să fotocopieze documentele ("a xeroxa" era termenul folosit), dar o va face prin... scanare (procedeu tehnic necunoscut la acea vreme în Rusia), scoţând astfel peste hotare aproape 7 000 de acte, care au redevenit secrete chiar în aceeaşi zi. Reîntors în Occident, Bukovski a plasat toate aceste mărturii preţioase pe Internet şi a publicat în baza lor volumul Judecată la Moscova, apărut şi în versiune românească, în 1998, la Albatros. Cartea a fost boicotată în Vest de presa de stânga. Ceva mai târziu, în aceeaşi manieră glacială a fost întâmpinată şi Cartea Neagră a Comunismului.
Occidentul nu a câştigat războiul rece, consideră Bukovski, pentru că nu a luptat consecvent împotriva totalitarismului roşu. Politicienii din Vest au colaborat subteran cu sistemul comunist pentru a-şi rezolva probleme interne, cum au făcut-o, de pildă, social-democraţii germani care aveau nevoie de sprijinul Moscovei pentru a câştiga alegerile în RFG (numele citate sunt Egon Bahr şi Willi Brandt). Aceştia i-au privit pe sovietici ca pe nişte "fraţi" mai radicali, ale căror greşeli şi exagerări nu anulau justeţea ideii, "nobleţea" ei intrinsecă, de aceea s-au împotrivit unui proces al comunismului - acesta ar fi lovit în suportul ideologic al întregii stângi. Lui Bukovski i s-a reproşat frecvent din partea oamenilor de stânga din Occident că nu este credibil, deoarece are motive personale să urască Uniunea Sovietică: a fost persecutat, a stat în puşcărie. Aş acuza, la rându-mi, acest mod aberant de a prezenta ca marcă a inconsistenţei înseşi dovezile autenticităţii, pentru că tocmai omul care a trăit Răul pe propria piele nu poate avea nici o îndoială asupra feţelor sale. Bacilul comunismului însă generează schizofrenie oriunde în lume. "Tot ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, punctează Bukovski, a fost rezultatul respectării fidele a ideologiei. Nu a fost o distorsionare a ideologiei aşa cum susţine aripa stângă din Vest... Chiar şi cele mai moderne idei socialiste pleacă de la premise eronate, aceste premise fiind că omul se poate schimba în funcţie de circumstanţele sociale... Vă pot spune, ca neurofiziolog, că este o idee total greşită... Se poate spune contrariul, că noi schimbăm realitatea, nu că realitatea ne schimbă pe noi."
Bukovski schiţează o paralelă convingătoare cu Germania, căreia dacă nu i s-ar fi cerut o capitulare necondiţionată, ci un fel de perestroika, dacă nu s-ar fi făcut o denazificare completă după război, naţional-socialiştii ar fi revenit peste câţiva ani la putere sub o altă mască. Exact la fel, evitând propriul "Nьrnberg" în 1991-1992 – singurul interval în care acesta ar fi putut fi organizat – comuniştii au câştigat alegerile într-o serie de ţări din Est, nu numai în fostele republici sovietice, precum Rusia, Belarus, Ucraina şi Moldova. Argumentele lui Bukovski sunt limpezi. El probează cu documente complicitatea politicienilor din Occident (a unora dintre ei) cu KGB-ul. În rest, e vorba de un raţionament simplu: blocarea reformelor şi puseurile autoritariste în ţări ca Rusia sau Moldova se explică prin imensul potenţial de şantaj de care suferă politicienii postsovietici. Cu alte cuvinte, concluzionează Bukovski, sărăcia, corupţia, dificultăţile tranziţiei în ţările ex-comuniste au la origine şi împotrivirea Occidentului faţă de ideea "drenării" trecutului acestor popoare. Aici poate că afirmaţia disidentului rus ar trebui uşor amendată. O "curăţenie" radicală s-a făcut totuşi în fosta RDG, şi asta numai datorită faptului că era deja parte a Germaniei unificate. În plus, una din exigenţele admiterii în NATO, înaintate ţărilor est-europene aspirante, este îndepărtarea agenţilor poliţiei politice comuniste, deşi mai peste tot treaba s-a făcut incomplet şi fără mare entuziasm. În Rusia, oamenii KGB-ului au penetrat masiv lumea afacerilor şi structurile crimei organizate, punându-şi omul la Kremlin: noul "ţar", Putin.
Orbirea Occidentului continuă şi la 13 ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, iar după 11 septembrie 2001 lucrurile s-au încurcat rău de tot. "Războiul mondial împotriva terorismului" a legitimat crimele armatei ruse în Cecenia. În acest context, Bukovski citează atitudinea revoltătoare a premierului Tony Blair, care felicita guvernul de la Moscova că s-a alăturat coaliţiei antiteroriste şi preciza: "Rusia are o vastă experienţă în a rezolva astfel de probleme." Este ca şi cum ai spune, comentează ironic disidentul rus, că Germania a avut o extraordinar de mare experienţă în a rezolva problemele cu evreii. "De fapt, Uniunea Sovietică a inventat terorismul politic modern şi apoi l-a pus în practică: mai întâi în interior... prin controlul propriei societăţi şi populaţii, apoi în exterior, prin răspândirea "revoluţiilor glorioase". Aceste activităţi erau atât de secrete încât Comitetul Central a decis ca cea mai importantă parte a informaţiilor să fie scrisă de mână. De pildă, decizia de invadare a Afganistanului în 1979 - unul din documentele "scanate" de Bukovski în 1992 şi reprodus în facsimil în anexa cărţii - a fost aprobată printr-un protocol scris de mână... de mâna lui Cernenko, viitorul prim-secretar al CC al PCUS, în 1984. "Numele de "Afganistan", povesteşte Bukovski, nu este menţionat deloc în cele 4 pagini. Se spune doar că se referea la "situaţia în A." De asemenea, datorită caracterului strict secret, nu se vorbeşte de acţiuni directe, se spune doar: "pentru aprobarea măsurilor propuse de tovarăşii Andropov, Ponomarev...", dar documentul este semnat, până la urmă, de toţi membrii Politburo-ului, inclusiv de către cei care nu erau prezenţi în momentul luării deciziei. Mai târziu, li s-a spus să semneze şi să pună o dată. De ce? Pentru că aşa acţiona Politbiro-ul: ca o bandă mafiotă, toţi trebuiau să fie în acelaşi cerc sângeros, toţi trebuiau să fie implicaţi... pentru ca nimeni să nu poată spune mai târziu că nu a ştiut, că nu a participat."
După 25 de ani de la acel episod, ne întrebăm ce ştiau despre acest "sfat de taină" tinerii care mureau în Afganistan? Ce auziseră despre "banda mafioţilor" de la Kremlin familiile care îşi primeau feciorii în sicrie de plumb? Şi ce cred azi veteranii acestui flagel, care au reticenţe în a admite că au fost folosiţi într-un război străin de fiinţa lor şi care încearcă să se apere de această chinuitoare revelaţie, evocând camaraderia care i-a unit pe câmpul de luptă? Niciodată după 1991, de când sunt comemorate în Moldova victimele măcelului din Afganistan, nu s-a mers până la capăt cu rostirea adevărului, nu a fost condamnat regimul sovietic care i-a trimis pe basarabeni să lupte pentru interesele sale expansioniste. Trecerea sub tăcere a acestui amănunt, evacuarea cauzelor prin deplorarea exclusivă a efectelor generate de războiul din Afganistan, are ca scop salvarea imaginii pozitive a autorilor genocidului, adică URSS-ul şi aparatul său de represiune, şi permite manipularea politică a "afganilor" în folosul forţelor comuniste şi rusofile. De altfel numai slăbiciunile interne şi teama că nu va reuşi să facă faţă pe două fronturi au forţat Moscova să nu-şi trimită trupele în Polonia, în 1981, după numai doi ani de la invadarea Afganistanului, deşi o asemenea intervenţie fusese insistent solicitată de generalul Jaruzelski pentru a anihila sindicatul "Solidaritatea". Refuzat de Kremlin, regimul de la Warşovia a cerut, în compensaţie, 40 000 de tone de carne, dar sovieticii n-au putut aduna decât 16 000 de tone. Moscova a realizat astfel că posibilităţile sale economice erau mult prea mici pentru ambiţiile sale la nivel global (numai întreţinerea Cubei comuniste o costa 10 miliarde dolari anual!). Imperiul sovietic s-a surpat în cele din urmă sub povara propriei anchiloze.
Studiul documentelor i-a relevat lui Bukovski faptul că majoritatea revoluţiilor din 1989 au fost operaţiuni sovietice, care îşi propuneau destabilizarea integrării europene şi păstrarea acestor ţări sub dominaţia Moscovei. Însă nu toate conspiraţiile au reuşit, cazul cel mai "scandalos" (din perspectivă sovietică, desigur) fiind cel al Cehoslovaciei lui Havel, la celălalt capăt situându-se România, afirmă Bukovski. Reunificarea Germaniei a fost, de asemenea, o chestiune scăpată de sub control (de sub controlul sovieticilor dar şi al occidentalilor, care erau marcaţi de propriile aprehensiuni faţă de nemţi şi se gândeau la un proces mult mai lent). "Însă germanii din Est au înţeles ce se petrece şi au votat în 1990 unificarea cu Germania de Vest, profitând de unul din articolele Constituţiei RFG care se referea la unire." Păcat că n-au fost şi alţii la fel de hotărâţi şi la fel de deştepţi ca nemţii, deşi, se pare, n-au prea avut cum să fie... Bukovski taxează cu asprime miopia şi naivitatea Vestului, care fusese surprins de revoltele din 1989 şi chiar încuviinţase ideea unei intervenţii militare a Moscovei pentru debarcarea lui Ceauşescu. Disidentul rus, probabil, are dreptate, numai că judecăţile sale cu privire la evenimentele din 1989-1991 sunt în bună măsură retrospective, iar teama puterilor occidentale de o posibilă destrămare violentă a URSS, cu toate consecinţele imaginabile, este şi astăzi uşor de înţeles.
Într-un dialog cu istoricul Anatol Petrencu de la Chişinău, dialog transcris în volum, Bukovski, se referă pe larg la psihiatria ca metodă de reprimare a opozanţilor în Uniunea Sovietică, o experienţă prin care trecuse el însuşi de două ori. Totul a început printr-un discurs al lui Hruşciov, din 1959. Acesta declarase că "într-o ţară socialistă nu pot exista duşmani ai socialismului (una dintre premisele gândirii marxiste) şi că, în consecinţă, cei ce care se proclamau ca fiind duşmani ai sistemului sunt, de fapt, nebuni."
În Rusia au existat 12 spitale psihiatrice. Fiecare din ele număra între 1000-1200 de persoane. Deţinuţii politici trebuiau să împartă aceleaşi camere cu criminalii psihopaţi. Transformarea unui om sănătos într-un bolnav mintal, povesteşte Bukovski, se făcea pe două căi: prima - dezvoltarea unei personalităţi paranoice. Omul era acuzat de grandomanie, indiferent de felul în care îşi justifica faptele incriminate. A doua cale, cea care a devenit în scurtă vreme dominantă, era prezumţia de schizofrenie cu care se alegea proaspătul "pacient" – sindrom foarte greu de depistat şi deci cu atât mai periculos pentru societate. Acest "diagnostic" i-a fost pus lui Bukovski în 1961. Bolnavii erau trataţi cu "prafuri" imbecilizante. Dopamina, de exemplu, cauza boala Parkinson. O altă substanţă provoca somn: "Făceau o injecţie, adormeai, te trezeau, îţi făceau altă injecţie şi adormeai din nou, dormeai 24 de ore pe zi. Şi astfel deveneai o legumă. Nu puteai gândi, nu puteai mânca, nu puteai face nimic..." O metodă de inspiraţie medievală purta numele "roll up" (înfăşurarea): "Te înfăşurau într-un material ud care, odată ce se usca, se strângea, creând astfel senzaţia de sufocare. Au existat cazuri când, în urma aplicării acestui tratament, oamenii s-au sufocat şi au murit. Remediul pe care îl folosea asistenta în momentul în care observa că te sufoci era să te "desfăşoare" până îţi reveneai, după care te înfăşura la loc... Aceste metode nu erau justificate de nici un considerent medical." Ca urmare a dovezilor pe care le-a primit din partea lui Bukovski - informaţii, documente, fişe medicale -, şi sub presiunea unei formidabile campanii de presă în Vest, Asociaţia Internaţională a Medicilor Psihiatri a condamnat practicile sovietice, iar ruşii s-au retras în 1983 din Asociaţie, pentru a preveni o excludere iminentă. În 1989, psihiatria ca metodă politică era abandonată în URSS. A fost succesul personal al lui Vladimir Bukovski.
Uniunea Sovietică a vrut imposibilul: eficienţă economică prin control ideologic şi inginerii sociale aberante, de aceea a colapsat. Însă majoritatea nostalgică mai crede şi azi că vina o poartă Gorbaciov şi americanii. Această percepţie eronată, suficientă sieşi, provine dintr-o deresponsabilizare colectivă, deoarece, spre deosebire de dictaturile clasice, remarcă Bukovski, regimurile totalitare nu pot funcţiona fără a implica mase mari de oameni în propriile fărădelegi. "De aceea numai condamnând sistemul şi dezvăluindu-i crimele populaţia va fi forţată să analizeze trecutul, să-şi analizeze propria atitudine şi să realizeze cât din pasivitatea sau conformismul ei a contribuit la alimentarea acestui sistem distructiv. Numai după ce vor înţelege, aşa cum au făcut germanii după ce au fost învinşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, vor fi capabili să pună bazele unei noi societăţi, unei noi economii; numai după ce vor fi înţeles că nu pot acuza pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi."
Trilaterala la Bucuresti. Guvernul mondial din umbra se intruneste in Romania. Mugur Isarescu alaturi de Zbigniew Brzezinski, tartorul Trilateralei, Grupului Bilderberg si Clubului de la Roma
LINK Pe 14 iulie a.c., titram, citand RealPolitic.ro: Trilaterala se intruneste in toamna la Bucuresti, sub auspiciile lui Mugur Isarescu. Guvernatorul BNR, singurul roman cunoscut din Trilaterala este si membru al Clubului de la Roma, alaturi de Mircea Malita si al IPID, alaturi de Sergiu Celac, Dan Puric si Calin Georgescu
Astazi presa online scrie:
Un eveniment cu adevărat remarcabil va avea loc, chiar sub nasul nostru, în următorul sfârşit de săptămână (15-17 octombrie). Pentru prima dată de la înfiinţare, în anul 1973, întâlnirea europeană anuală a Comisiei Trilaterale va avea loc la Bucureşti. Supranumită de mulţi analişti pe politică externă drept “guvernul mondial din umbră”, de alţi conspiraţionişti drept “sora mai mică a Clubului Bilderberg”, Comisia Trilaterală este o formaţiune cu trei poli, Europa, America de Nord şi Asia, care reuneşte cei mai influenţi politicieni, industriaşi, guvernatori de bănci centrale, profesori universitari, bancheri, reprezentaţi ai organismelor multinaţionale (ONU, Comisia Europeană etc.) şi patroni mass-media din cele trei regiuni dezvoltate ale lumii.
Comisia Trilaterală a regiunii europene are un număr de 170 de membri, toţi aleşi pe sprânceană şi cu acces numai pe bază de invitaţie personală din partea şefilor organizaţiei. 25 de ţări europene sunt reprezentate în Trilaterală, majoritarea din UE. România are şi ea doi membri, din 2004, conform site-ului oficial al Trilateralei (link: LINK. Unul este, surpriză-surpriză!, domnul Mugur Isărescu, iar cel de-al doilea, domnul Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI. Interesant că ambii au o putere aproape discreţionară asupra finanţelor ţării, fiind orchestratorii împrumutului de 20 de milarde de euro de anul trecut şi susţinătorii unuia nou, în valoare similară. Într-adevăr, se pare că susţinerea unor guverne incompetente, dependente de împrumuturi externe, este cea mai bună strategie de afaceri a Fondului.
N-am putea susţine că Trilaterala este o organizaţie secretă, de vreme ce ştim că există, iar membrii săi sunt printre cei mai proeminenţi oameni ai lumii. Însă ceea ce pun ei la cale, de câte ori se întâlnesc, nimeni nu ştie cu precizie. Cert este că această Comisie Trilaterală a fost înfiinţată cu fondurile atotputernicei familii Rockefeller, care şi-a propus să finanţeze o vastă alianţă între America de Nord, Europa de Vest şi Japonia prin care să protejeze marile afaceri multinaţionale de etern fluctuanta viaţă politică. Se spune că ei sunt cei care finanţează campaniile electorale ale politicienilor, astfel încât, atunci când ajung la putere, vor acţiona în favorea lor. Un fel de taxă de protecţie la nivel global. Pentru cei care cred că o astfel de ipoteză este de domeniul SF-ului, reamintesc că, în primele luni de la alegere, preşedintele Obama a numit nu mai puţin de 12 membri ai Comisiei Trilaterale în funcţii-cheie din administraţia americană, printre care şi ministrul de finanţe, Tim Geithner, ministrul de externe, Hillary Clinton, sau directorul Comitetului de Redresare Economică, Paul Volker.
În Europa, Trilaterala are un preşedinte de onoare, în persoana lui Peter Sutherland, un irlandez care este sau a fost membru în atâtea comitete şi comisii încât poţi edita tomuri întregi numai cu funcţiile lui.
Am să menţionez câteva dintre ele, pentru a ne face o idee asupra puterii de influenţă a acestui domn: preşedinte Goldman Sachs, preşedinte BP, procuror general al Irlandei, director Royal Bank of Scotland, director al Grupului Bilderberg, membru de onoare al Institutului de Afaceri Europene, ambasador şi reprezentant special ONU, preşedinte London School of Economics, consilier financiar la Vatican, comisar european pentru competiţie şi educaţie, director general GATT (anterior Organizaţiei Mondiale a Comerţului). Ca să enumerăm doar câteva!
Acest domn, împreună cu restul celor 170, va fi pentru trei zile în Bucureşti. Evenimentul nu trebuie legat sub nici o formă de contextul politic actual al ţării; el a fost programat cu cel puţin un an în urmă. Şi oricum, situaţia României este o miză prea mică pentru o astfel de reuniune. Nu vom şti ce anume au discutat, pentru că niciodată nu au apărut stenograme în presă şi nici nu s-au făcut declaraţii. Putem doar să urmărim atitudinea viitoare a guvernatorului, care, de altfel, de mult tot bate şaua ca să priceapă iapa că ne mai trebuie un nou împrumut, şi să încercăm să desluşim ce ordine a primit de la mai-marii lui.
Ceea ce este trist de constatat, pentru a câta oară, este faptul că astfel de organizaţii care concentrează o putere aproape infinită de a schimba destinele a miliarde de oameni se situează dincolo de mecanismele democratice de guvernare. Un om de valoarea lui Peter Sutherland, năucitor de influent, poate să fie mânat de cele mai onorabile intenţii, dar tot nu este mandatat printr-un vot popular, piatra de temelie e domocraţiei. El, la fel ca şi ceilalţi de teapa lui, este un exponent al plutocraţiei, puterea unor elite asupra maselor. Pun la bătaie ce vreţi voi că nu palpită nici o secundă pentru asistaţii social care îşi vând votul pe o găleată sau o pungă de făină, definiţia democraţiei autohtone. La urma urmei, lasă-i să-şi înveţe lecţia atitudinii lor descreierate, în cel mai crunt mod cu putinţă.
Pentru noi, restul, care ne încăpăţânăm să sperăm într-o societate responsabilă, nu ne rămâne decât să alegem să fim la cheremul poftelor isterice ale maselor iresponsabile sau la mâna deciziilor unei elite corporatiste. Tristă viaţă ne aşteaptă!
Pe 14 iulie a.c., titram, citand RealPolitic.ro: Trilaterala se intruneste in toamna la Bucuresti, sub auspiciile lui Mugur Isarescu. Guvernatorul BNR, singurul roman cunoscut din Trilaterala este si membru al Clubului de la Roma, alaturi de Mircea Malita si al IPID, alaturi de Sergiu Celac, Dan Puric si Calin Georgescu
Întâmplarea face să-l cunosc pe Călin Georgescu şi să-mi fie o persoană apropiată...De asemenea, întâmplarea face să fi discutat şi despre activitatea lui legată de Clubul de la Roma, iar tot ce pot spune este că presa denaturează foarte mult aceste aspecte, iar din păcate ele sunt preluate perpetuu...Nu pot discuta despre restul membrilor, dar cel puţin legat de Călin...nu este omul intereselor ascunse, nu caută faimă şi putere...adesea îi reproşam că este un idealist într-o lume mult prea viciată şi dominată de interese financiare şi că viziunea legată de dezvoltare durabilă şi schimbare prin educaţie nu va putea fi aplicată niciodată. Îmi pare rău că îi este alăturat numele (total nemeritat!) într-un astfel de context...cu siguranţă va fi foarte mâhnit când va afla..
Pe 14 iulie a.c., titram, citand RealPolitic.ro: Trilaterala se intruneste in toamna la Bucuresti, sub auspiciile lui Mugur Isarescu. Guvernatorul BNR, singurul roman cunoscut din Trilaterala este si membru al Clubului de la Roma, alaturi de Mircea Malita si al IPID, alaturi de Sergiu Celac, Dan Puric si Calin Georgescu
Întâmplarea face să-l cunosc pe Călin Georgescu şi să-mi fie o persoană apropiată...De asemenea, întâmplarea face să fi discutat şi despre activitatea lui legată de Clubul de la Roma, iar tot ce pot spune este că presa denaturează foarte mult aceste aspecte, iar din păcate ele sunt preluate perpetuu...Nu pot discuta despre restul membrilor, dar cel puţin legat de Călin...nu este omul intereselor ascunse, nu caută faimă şi putere...adesea îi reproşam că este un idealist într-o lume mult prea viciată şi dominată de interese financiare şi că viziunea legată de dezvoltare durabilă şi schimbare prin educaţie nu va putea fi aplicată niciodată. Îmi pare rău că îi este alăturat numele (total nemeritat!) într-un astfel de context...cu siguranţă va fi foarte mâhnit când va afla..
Imi pare sincer rau, nu am avut nici cea mai mica intentie de a-l mahni pe domnul Calin Georgescu. Mentionarea numelui sau printre membrii IPID nu mi se pare degradanta si chiar mi se pare benefica: unii dintre noi, printre care si eu, nu stiam aceste lucruri pe care tocmai ni le-ati spus. Sper sincer ca-mi va ierta lipsa de informare corecta.
Imi pare sincer rau, nu am avut nici cea mai mica intentie de a-l mahni pe domnul Calin Georgescu. Mentionarea numelui sau printre membrii IPID nu mi se pare degradanta si chiar mi se pare benefica: unii dintre noi, printre care si eu, nu stiam aceste lucruri pe care tocmai ni le-ati spus. Sper sincer ca-mi va ierta lipsa de informare corecta.
Evident, nu este vorba despre intenţia dumneavoastră...şi cu siguranţă nu a fost vreo formă de atac etc... Din păcate, mass media românească a căutat şi caută în continuare senzaţionalul acolo unde acesta nu există...Călin Georgescu a refuzat propunerile în actualul guvern tocmai pentru că nu este omul interesat de putere...Aveţi mai jos un interviu în care spune foarte clar lucrul acesta LINK A fost numit comunist, fără ca jurnaliştii să ştie că înainte de 1989 a fost exmatriculat de la Universitatea de Ştiinţe Agronomice pentru că le citea colegilor săi texte anticomuniste, a fost considerat disident...A fost numit "omul lui Băsescu" fără să se ştie că Băsescu nu îl are deloc în graţii pe Călin...A fost numit mason, fără a şti că probabil cea mai aprigă luptă a lui Călin Georgescu este împotriva supra-industrializării, împotriva punerii intereselor economice de-asupra celor ale mediului... Mai multe detalii la LINK şi LINK
@Visitor Cu siguranţă mass media caută senzaţionalul acolo unde nu există dar ignoră cu desăvârşire evenimentele cu adevărat senzaţionale. Pentru că reuniunea de la Bucureşti a membrilor Comisiei Trilaterale, care are in componenţă personalităţi ce decid soarta lumii, este un eveniment care merită mai multă atenţie.
Boc, Videanu, Croitoru, Predoiu, Severin, Daianu, Isarescu si Tanasescu la Comisia Trilaterală
Ieri seară a început întâlnirea regională pe Europa a Comisiei Trilaterale.
Pe lângă cei doi membri în Comisia Trilaterală, Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu, la seara culturală de la Ateneul Român continuată la Cafe Athenee Palace Hilton, au mai fost invitate următoarele personalităţi politice:
Adrian Severin Lucian Croitoru Daniel Dăianu Cătălin Predoiu Adriean Videanu Emil Boc Cu toate că Emil Boc nu apare în înregistrarea video, se poate vedea coloana oficială, iar din surse am înţeles că premierul nu a folosit ieşirea principală pentru a părăsi Hotelul Ahtenee Palace Hilton.
În imaginile video puteţi urmări un scurt pasaj din interviul cu Adrian Severin. Mihai Tănăsescu a răspuns şi dânsul la câteva întrebări. Adriean Videanu nu a dorit să facă nici o declaraţie referitor la eveniment.
Greii lumii sunt la Bucureşti. Aici, se întâlnesc membrii enigmaticei Comisii Trilaterale, creaţia celebrului miliardar american David Rockefeller . Organizatia este cea care decide soarta lumii. Iar România este, pentru prima oară în istoria sa, ţara în care influenta Comisie Trilaterala a ales să se reunească.
Enigmatici şi discreţi, miliardari, preşedinţi de bănci, industriaşi de primă mână, înalţi demnitari, dar şi oameni influenţi din ONU, UE şi NATO fac din Bucureşti, pentru trei zile, centrul de putere absolută din Europa. Iar România are deja doi membri în misterioasa Comisie Trilaterală. Pe Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, şi pe Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la Fondul Monetar Internaţional.
Dar ce este Comisia Trilaterală? Este vocea care de patru decenii, are ultimul cuvânt în tot ceea ce se întâmplă în lume, mai exact în trei zone importante - America, Europa şi Asia. Este creaţia lui David Rockefeller, miliardar american, şi care trasează din umbră traiectoria omenirii.
Din controversat trilaterală, fac parte cei care cu adevărat hotărăsc soarta omenirii: Prinţul Charles al Marii Britanii, José Manuel Barroso - preşedintele Comisiei Europene, fostul preşedinte american Bill Clinton, dar şi Henry Kissinger, Tony Blair, Gerhard Schröder, iar organizarea întâlnirii de la Bucureşti atârnă greu pentru România.
Personaje-cheie decid la Bucureşti viitorul NATO, dezarmarea nucleară şi cum va arăta Uniunea Europeană în următoarele decenii. Iar România va juca un rol important în raportul NATO-Rusia, mai ales că au fost semnate primele acorduri între Bucureşti şi Moscova privind trecerea gazoductului Gazprom prin ţara noastră.
Poate unora li se pare o solutie viabila, daca nu singura solutie viabila, o guvernare externa. Eu, insa, cred ca ar fi o jignire la adresa inteligentei native a poporului roman sa ne trezim intr-o zi cu o guvernare externa. Desi nici acum nu suntem departe, guvernantii nostrii fiind doar niste marionete, cel putin se numesc Boc sau Udrea, nu Itzig sau John, sunt romani nu straini.
PROPUNERE Angela Merkel: STATELE INSOLVENTE ISI VOR PIERDE SUVERANITATEA, fiind fortate sa accepte o guvernare externa care le va decide politica economica …
Citez din articolul Angela Merkel propune ca tarile membre UE care fac excese bugetare sa-si piarda suveranitatea:
Pentru a evita repetarea situatiei cand Germania a fost nevoita sa plateasca pentru excesele bugetare ale Greciei, cancelarul german Angela Merkel pregateste un set de reguli care ar legifera procesul de intrare in insolventa a tarilor din zona Euro care se confrunta cu probleme bugetare. Publicatia germana Spiegel, preluata de Cronica Romana, considera ca acest plan va intampina rezistenta politica considerabila in randul politicienilor europeni.
Tot azi, Consiliul ministrilor de Finante din Uniunea Europeana (Ecofin) a hotarat sa declanseze procedura de deficit excesiv impotriva Bulgariei, in vederea reducerii acestuia sub limita de 3% admisa de Pactul de Stabilitate si Crestere. O decizie similara a fost luata tot astazi si in cazul Danemarcei, Ciprului si Finlandei, transmite Antena 3.
Setul de reguli propus de Angela Merkel urmareste ca, in cazul insolventei efective a unui stat din zona Euro, partea principala a eforturilor de redresare a situatiei si consecintele negative sa revina statului in cauza si investitorilor care au cumparat obligatiunile statului respectiv.
Investitorii vor trebui sa accepte faptul ca pierd un procent din sumele investite in obligatiunile statelor insolvente, iar statele insolvente vor fi fortate sa accepte o guvernare externa care le va decide politica economica. In acest fel, Germania urmareste ca statele din zona Euro care nu isi rezolva problemele legate de deficitele bugetare sa-si piarda efectiv suveranitatea.
Ministrul german de Finante, Wolfgang Schauble, a sustinut planul propus de Angela Merkel si a declarat pentru Spiegel ca “trebuie sa facem in asa fel ca, in situatii extreme, statele sa poata fi declarate insolvente fara a pune zona Euro in pericol”.
Comentariu saccsiv:
Nu stiu daca se va aproba, insa in caz ca da, consider Romania incadrabila in categoria statelor ce li se vor impune o conducere externa. Dar poate ca asta si urmaresc cei din conducerea actuala a tarii:
Preşedintele UE: A LUAT SFARSIT ERA STATELOR NATIUNI, iar ideea conform careia tarile pot rezista singure este „o iluzie” si „o minciuna” Statele naţiuni sunt moarte: Herman Van Rompuy – Preşedintele Consiliului European, la Summit-ul G20 de la Seul – Coreea de Sud, astăzi
Citez din articolul Nation states are dead: EU chief says the belief that countries can stand alone is a ‘lie and an illusion’:
A luat sfârşit era statelor naţiuni, iar ideea conform căreia ţările pot rezista singure este „o iluzie” şi „o minciună”, este de părere Preşedintele UE.
Într-una dintre cele mai deschise proclamări ale scopului unui superstat european, de la apogeul atins de Jacques Delors, Herman Van Rompuy a continuat să denunţe euroscepticismul, catalogându-l drept cea mai mare ameninţare la adresa păcii.
Deputaţii britanici conservatori au condamnat comentariile inflamatorii ale discursului ţinut de dl. Van Rompuy, cu prilejul celei de-a 21 aniversări de la căderea Zidului Berlinului.
Ei au spus că e dovedit faptul că David Cameron (n.trad.: primul ministru britanic) şi-ar lua în braţe o bătălie dacă va evita ca Bruxelles-ul să beneficieze de extra-puteri.
Noaptea trecută, 23 de parlamentari conservatori, inclusiv David Davis – fostul candidat la conducere, s-au răzvrătit în Camera Comunelor din Parlamentul britanic prin faptul că au solicitat organizarea unui referendum dacă Tratatul de la Lisabona va fi amendat (asta chiar dacă miniştrii au spus că schimbările nu afectează Marea Britanie). Iniţiativa lor a fost însă sortită eşecului.
Discursul dlui Van Rompuy în capitala germană a cuprins în faţa auditoriului, faptul că „timpul statului naţiune de tip omogen a luat sfârşit”. El a adăugat că „pericolul” euroscepticismului se răspândeşte dincolo de graniţele unor ţări precum Marea Britanie şi devine o forţă din ce în ce mai puternică pe tot cuprinsul continentului.
„Trebuie să luptăm împreună împotriva pericolului reprezentat de noul euroscepticism”, a declarat el. Nu mai avem de-a face cu monopolul câtorva ţări.
„În fiecare stat membru, sunt oameni care cred că ţara lor poate supravieţui singură în lumea globalizată. Aceasta este mai mult decât o iluzie – este o minciună”.
Belgienii au echivalat euroscepticismul cu o frică ce duce în cele din urmă la război – asta ca un ecou al fostului preşedinte francez Francois Mitterrand căruia îi aparţine faimoasa frază „naţionalismul este război”.
„Cel mai mare inamic al Europei de azi este frica. Frica naşte egoism, egoismul duce la naţionalism, iar naţionalismul generează război”, a spus el. „Naţionalismul de azi este deseori un sentiment ne-pozitiv al mândriei propriei identităţi, fiind cu siguranţă un sentiment negativ de teamă faţă de alţii”.
Într-o puternică apărare a monedei Euro, el a declarat că recesiunea ar fi fost cu mult mai dificilă dacă Franţa îşi păstra moneda naţională (francul francez) iar Germania încă mai avea marca germană.
Folosind din nou imaginea războiului, el a declarat: „Doar imaginaţi-vă marea recesiune din perioada 2008/2009, în contextul în care ar fi fost vechile monede naţionale. Ar fi rezultat turbulenţe ale ratelor de schimb şi sfârşitul pieţei unice. Un război al valutelor se termină întotdeauna cu protecţionismul”.
Iar cu privire la căderea Zidului Berlinului, el a lăudat „oamenii de stat ai anului 1989 – Helmut Kohl, Francois Mitterrand, Jacques Delors”.
Nu a fost însă menţionată deloc Margaret Thatcher, care în calitate de premier britanic la acea vreme a militat împotriva integrării mai strânse.
Noaptea trecută, Nigel Farage – fostul lider al Partidului Independenţei din Marea Britanie a declarat: „Rompy Pumpy (n.trad.: poreclă în derizoriu la adresa Preşedintelui Consiliului European) nu este potrivit pentru a conduce. Acest om este o catastrofă plătită în plus, care vrea să abolească naţiunea noastră. Unica non-naţiune este Belgia – propria sa ţară”.
Deputaţii britanici conservatori au avertizat că astfel de viziuni încep să apară la Bruxelles.
Parlamentarul conservator britanic Douglas Carswell a declarat: „vedem în sfârşit intenţiile adevărate ale euro-craţilor. Dacă asta este ceea ce crede dl. Van Rompuy, ar trebui cel puţin să fie ales de către cineva înainte să spună lucrurile astea”.
ACEST ARTICOL descrie modificările negative din educaţie, care nu pot fi explicate prin vreo justificare profesională, competentă. Chiar dacă sunt date motive pentru a le raţionaliza, un scurt rezumat al acestor schimbări, prezentat într-un context politic mai larg, este alarmant. Faptul că toate au pornit după căderea Uniunii Sovietice şi toate indică spre o singură direcţie, semnalează un sabotaj deliberat.
Competiţia ideologică s-a încheiat
Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârşit în 1945. A continuat până la colapsul Uniunii Sovietice în 1991. Termenul “Răboi Rece” face referire nu doar la cursa înarmării, ci şi la competiţia ideologică dintre comunism şi capitalism, în care propaganda politică a jucat un rol major. Ca răspuns la Pactul de la Varşovia, vestul a creat NATO. Ca răspuns la Drepturile Muncitorului, vestul a promovat Drepturile Omului. Ca răspuns la programele sociale comuniste, vestul a înfiinţat propriile reţele de susţinere socială.
Cei care au crescut pe acest continent (America de Nord, n.t.) s-ar putea să nu înţeleagă concluziile mele. În timp ce trăiam în Polonia, începând cu anii 1950 şi până la mijlocul anilor 1980, am ascultat regulat emisiunile în poloneză ale Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aceste canale propagandistice, finanţate sub umbrela Congresului S.U., au zugrăvit consistent o imagine a Americii ca un paradis în care libertatea, democraţia, drepturile omului, asigurarea slujbelor, un înalt standard de viaţă şi programe sociale excepţionale au permis poporului să trăiască cu demnitate. “Familii Americane Fericite” a fost cea mai atractivă temă.
De cealaltă parte a Cortinei de Fier, comunismul era condus de “reprezentanţii clasei muncitoare” şi se presupunea că familiile muncitoare o duc mai bine aici. Investind în popor, creând un standard al vieţii mai înalt şi condiţii sociale decente în vest, elitele vestice au înteţit un conflict ideologic în blocul sovietic şi au inspirat revolte în Europa de Est, care au contribuit la căderea comunismului.
În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, vestul a câştigat războiul şi competiţia ideologică s-a încheiat. “Restucturarea” a fost prompt implementată şi covorul magic, vechi de 46 de ani, a început să se înfăşoare înapoi. La fel s-a petrecut cu asigurarea slujbelor, standardul înalt al vieţii, programele sociale decente, slujbele cu normă întreagă, concedii plătite, asigurarea slujbelor (repetiţie în textul original, n.t.), beneficii, democraţia şi accentul pe drepturile omului şi demnitatea umană în general. Se pare că toate binefacerile de care am beneficiat în anii 1970 şi 1980 nu ne-au fost date dintr-un adevărat sprijin pentru o viaţă decentă a familiilor muncitoare. Se pare că nu au fost “câştigate” într-o luptă dintre muncitori şi capitalişti. Mai degrabă, au fost folosite temporar de elite ca arme în războiul ideologic între vest şi est. Războiul este acum încheiat, şi aşa este şi “capitalismul cu faţă umană”.
Cultura
“Corpul şi sufletul constituie omul şi tot ceea ce este uman şi poartă orice fel de relaţie cu omul; toate acestea posedă formă şi conţinut, o latură internă şi una externă. Deplinătatea vieţii necesită ambele, deoarece căderea uneia duce la dislocarea întregului. Părţii interne, spirituale, a vieţii îi aparţin conceptele de Bine (moralitate) şi Adevăr; corpului, sănătatea şi prosperitatea; suplimentar există categoria Frumuseţii, comună corpului şi sufletului. Nu există manifestare a vieţii care să nu aibă o relaţie cu una din aceste categorii, deseori cu două sau mai multe. Aici îşi au locul fiecare faptă şi fiecare opinie.” — Prof. Feliks Koneczny, Pluralitatea Civilizaţiilor, 1935.
La începutul secolului al XX-lea, o nouă ştiinţă a luat naştere în Europa. Dezvoltarea i-a fost permisă pentru trei decade, înainte de a fi clasată şi restrânsă în instituţii secrete. A fost numită “Istoriosofie” sau Psihologia Istoriei. Unul din reprezentanţii de frunte ai istoriosofiei a fost prof. Feliks Koneczny de la Universitate din Vilno.
Koneczny a crezut că civilizaţiile au fost formate de popoare care împărtăşeau priorităţi comune şi valori culturale comune. El susţinea că modificările istorice au fost întotdeauna permise de valorile şi priorităţile modificate dinamic. Activitatea sa s-a concentrat pe aceste valori şi pe cinci domenii ale activităţii umane în care toate aceste valori îşi au originile şi existenţa. În continuare, un scurt rezumat al teoriei sale centrale.
Toate activităţile umane pot fi înglobate în cinci domenii existenţiale. Koneczny le numea Domeniul Adevărului, Binelui, Frumuseţii, Sănătăţii si Prosperităţii. În acest rezumat vom folosi termeni mai moderni:
1. Domeniul Intelectual – include activităţile pur intelectuale. În acest domeniu oamenii încearcă să recunoască Adevărul şi să facă distincţia între Adevărat şi Fals. Activităţile care cad în acest domeniu includ educaţia, cercetarea, ştiinţele şi toate celelalte surse de informaţii fundamentate pe (elemente) faptice, logică şi abordare raţională, obiectivă. 2. Domeniul Moral şi Legal – include valorile morale şi reglementările legale. În acest domeniu, oamenii disting între Bine şi Rău, şi de asemenea între Corect şi Greşit. Câmpurile aceastei categorii includ religia, obivceiuri tradiţionale şi valori morale, cât şi întregul ansamblu al ştiinţelor şi activităţilor juridice. 3. Domeniul Emoţional şi Spiritual – include experienţele emoţionale şi spirituale. În acest domeniu, oamenii disting între cele care le plac şi displac, bazate pe sentimentele lor, şi experimentează fericire, tristeţe, supărare, frică, iubire, ură, gelozie, mândrie, ruşine şi împlinire spirituală. Arta, muzica, credinţele supranaturale, bunul gust, moda, religia, fanatismul, vremurile triste, vremurile fericite şi multe alte activităţi încărcate emoţional pot fi găsite în acest domeniu. 4. Domeniul Biologic – include toate activităţile care promovează şi protejează un trai sănătos. Exemple includ producerea hranei, dieta sănătoasă, stil activ de viaţă, igiena şi mediul curat, cât şi toate serviciile medicale şi farmaceutice. 5. Domeniul Economic – reprezintă toate activităţile care furnizează siguranţa materială şi bunăstarea.
Folosind exemple concrete, luate din surse istorice, Koneczny a arătat că multe dintre valorile culturale fundamentale, conţinute în fiecare din aceste cinci domenii, sunt comune diferitelor civilizaţii. De exemplu, majoritatea civilizaţiilor recunosc omorul, furtul, minciuna şi înşelaciunea ca fiind Rele şi Greşite. Totuşi, multe alte valori sunt interpretate diferit. Ceea ce este considerat adevărat într-o cultură, poate fi considerat fals în alta. De exemplu, descrierile Creaţiei în diverse tradiţii religioase diferă între ele şi diferă faţă de teoria evoluţiei. Un alt exemplu este cel al vechii tradiţii indiene a masturbării (masculine) publice, ca o expresie a extazului religios, care cu greu ar putea fi recunoscută ca “Frumoasă” de vreun standard cultural sau religios vestic.
Conform lui Koneczny, diferenţele în cadrul unor domenii specifice au un impact minor asupra culturii, ca un întreg. Ceea ce este mult mai important, este ierarhia domeniilor însăşi. Pentru a o înţelege mai bine, notaţi cele cinci domenii existenţiale în ordinea propriilor priorităţi, de la cea mai importantă în viaţă la cea mai puţin importantă. Observaţi că primul, domeniul de vârf, este excepţional de important, fiind cel pentru care aţi sacrifica toate celelalte valori, oricând aţi face alegerea. Chiar dacă diferiţi oameni vor apărea cu priorităţi diferite, şi în consecinţă vor face alegeri diferite în vieţile lor, cultura la scara unei naţiuni poate fi definită ca un sistem prevalent al domeniilor existenţiale, de obicei sprijinit de religiile sau ideologiile locale şi acompaniat de Legea Triplă care guvernează organizarea clanurilor: Legea Familiei, Legea Proprietăţii şi Legea Moştenirii. Folosind această clasificare, Koneczny concluzionează că au existat doar între 20 şi 30 de civilizaţii diferite în toată istoria umană. Şapte dintre acestea există încă şi astăzi.
Cât de importantă este cultura? Naţiunile care au fost şterse de pe hartă ştiu că păstrarea valorilor culturale, când toate celelalte mijloace de rezistenţă eşuează, este singura cale de a rămâne puternici şi uniţi. Oamenii în Quebec şi-au păstrat identitatea naţională pentru sute de ani. Polonia şi-a recâştigat independenţa după 10 generaţii de ocupaţie străină. Cultura este coloana vertebrală a unei naţiuni. Acesta este motivul pentru care arderea bibliotecilor şi pauperizarea culturii acompaniază întotdeauna eforturile de ocupare şi asimilare. Rezistenţa şi patriotismul sunt proporţionale cu gradul de identitate naţională şi culturală.
Am un puternic sentiment că astăzi experimentăm acelaşi fenomen. Este mai bine camuflat, dar pot vedea multe exemple de distrugere deliberată a culturii tradiţionale vestice, care este sacrificată pe altarul Noii Ordini Mondiale. De la căderea Uniunii Sovietice în 1991, suntem martorii uni atac fără precedent asupra naţionalismului, familiei, religiei, educaţiei, drepturilor omului, mişcării muncitoreşti şi fiecărei instituţii care promovează patriotismul, gândirea critică şi solidaritatea socială. Aceasta explică şi de ce “sistemul” susţine “multiculturalismul” şi alte “tendinţe” moderne, opuse obiceiurilor şi valorilor tradiţionale. Marea ofensivă pentru deraierea tinerei generaţii în cultura virtuală şi lumea virtuală de jocuri video şi pe calculator, completează imaginea.
Rolul statului
Sistemele politice devin “oficiale” şi “obligatorii” pritr-o organizaţie numită stat. Statele, cu ramurile lor legislativă, executivă şi judiciară, oferă elitelor mijloace de control care ţin în şah restul societăţii. Manipularea opiniei publice prin mediile “integrate” şi puternice grupuri de presiune, prin care elitele îşi asigură sprijinul “reprezentanţilor poporului”, completează imaginea. Acest rol al unui stat este universal şi se aplică egal atât regatelor, majorităţii aşa-numitelor democraţii vestice, dictaturilor comuniste sau altora totalitare cât şi statelor conduse de fundamentalişti religioşi. Denumirea nu este importantă, ceea ce contează este mecanismul, modul său de funcţionare.
Într-o lume ideală, statul ar promova şi proteja valorile culturale dezvoltate istoric şi acceptate tradiţional într-o societate dată. Un astfel de stat ar acţiona ca o parafă “a posteriori”, păzind şi reflectând valorile populare, tradiţiile şi aspiraţiile majorităţii. În majoritatea cazurilor însă, situaţia este contrară. Statul devine o unealtă “a priori” folosită pentru implementarea politicilor care servesc cel mai bun interes al unei forţe externe (o putere străină sau un ocupant), sau cel mai bun interes al unei minorităţi interne (elita). Aceste politici sunt forţate asupra majorităţii fără nici o consideraţie pentru fondul istoric şi cultural al acesteia şi deseori, fără nici o consideraţie pentru obligaţiile democratice oficiale ale statului însuşi.
Noua Ordine Mondială
Conform multor gânditori progesişti, Noua Ordine Mondială este o încercare, a elitelor internaţionale, de a monopoliza realitatea noastră politică şi economică la scară globală. De asemenea, se susţine că include modificări demografice, în special politicile de depopulare cu scopul reducerii supracreşterii populaţiei lumii. Implementarea cu succes a Noii Ordini Mondiale ar marca sfârşitul democraţiei, sfârşitul autodeterminării naţionale, sfârşitul drepturilor omului şi sfârşitul multor servicii publice (incluzând sănătatea şi învăţământul).
O anunţare deschisă a acestor schimbări, ar genera aproape sigur proteste masive şi violente la scară mondială. Acesta este motivul pentru care sunt introduse gradual, secret şi cu un ridicat grad de dezinformare. Utilizarea puternicelor grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei reţele de activişti postaţi strategic şi utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune a necesitat mult timp şi planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului, dovedeşte de asemenea prezenţa unei pânze de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul şi prestează “munca murdară” pentru elite. Deseori este greu de crezut că elitele au reuşit să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control peste spectrul combinat al economicului, politicului şi socialului vieţii noastre. Poate aici îşi au originile scepticismul şi sintagma “teoria conspiraţiei”. Din nefericire, faptul că toate schimbările indică într-o singură direcţie, exclude posibilitatea unei coincidenţe. Oportunismul şi conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice restricţie, inclusiv valorile morale.
Ca parte a planurilor Noii Ordini Mondiale, toate sursele de valori culturale independente au fost plasate sub atac. Acestea includ instituţiile familiei şi bisericii, organizaţiile pentru drepturile omului, muncitorilor şi legii internaţionale, cât şi multe mijloace tradiţionale de promovare a valorilor morale (de exemplu, în literatură, artă şi mijloacele de informare). Suntem martorii unor încercări fără precedent de “deregularizare” a modelului familial tradiţional, a slăbirii autorităţii părinteşti şi de reducere a timpului de calitate pe care familiile îl petrec împreună. Observăm subfinanţarea, supraîncărcarea şi zăpăcirea învăţământului de stat şi a sistemului de sănătate de stat, în încercarea de a le distruge eficienţa, şi pregătirea terenului pentru privatizare. Observăm închiderea posibilităţilor recreaţionale accesibile din afara oraşelor pentru familiile muncitoare, în încercarea de a restrânge masele din clasele de jos la ghetourile urbane. Suntem martorii eforturilor de reducere a variatelor aptitudini de supravieţuire şi “meşteşugăreşti”, rezultând în dependenţa mărită a publicului faţă de serviciile statului şi corporaţiilor. Observăm creşterea costurilor vieţii la nivele nerezonabile. În consecinţă, observăm scăderea standardului de viaţă şi creşterea sărăciei, o tendinţă care face imposibilă obţinerea independenţei financiare pentru majoritatea familiilor muncitoare, o tendinţă care prinde pe viaţă oamenii în capcana ipotecilor şi împrumuturilor, o tendinţă care subjugă oamenii. Observăm creşterea sprijinului pentru multiculturalism şi deregularizarea majorităţii standardelor culturale, morale şi naţionale. Considerând că toate aceste schimări “restructuralizante” au început să aibă efect imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceasta, de asemenea, poate fi cu greu văzuta ca o coincidenţă.
Într-o ţară bogată, poporul ar trebui să fie bogat. Un sistem care creşte bogăţia elitelor pe costul maselor, este un sistem colonial, concentrat pe exploatare. De la sfârşitul Războiului Rece, oamenii au devenit o altă comoditate.
Familia
Famila o reprezentat întotdeauna unitatea fundamentală a societăţii, cea în care valorile şi cultura au fost create şi păstrate independent de influenţele politice şi economice. Dacă distrugeţi modelul tradiţional al familiei şi desfiinţaţi cultura în comunităţi, abilităţile culturale creative ale populaţiei se vor prăbuşi şi societatea va deveni dependentă de supraveghetorii politici şi corporatişti.
Mult a fost făcut în ultimii 16 ani pentru a atinge acest scop, inclusiv legi familiale relaxate şi campanii “eliberatoare” ale mijloacelor de informare în masă. Poate cea mai serioasă distrugere a modelului tradiţional de familie a venit urmare a noilor politici de angajare. Mai puţine slujbe cu normă întreagă, reducerea beneficiilor şi a concediilor plătite şi o siguranţă a slujbelor mai mică au produs supraîncărcări şi stres. Părinţii muncesc mai lung şi deseori la ore neregulate, timpul de calitate petrecut în familie scade. Copii sunt educaţi prin desenele animate de la televizor şi jocurile video, într-o lume virtuală complet ireală, controlată de corporaţii. Şcolile preiau rolul părinţilor şi introduc variate cursuri pentru virtuţi/valori/trăsături de caracter, care reduc suplimentar timpul de predare al subiectelor de învăţat şi pentru a satisface cerinţele planului de învăţământ.
În atmosfera de constantă incertitudine, oportunismul şi conformismul înlocuiesc integritatea şi valorile tradiţionale. Modelul de familie care obişnuia să păstreze aceste valori este pe cale de dispariţie.
Educaţia
“Există o campanie în curs pentru a distruge esenţial sistemul învăţământului de stat împreună cu fiecare aspect al vieţii umane şi atitudinilor şi gândirii care implică solidaritate socială. Este realizată prin tot felul de căi. Una este simplu prin subfinanţare. Astfel, dacă şcolile publice pot fi făcute cu adevărat putrede, oamenii vor căuta o alternativă. (Pentru) orice serviciu care urmează a fi privatizat, primul lucru care trebuie făcut este să funcţioneze defectuos, astfel ca oamenii să spună: “Vrem să scăpăm de el. Nu funcţionează. Să-l oferim Lockheed”. — Noam Chomsky, Magazinul Progresist, septembrie 1999, pag. 37 –
La scurt timp după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Canalul afacerilor publice canadiene (CPAC) a televizat o cuvântare oferită liderilor afacerişti din Toronto de către preşedintele unei bănci canadiene majore. Adresând necesitatea restructurării, el a menţionat si educaţia. El a afirmat: “Educaţia noastră a depăşit capacitatea economiei noastre în materie de angajare (a forţei de muncă).” Sensul scestei afirmaţii este clar: aveam prea mulţi oameni educaţi, economia noastră n-avea nevoie de ei, nu trebuie să suprainvestim în educaţie. În alte cuvinte: educaţia noastră era prea bună.
Următorul prim-ministru al guvernului din Ontario, Mike Harris, a înţeles mesajul şi a efectuat paşi pentru a “repara” sistemul şcolar prin tăierea fondurilor şi prin implementarea unor schimbări care i-au micşorat permanent eficienţa. Coincidenţă? Nu cred aceasta. Pentru elite, sistemul de educaţie nu este cu nimic mai mult decât o fabrică care produce forţă de muncă. În epoca computerizării şi externalizării, o forţă de muncă bine educată nu mai este necesară, şi nici clasa mijlocie. Educaţia pentru o mai bună calitate a vieţii nu este susţinută. Oamenii care ştiu mai multe şi înţeleg mai bine sunt mai greu de manipulat şi mult mai greu de satisfăcut. Ei ar putea chiar şti cum să se împotrivească sistemului.
Urmează ceea ce a transpirat în şcolile elementare de stat din Ontario, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991:
1. Sistemul de consilii şcolare a fost împuternicit sub conducerea lui Bob Rae (Ray in textul original, prim-ministru al provinciei Ontario 1990-1995, n.t.) şi Dave Cooke (ministru al educaţiei 1993-1995, n.t.). Cu intenţia oficială de a oferi părinţilor mai multă putere de decizie, rolul părinţilor în consiliile şcolare a fost rapid deturnat şi limitat la variate iniţiative de colectare a fondurilor. Aceste “taxe de utilizare” ascunse au permis ministerului să taie fondurile şcolilor sub umbrela “contractului social” şi politicilor consecvente.
2. Un abandonator al sudiilor liceale a devenit ministru al educaţiei în guvernul Mike Harris (1995-2002, n.t.). John Snobelen (m. ed. 1995-1997, n.t.) însuşi a recunoscut că a încercat să creeze o stare conflictuală în educaţie. Acest conflict a fost ulterior utilizat pentru justificarea schimbărilor, cărora altfel oamenii li s-ar fi opus. Pentru a “repara” problemele închipuite din educaţie, guvenul a tăiat mai multe fonduri şi a implementat un număr de schimbări care au avut un impact negativ asupra eficienţei procesului de predare-învăţare din sala de clasă. Noua programă, noua evaluare şi raportare, administrare şi organizare în stil afacerist, comercializarea şi birocratizarea, tăierea cursurilor şi serviciilor de educaţie specială, responsabilităţi şi cerinţe suplimentar încărcate profesorilor cât şi multe alte “inovaţii” au supraîncărcat, desumanizat şi pauperizat întregul sistem. Aceste schimbări continuă să fie susţinute şi noi schimbări sunt implementate sub consecventul guvern provincial liberal al lui Dalton McGuinty (2003-, n.t.). Se pare că politicile nu depind de care partid politic este la putere.
3. Cursul de arte industriale a fost eliminat. Ca urmare, elevii nu mai învaţă cum să utilizeze simple unelte şi maşini. Aceasta micşorează aptitudinile independente de viaţă şi măresc viitoarea dependenţă a societăţii de serviciile corporatiste şi de stat.
4. Cursul de studii familiale a fost eliminat. Elevii nu mai învaţă aptitudini casnice de bază, cu aceleaşi rezultate ca mai sus.
5. Clasele de educaţie specială sunt închise iar serviciile de educaţie specială limitate. Cu doar 12 ani în urmă, aveam multe servicii de educaţie specială diferite în Ontario. Existau clase integrale pentru elevi cu învăţare lentă, pentru retardaţi educabili (ulterior redenumiţi elevi cu dezvoltare întârziată), servicii pentru elevi cu disabilităţi educaţionale, clase pentru elevi cu probleme comportamentale, clase integrale pentru elevi talentaţi, asistenţă 1-la-1 şi sprijin în clasă, cursuri de înlocuire planificată pe bază de retragere. Elevii cu necesităţi speciale primeau cursuri şi asistenţă la nivelul abilităţilor lor 100 la sută din timp. Elevii normali primeau cursurile şi instuirea lor 100 la sută din timp. Gradat, serviciile de educaţie specială au fost “reorganizate” şi elevii cu necesităţi speciale au fost mutaţi în clase normale, fără nici o asistenţă suplimentară.
În multe cazuri, profesorii pentru clase normale primesc indicaţii de la profesori de educaţie specială, cum să modifice cursul, strategiile de învăţare şi tehnicile de evaluare, dar cursurile de înlocuire regulată şi sprijinul oferit de personalul de educaţie specială nu mai sunt disponibile. Profesorii trebuie să-şi împartă timpul între elevii normali şi cei cu nevoi speciale. Deoarece aceasta înseamnă două (sau mai multe) cursuri diferite şi două (sau mai multe) proceduri de evaluare diferite, toţi elevii primesc doar jumătate (sau mai puţin) din timpul şi atenţia profesorului. Capacitatea profesorilor de pregătire a materialelor educaţionale de calitate pentru elevi este de asemenea micşorată, datorită încărcării ridicate cu sarcini şi timpului de pregătire redus.
6. Introducerea modelului “nucleu” (“core” în original, n.t.) forţează profesorii să predea toate materiile conform nivelului clasei şi nu conform materiei (specializare). În majoritatea ţărilor europene, predarea după materii începe în clasa a IV-a. În Japonia specializarea începe în clasa a II-a. Este de înţeles că elevii din ciclul primar (K-3) beneficiază de stabilitatea şi confortul emoţional oferit de predarea de către un singur învăţător. Aceeaşi explicaţie aplicată ciclului intermediar (clasele VII-VIII) este absurdă şi dovedeşte incompetenţa sau sabotajul deliberat al sistemului. Până acum, nu am auzit vre-un motiv convingător pentru care elevii claselor a VII-a sau a VIII-a să nu beneficieze de cursurile oferite de profesori specializaţi în materia lor, de profesori care înţeleg mai bine subiectele pe care le predau şi căaorae le acordă un interes special. Accentuarea punctelor forte ale profesorilor individuali, ar putea reprezenta de asemenea o bună pregătire a tranziţiei la mediul din ciclul superior, în care predarea după materie şi lucrul cu diverşi profesori reprezintă norma.
Este clar, dincolo de orice dubiu, că profesorii specializaţi într-una sau mai multe materii au mai mult timp să pregătească cursuri mai bune, materiale mai bune pentru elevi şi mijloace de evaluare mai bune, în special dacă predau aceeaşi materie câţiva ani consecutiv. Desigur astfel este mult mai eficient, decât să trebuiască să pregătească zilnic şase lecţii diferite în multiple materii Predarea după materie permite de asemenea profesorilor să-şi îmbunătăţească cunoştiinţele şi aptitudinile prin participarea la cursuri de pregătire şi specializare, astfel dezvoltând o mai bună înţelegere a materiei predate. Datorită timpului insuficient, o astfel de dezvoltare profesională eficientă nu este posibilă simultan în toate materiile.
În fiecare an dintre ultimii patru de predare, am fost alocat unui nivel de clasă diferit şi diferitor materii. Chiar dacă specialitatea mea o reprezintă matematica, geografia, ştiinţa şi tehnologia şi informatica, în acest an predau engleza, istoria, geografia, dramaturgia şi dansul. Fiind evident că această situaţie nu favorizează elevii, mă întreb care sunt priorităţile. De ce consiliile şi şcolile evită să utilizeze punctele forte ale profesorilor? Ce sens are aceasta? Cunosc mai multe cazuri similare şi acestea chiar arată ca un element repetitiv care poate fi observat în întreg oraşul.
7. Încărcarea crescută şi responsabilităţile atribuite fiecărui profesor sub noul model diferenţiat de instruire, crează o criză practi imposibil de depăşit. Ca rezultat al modelului orientat pe nucleu şi eliminarea programelor normale de educaţie specială, profesorii claselor normale trebuie să pregătească şase lecţii diferite pe zi, fiecare multiplicată în continuare de numărul de modificări necesare pentru satisfacerea nevoilor elevilor cu educaţie specială. Aceasta înseamnă şi multiple proceduri de evaluare.
În fiecare clasă, se aşteptă ca elevii să lucreze în grupuri care reflectă nivelele lor de pregătire şi cursurile individuale trebuie ajustate la aceste nivele. După cum unul din directori s-a exprimat în scrisoarea sa către părinţi: “Personalul lucrează diligent la organizarea claselor noastre pentru a oferi cel mai bun program fiecărui copil. Este important a se observa că în fiecare sală de clasă există elevi care lucrează la o varietate de nivele de studiu în fiecare materie, conform punctelor tari, nevoilor şi intereselor individuale are fiecărui elev.”
Ipocrizia acestui model, de altfel atractiv, îşi are originile în faptul că profesorilor nu li se acordă timp pentru pregătirea zilnică a tuturor acestor minunate programe, ceea ce în sine este suficient să ducă la inutilitatea modelului. Deoarece aşteptările sunt nerealiste, întregul model nu va funcţiona, furnizând muniţie suplimentară celor care vor să privatizeze sistemul.
Modelul de instruire diferenţiată reduce de asemenea şi timpul de instruire per elev. Timpul de predare al profesorului pentru o lecţie, explicarea temelor şi ajutorarea elevilor în muncă, este acum împărţit între două şi deseori trei grupe de elevi diferite. Modelul diferenţiat este uneori folosit pentru justificarea refuzului de achiziţionare a unui set de manuale pentru întrega clasă. De asemenea, testele de evaluare formalizate şi prelungite folosite pentru actualizarea nivelelor de pregătire a tuturor elevilor (denumite DPR) ( Degree Progress Report – Raport de Evoluţie a Gradului de pregătire – n.t.) reduc suplimentar timpul de instruire.
8. Eliminarea claselor de educaţie specială comportamentală a redus dramatic timpul de instruire rămas. În trecut, elevii cu probleme comportamentale severe erau plasaţi în clase integrale cu un raport de până la 10 elevi la un profesor, un asistent şi deseori un lucrător social. Mulţi dintre acesşti elevi erau sub medicaţie pentru a-i ajuta să se concentreze asupra sarcinilor şi să le controleze temperamentul.
În prezent, elevii care dovedesc clar caracteristici comportamentale sunt repartizaţi în săli de clasă normale cu 20 până la 30 (de elevi) la un profesor. Urmare repartizării normale, mulţi părinţi trag concluzia că copii lor nu mai necesită medicamentaţie. În consecinţă, în unele şcoli şi unele săli de clasă, profesorii sunt nevoiţi să aloce până la 80 la sută din timpul lor unui control, fără speranţă, al maselor şi cei 20 la sută rămaşi, încercării de a preda (ceea ce nu este întotdeauna posibil). Se pare că nimănui nu-i pasă de cei 80 la sută dintre elevi care vor să înveţe. Nimănui nu-i pasă de nivelul de stres din acest mediu de muncă nesănătos.
Consiliilor de educaţie şi majorităţii directorilor le este teamă să confrunte părinţii şi să exercite responsabilitatea parentală pentru comportamentul şi atitudinea copiilor. Datorită lipsei de suport din partea sistemului, profesorii sunt paralizaţi, deoarece orice intervenţie poate rezulta în false acuzaţii şi acţiuni disciplinare împotriva lor. Nimeni nu este pregătit să impună eficient regulamentul şcolar. În cursul carierei mele ca profesor, am îndurat multe variaţii ale acestei situaţii, la prima mână.
9. Laboratoarele şi cursurile de informatică sunt eliminate. Cu doar câţiva ani în urmă, şcolile efectuau campanii de colectare a fondurilor în comunităţi, pentru a achiziţiona calculatoare pentru laboratoarele de informatică. Profesorilor de informatică şi cursurilor de informatică li se făcea o largă publicitate, deoarce majoritatea viitoarelor slujbe necesitau cunoştiinţe informatice. Ulterior, profesorii de informatică au fost debarasaţi şi profesorii bibliotecari au fost utilizaţi pentru supravegherea activităţii laboratoarelor informatice, ca suplinitori. Recent, laboratoarele şi cursurile informatice sunt eliminate cu totul. Profesori normali, dintre care mulţi nu sunt experţi în informatică, vor duce aleator clasele la laboratorul informatic, după necesităţi. Progresul este obţinut, progresul în Noua Ordine Mondială, dar nu în educaţie.
10. Bibliotecile şcolare şi programele bibliotecare sunt reduse şi, în unele cazuri, eliminate. Numărul profesorilor bibliotecari cu normă întreagă se reduce. Cantitatea şi calitatea cărţilor în bibliotecile şcolare scad. Unii profesori cumpără personal seturi de manuale pentru câte o clasă, la diverse nivele de dificultate, pentru elevii lor, dar n-ar trebui să ne aşteptăm la aceasta din partea lor. Aceasta nu este corect.
11. Fără precedent şi neauzit înainte, nu există un număr suficient de manuale în şcoli. Anul trecut, am predat ştiinţă şi tehnologie la clasa a VIII-a la o şcoală care avea 10 manuale pentru patru clase, împărţite la doi profesori diferiţi. Osutăopt elevi au trecut la liceu “subeducaţi”, deoarece prioritatea şcolii noastre era plata unui nou laborator de informatică şi urma ca noi manuale să fie în curând publicate. Noi manuale nu au mai fost publicate şi cursul de informatică este ciopârţit pe ansamblu, în timp ce vorbim. În actuala mea şcoală este o penurie de manuale de geografie şi istorie, elevii utilizează atlase care încă arată Uniunea Sovietică (16 ani mai târziu) şi profesorii nu au destule manuale de predare sau ghiduri tipărite de predare (BLM, blackline masters, n.t.). Când eram elev, într-o ţară mică şi săracă, Polonia comunistă cu 50 de ani în urmă, o situaţie ca aceasta era de neimaginat. Acestea sunt acum şi aici, secolul al XXI-lea, Canada, Noua Ordine Mondială.
12. Vechile manuale bune sunt înlocuite cu manuale noi şi nu atât de bune. În timp ce manualele mai vechi includeau informaţii relevante, organizată logic şi prezentată competent, noile manuale sunt deseori confuze, includ fragmente de informaţie disparate, cu o metodologie ineficientă şi o grămadă de imagini colorate. Ele arată bine, în special părinţilor care nu cunosc mai bine, dar calitatea lor şi utilitatea educţională sunt inacceptabile. Deseori este dificil să convingi cu aceaste argumente, deoarece profesorii şi administratorii nu sunt obligaţi să se specializeze în anumite subiecte şi majoritatea educatorilor mai tineri nu-şi amintesc vechile manuale. Oricum, diferenţa dintre vechile şi noile manuale este observabilă şi alarmantă.
Probabil, cel mai bun exemplu de materie sabotată este matematica. Vechile manuale erau bine organizate şi materia era prezentată într-un mod simplu, uşor de înţeles. Noi concepte şi aptitudini erau derivate logic din concepte şi aptitudini învăţate înainte, fiecare secţiune includea explicaţia conceptului, definiţii şi formule relaţionate, algoritmi şi exerciţii pentru a practica aptitudinile şi teme pentru rezolvarea problemelor, pentru a aplica noile cunoştiinţe în situaţii din lumea reală.
Noile manuale de matematică prezintă materia folosind tehnica “piramizii inversate”, în care sunt introduse întâi problemele complexe şi se aşteaptă ca elevii să descopere conceptele şi aptitudinile de dedesubt. Definiţiile şi formulele lipsesc de obicei, şi la fel exerciţiile pentru practicarea aptitudinilor fundamentale. Sunt predaţi noi algoritmi, necunoscuţi părinţilor şi inutil complicaţi. Informaţia nu este organizată logic şi secvenţial, sunt prezentate informaţii irelevante sau de mai mică importanţă, în timp ce elemente mai importante lipsesc. Multe exemple sunt discutate, dar conceptele şi aptitudinile nu sunt prezentate clar. Materia prezentată astfel conduce la învăţare întâmplătoare şi la învăţarea prin memorare a unor aptitudini izolate, în locul învăţării prin înţelegere. Materia învăţată astfel este repede uitată. Doar un procent redus din elevi, excepţional de talentaţi, pot de fapt beneficia de manualele moderne, cu susul în jos, în cazul în care se acordă sprijin suplimentar pentru învăţarea conceptelor şi practicarea aptitudinilor.
Pot înţelege de ce editorii, care concurează cu vechile manuale, dezvoltă abordări “diferite” şi metodologii “diferite”. Totuşi, diferit nu înseamnă mai bine. Ar fi mai bine, dacă editorii şi-ar concentra, în loc, eforturile pe o profundă înţelegere o materiei matematice. De asemenea, ar fi mai bine, dacă reprezentanţii ministerului, care comandă şi aleg manualele pentru şcolile noastre, ar fi mai competenţi.
De fapt, nu cred că sunt incompetenţi. Bine aţi venit în Noua Ordine Mondială în educaţie.
13. Numărul crescător de sarcini administrative şi alte cerinţe birocratice duce la mai puţin timp disponibil profesorilor pentru pregătirea materialelor de studiu şi lecţiilor şi pentru evaluarea realizărilor elevilor.
Forums
Din păcate, mass media românească a căutat şi caută în continuare senzaţionalul acolo unde acesta nu există...Călin Georgescu a refuzat propunerile în actualul guvern tocmai pentru că nu este omul interesat de putere...Aveţi mai jos un interviu în care spune foarte clar lucrul acesta 
