“Poporul evreu în întregime va fi propriul sau Mesia. El va atinge dominatia mondiala prin disolvarea celorlalte rase, prin abolirea frontierelor, anihilarea monarhiilor si prin instituirea unei republici universale în care evreul va profita de privilegiul cetateniei. In aceasta noua ordine mondiala Copiii lui Israel vor furniza toti conducatorii, fara a întâmpina vreo opozitie. Guvernele diferitelor popoare, care vor forma republica universala, vor cadea fara nicio dificultate în mâinile evreilor. Atunci va fi posibil pentru conducatorii evrei sa desfiinteze proprietatea privata, facând peste tot uz de proprietatea statala. In acest fel promisiunea din Talmud va fi împlinita, în care se spune ca atunci când va veni timpul sa vina Mesia, evreii vor avea în mâinile lor proprietatea întregii lumi.” –Baruch Levy – Scrisoare catre Karl Marx, în “La Revue de Paris”, pag. 574, 1 Iunie 1928.
“Noi, evreii, suntem distrugatori si vom ramâne pe veci distrugatori. Nimic din ceeace voi veti face nu corespunde nevoilor si cerintelor noastre. Noi vom distruge totdeauna pentru ca avem nevoie de o lume a noastra.” –Maurice Samuel în “You Gentiles”, pag. 155, Harcourt, Brace, 1924
“Recent rasa noastra a dat lumii un nou profet, care are însa doua fete si doua nume: pe o parte numele sau este Rothschild, conducator al tuturor capitalistilor, iar pe cealalta parte Karl Marx, apostolul celor care vor sa-l distruga pe celalalt.” –Blumenthal “Judisk Tidskrift”, Nr. 57, Suedia, 1929
“S-ar putea spune ca Marxismul este cel mai înversunat dusman al Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru simplul motiv ca ei sunt poli opusi, ei ne dau noua cei doi poli ai pamântului si ne permite sa-i fim noi axa. Acesti doi oponenti, Bolsevismul si noi însine ne gasim identificati în Internationala. Acesti doi oponenti, care constituie doctrina celor doi poli ai societatii, se întâlnesc în unitatea de scop, care este reînnoirea societatii de sus prin controlul avutiei si de jos prin revolutie.” –Citat din “Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din “Geneve contra la Paix, Libraire Plan”, Paris 1936
Partinica,selectia ta,Stel. Cine nu a citit M. Samuel sau Epstein o sa creada ca lucrurile chiar asa stau,cum le descriu dânsii. Mai bine explica ce e aia iudaism si ce e sionism,cum se împaca cele doua concepte si mai ales care e diferenta între sabra si yehudim. Altfel,o sa iasa o varza din care va rezulta,fireste,ca sunt sau cei mai mari asupritori,sau cele mai mari victime.Ceea ce nu e deloc asa.
"Altfel,o sa iasa o varza din care va rezulta,fireste,ca sunt sau cei mai mari asupritori,sau cele mai mari victime.Ceea ce nu e deloc asa." NU sunt cei mai mari "asupritori",dar cred ca este un punct de vedere care ar trebui luat in seama.Nu sunt antisemita,dar daca dumnelor spun acele lucruri despre ei,se poate face o legatura intre vorbe si evenimente
Doamna,daca eu spun ca românii sunt cei mai viteji sau mai lasi dintre europeni,asta nu înseamna ca asa este. Nu ce spun cei de mai sus m-a interpelat,ci pe ce criterii au fost scrierile lor selectate de catre Stel. Unui M.Samuel din selectia de mai sus (Samuel,care în afara de faptul era de origina româna,a fost un scriitor mediocru)îi pot opune toate scrierile Haskalah,de pilda. Si-atunci discutia devine...alta. Daca e vorba sa spunem ceva de genul "ia uite,pâna si evreii recunosc ca...,si ca..." atunci miza discutiei îmi pare dintru început falsificata. Miza,nu discutia,care poate fi partizana pâna-n pânzele albe. Cu argumente anti-evreiesti furnizate chiar de catre unii evrei,sau pro-evreiesti,furnizate chiar de goimi.
Personal,nu sunt nici "pentru" ei,nici "împotriva" lor. Dimpotriva...
Mai practic ar fi de discutat,de pilda,urmând un plan de genul : Situatia X În ce context (semit,antisemit,etc) Cine (evrei,crestini,musulmani,etc) Ce (prejudicii,fapte,consecinte,etc) Concluzii (pro,contra,de ce,etc) ....cam ca disertatiile de amfiteatru de la scoala militara.... Zic si eu. Altminteri,va garantez ca rezultatul "ai dracu' jidani,ei sunt vinovati de toate" nu e decât la câteva pagini distanta.
Singurul lucru pe care doresc sa-l inteleg este "Adevarul".Nu sunt de acord sa bagam toti evreii in aceeasi "oala",sau sa-i aratam cu degetul si pentru a nu se ajunge la "ai dracu" jidani,ei sunt vinovati de toate" ,astept argumente. @Stel, ca si @Boribum,remarc ca ai selectat doar o parte din citatele respective exact acelea care tind sa ne duca cu gandul la:"Uite ce zic!Aha!Ei sunt aia "ai dracu"". Asadar vreau si eu sa inteleg exact ce urmareste acest topic.
A murit generalul Israel Tal,parintele doctrinei blindatelor israeliene,creatorul lui Merkava si comandant de divizie in 1967.Pt. mine,oameni ca el sunt evreii. LINK
Am tinut sa aduc “aproape” definitiile solicitate de Boribum, cu link-urile aferente. As fi putut sa traduc textul din engleza dar am preferat sa evit acuzatia de tentativa de manipulare a sensului original al afirmatiilor.
Ai dreptate, Boribum, sunt partinica. Dar cine nu e?! Ti se pare ca Tesu Solomovici este impartial?
Si apoi, este foarte important si contextul in care au fost facute acele afirmatii si chiar tonul pe care au fost facute, pentru ca un ton ferm poate fi echivalent cu o acuzatie pe cand un ton ironic poate insemna: "Mda, si marmota...."
Am deschis un topic nou pentru ca cel cu "Evreii, banii si Romania" la care faci referire nu mi s-a parut potrivit. Chiar nu vreau sa bagam in aceeasi "oala" toti evreii, vreau, asa cum spunea si 005, numai ADEVARUL. Poate partizanatul meu are la origine o baza informationala incompleta sau gresita. Imi doresc sincer si din toata inima sa gasiti argumente suficient de solide ca sa-mi schimbe convingerile gresite.
Vreau sa precizez un lucru, pe care dealtfel l-am mai afirmat si pe un alt topic: nu sunt antisemita, nu sunt rasista sau xenofoba, dar urasc raul sub orice haina s-ar ascunde. Intamplarea (sau poate nu este deloc o intamplare) face ca multi dintre cei responsabili pentru starea de degradare in care se afla azi omenirea sa poarte nume evreiesti.
Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudeicului eáqnov), cunoscut şi sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creştinism şi islam. Termenul iudaism îşi are originea în numele regatului Iuda, ţara tribului Iuda -- descendenţii celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcaşul Marelui Templu. Istoria iudaismului este împărţită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mişcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor. Iudaismul contemporan nu are o instituţie sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învăţăturii sau puterii. Surselele dreptului (Halaha) a iudaimului contemporan sînt: Tanahul (Tora scrisă) şi Talmudul (Tora orală). Halaha regulamentează aspectele vieţii evreilor care nu sînt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular.
Sionismul este o mişcare politică în sânul poporului evreu risipit în lume ce şi-a propus recrearea unei entităţi statale proprii a evreilor în ţinuturile cunoscute în Biblie drept Ţara Israel. Fondată în a doua parte a secolului al XIX-lea, mişcarea şi-a văzut îndeplinit obiectivul o dată cu crearea primului stat modern evreiesc, Israel, în 1948. Sionismul mai există în continuare, manifestându-se în prezent prin susţinerea relativ tânărului stat israelian şi pentru întărirea acestuia ca patrie a poporului evreu şi depăşirea problemelor complexe cu care se confruntă - situaţia conflictuală continuă cu o parte din vecinii arabi şi musulmani, încercările de delegitimizare de către aceşti adversari şi susţinătoriii lor, dificultăţile socio-economice şi culturale în integrarea diferitelor comunităţi evreieşti care au imigrat în Israel din zone diferite ale lumii, discrepanţele economico-sociale din societatea israeliană, nevoia atingerii idealurilor. poate prea ambiţioase,utopice, ale părinţilor noii-vechi naţiuni în ceea ce priveşte construirea unei societăţi exemplare, atractive din punct de vedere moral şi cultural pentru poporul evreu din lume, dar şi un "far pentru alte popoare" -Or la'goim, dupa expresia lui Ben Gurion etc. Susţinătorii sionismului îl văd ca pe o mişcare de eliberare naţională al cărei scop e autodeterminarea poporului evreu. Opoziţia contra sionismului s-a născut in rândurile unor evrei şi ale unor ne-evrei (catolici, musulmani, comunişti, fascişti,agnostici, etc.) din mai multe motive: religioase, etnice, politice, de morală sau de aplicabilitate practică. Deşi sionismul se bazează în parte pe tradiţia mitică-religioasă-istorică ce îi leagă pe evrei de Ţara Israel, acolo unde se crede că s-a dezvoltat un tip precursor de conştiinţă de neam a evreilor, între 1200 î.Hr. şi perioada celui de-al Doilea Templu, mişcarea sionistă a fost în general laică, apărând în general ca o reacţie a evreilor europeni faţă de creşterea antisemitismului pe continentul european şi luând pildă de la mişcările de eliberare sau unificare naţională ale altor popoare lângă care o parte din evrei au trăit în Europa (polonezii, germanii,italienii, românii, grecii etc). Sionismul a crescut treptat în importanţă şi prestigiu faţă de alte mişcări politice sau spirituale ale evreilor din Europa (asimilaţionism de tip liberal, socialist sau comunist, autonomism de tip bundist, ultraortodoxism religios, teritorialism etc) iar holocaustul a accelerat migraţia evreilor europeni supravieţuitori şi a evreilor din alte colţuri ale lumii spre Ţara Israel.
Sabra (Hebrew: צבר, pronounced tsabar; ṣabra ) is a term used to describe a Jewish person born in Israel; the term is also usually inclusive of Jews born during the period of the establishment of the state of Israel.[1] The word sabra derived from the Hebrew name for the Indian Fig Opuntia cactus, "tzabar", and related to the Arabic word sabr which means "aloe" or "cactus" or "patience".[2] the allusion is to a tenacious, thorny desert plant with a thick hide that conceals a sweet, softer interior, suggesting that even though the Israeli Sabra are rough and masculine on the outside, they are delicate and sensitive on the inside. In the United States, this cactus variety is known as the Prickly Pear. In 2010 over 4,000,000 Israeli Jews (70%) were Sabras, with an even greater percentage of Israeli Jewish youths falling into this category[3]. The term was used a lot politically by the Zionist movement, to celebrate the "New Jew" which the movement created. Unlike the "old Jew" who was born in exile, and was stereotypically bourgeois, the "New Jew" was stereotypically a kibbutz member (or a farmer in a Moshav). "The old Jew" spoke European languages or Hebrew with a heavy accent, while the Sabra spoke the Hebrew language as a mother tongue. Unlike the "Old Jew" who did not fight for his self-defense, the Sabra fought in the Jewish resistance movements, in the Palmach and after the establishment of Israel in the IDF. The sociological characteristics of the sabra were examined by Oz Almog in his book The Sabra - The Creation of the New Jew.[4]. According to Almog the term "Tzabar" originated from the insult "Sabras" directed towards migrants of the First Aliyah (which consisted of the first generation of native born members of the Zionist movement) by migrants of the Second Aliyah and the Third Aliyah. The changing of the meaning of the term, to emphasize the softer interior rather than the roughness, was done by the journalist Uri Kesari who published an essay, "We Are the Leaves of the Sabra!", in Doar HaYom on 18 April 1931 in the newspaper Doar HaYom in which he argued against the discrimination which was cast against the native-born by the new immigrants.[5] The prestigenes of the Sabra person culminated in during the 1948 Arab–Israeli War and especially after it ended. The Israeli public, and especially the older generation, tended to attribute the achievements of the war to the country's "sabras", while minimizing the part of the new immigrants and other groups. Even descriptions of the achievements of Operation Kadesh (1956) emphasized the image of the Sabra. The large immigration to Israel of Jews from Islamic countries during the 1950s, the penetration of Western culture and primarily the American culture, as well as the social and political changes which were created following the Six Day War and Yom Kippur War, resulted in a decline of the use of the term after the 1970s and even to pikfok in heroic myths which were attributed to the Sabra term.
Yehudim - Un evreu (ebraică: יהודי, Yehudi (sg.); יהודים, Yehudim (pl.); Ladino: ג "ודיו, Djudio (sg.); ג" ודיוס, Djudios (pl.); idiş: ייד, Yid ( sg.); יידן, Yidn (pl.)) [3] este un membru al poporului evreu, un grup etnoreligios care provine din Israeliţi sau Evrei din Orientul Apropiat antic. Etnia, naţionalitate şi religia evreiască sunt puternic interdependente, astfel iudaismul este credinţă tradiţională a naţiunii evreieşti. Convertirile la iudaism au fost absorbite în poporului evreu de-a lungul mileniilor.
O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teşu Solomovici în lucrarea România Iudaică, lucrare sub forma a două volume uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.
Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului 20, pentru ca să revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nici o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Ţările noastre, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România că: "Fără îndoială (o siguranţă hazardată, am spune noi - n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română... Ele formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România". Astfel de fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări de "rigurozitate ştiinţifică" ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului ştiinţific. "Provincia dunăreană Dacia", despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de "colonişti", punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt "cel puţin tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română", adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau "împământenirea" de la tânărul stat român. (A se vedea capitolul următor.) Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menţionată prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L'histoire des Israelites roumains et le droit d'intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: "Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre": Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei "Imperiului Khazar", numit şi "Regatul Evreiesc", sau cele "Nouă Tărâmuri" ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca "evreu" în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan).
O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), / autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari (numiţi şi aşkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism şi plăcerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda "poporului ales", afirmă A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria - istorja unui regat evreieşti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că "Realităţile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia - cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel - formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale." La rândul său Koestler adaugă: "Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară..., strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob."
Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că "evreii nu sunt evrei".
"Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată - scrie A. Koestler, de origine evreu khazar -ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947". Îl înţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca "evreii să îşi primească patria înapoi", adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenţei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare şi noroc: "Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure şi de facto [?]... împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară... e un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă". Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Teşu Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.
"Paradoxul" descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf.
Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască. La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, "care beau sânge de om". Privitor la semnificaţia denumirii de "khazar", cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc "cazac"; cuvântul maghiar "huzar" (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german "ketzer", însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.) Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească "Regatul de miazănoapte", cum îl numeau persanii şi bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar. Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: "Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii 786-809)". Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru "recucerirea Ierusalimului". În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea ca "naţiunea evreiască" este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului. Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor. Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit "mai vrednici în războaie" maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.
Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. "Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană" (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la "khazar" sau "jid" (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi "trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze". În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, "Bula de aur", prin care evreilor li se interzicea să fie şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului ("adevăraţii evrei") sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), "Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau... Religia mozaică - spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism - implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni..., crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune...; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice..." A. Koestler evită să spună direct adevărul: "pseudo-naţiunea" evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire. Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat "în părţile noastre", iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.
Refugiaţi în ţările româneşti, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare.
Ai dreptate, Boribum, sunt partinica. Dar cine nu e?! Ti se pare ca Tesu Solomovici este impartial? _____________________________________________________ vreau, asa cum spunea si 005, numai ADEVARUL. _____________________________________________________ Intamplarea (sau poate nu este deloc o intamplare) face ca multi dintre cei responsabili pentru starea de degradare in care se afla azi omenirea sa poarte nume evreiesti.
Personal,nu-l consider pe Tesu Solomovici ca fiind un reper :nici de scriitor,nici de jurnalist. Este unul,dar nu atât de important încât sa reprezinte un punct cardinal. Parere personala.
Aflarea Adevarului...vasta antrepriza,ca sa-l parafrez pe De Gaulle. "Adevarul este rareori pur,si niciodata simplu",zicea si Wilde,si îmi permit sa gândesc si eu pe lânga el : în atari chestiuni e imposibil de stabilit un adevar,unul singur,imuabil.
Evreii sunt un popor cu înclinatii native catre afaceri,stiinte si arte. În acelasi timp,sunt dispersati prin toata lumea,din cele mai vechi timpuri. Au un spirit national aproape nebun,daca ne raportam ca abia au trecut niste zeci de ani de când au reusit sa faca rost de un stat al lor. Asadar,faptul ca-i gasim la vârf,worldwide,atunci când e vorba de finante,de stiinte,de arte,nu este iesit din comun. Si cum finantele "rulz za world",e firesc sa gasim o multime de "...berg","...stein" sau "...son" în domeniu.
Prin felul lor de a fi trecut prin istorie,prin realizarile individuale care au devenit colective si prin felul în care religia lor se împleteste cu istoria,mie îmi plac. Nu m-am simtit niciodata atât de strain undeva asa cum m-am simtit în Israel,si nici un alt popor nu mi-a stârnit atâta admiratie cu realizarile lui. Chiar daca nu sunt de acord (dar deloc !) cu muuulte din felurile lor de a rezolva probleme foarte serioase. Îmi place bucataria lor,si nuntile lor sunt niste spectacole fabuloase. Daca vreunul din ei a facut ceva rau (si multi au facut,desigur) sa plateasca. Dar nu pentru ca sunt evrei.
Edit : Societatea israeliana e departe de a fi atât de omogena si consensuala cum am fi tentati sa o credem. Iar evreii din diaspora,mei ales cei din Europa de Vest,sunt departe de a fi toti la unison când vine vorba de trecutul si mai ales viitorul lor ca popor.
"Există doar 14 milioane de evrei în lume; şapte milioane în cele două Americi, cinci milioane în Asia, două milioane în Europa şi 100.000 în Africa. Pentru fiecare evreu din lume, există 100 de musulmani. Cu toate acestea, evreii sunt de o sută de ori mai puternici decât toţi musulmanii la un loc" ****************************************** Iată câţiva alţi evrei a căror activitate intelectuală a îmbogăţit întreaga omenire: Benjamin Rubin a dat lumii acul pentru vaccinuri. Jonas Salk a creat primul vaccin anti-polio. Alert Sabin a dezvoltat vaccinul anti-polio live îmbunătăţit. Gertrude Elion ne-a dat un medicament împotriva leucemiei. Baruch Blumberg a creat vaccinul împotriva hepatitei B. Paul Ehrlich a descoperit un tratament pentru sifilis (boală cu transmitere sexuală). Elie Metchnikoff a câştigat Premiul Nobel în domeniul bolilor contagioase.
Bernard Katz a câştigat Premiul Nobel pentru descoperiri în domeniul transmisiei neuromusculare. Andrew Schally a câştigat un Nobel în endocrinologie (boli ale sistemului endocrin; diabet, hipertiroidism). Aaron Beck a pus bazele Terapiei Cognitive (psihoterapie pentru boli nervoase, depresie şi fobii). Gregory Pincus a dezvoltat prima pilulă contraceptivă orală. George Wald a câştigat un Nobel pentru progrese în cercetarea ochiului uman. Stanley Cohen a câştigat Nobelul pentru activitatea în embriologie (studiul embrionilor şi al dezvoltării lor). Willem Kolff a inventat aparatul de dializă.
În ultimii 105 ani, 14 milioane de evrei au câştigat 15 duzini de premii Nobel, în timp ce doar trei premii Nobel au fost câştigate de 1,4 miliarde de musulmani (cu excepţia celor pentru Pace).
Ştiaţi că Harrison Ford, George Burns, Tony Curtis, Charles Bronson, Sandra Bullock, Billy Crystal, Woody Allen, Paul Newman, Peter Sellers, Dustin Hoffman, Michael Douglas, Ben Kingsley, Kirk Douglas, William Shatner, Jerry Lewis şi Peter Falk sunt cu toţii evrei? De fapt, Hollywood-ul însuşi a fost fondat de un evreu. Dintre directori şi producători, Steven Spielberg, Mel Brooks, Oliver Stone, Aaron Spelling (Beverly Hills 90210), Neil Simon (The Odd Couple), Andrew Vajna (Rambo 1/2/3), Michael Mann (Starsky and Hutch), Milos Forman (Zbor deasupra unui cuib de cuci), Douglas Fairbanks (Hoţul din Bagdad) şi Ivan Reitman (Ghostbusters) sunt toţi evrei.
William James Sidis, cu un IQ de 250-300, este cel mai inteligent om din toate timpurile. Ghici cărei religii îi aparţinea? Aşadar, de ce sunt evreii atât de puternici? Răspuns: educaţia."
Vazand acest topic imi aduc aminte de piesa de teatru "Tanche ,Ianche si Cadar." Fiecare dintre noi suntem cel putin o singura data unul dintre ei. Nu sunt si nu voi putea fi vreodata antisemita,nu pot discrimina nici o rasa umana doar pentru ca nu are varful nasului sau pentru ca aprinde vinerea seara lumanarile in Templu in timp ce eu merg in Biserica Duminica. Traim vremuri de amestecare si de confuzie ca la inceputuri. Pentru mine Israel (evreii, sau cum vreti voi inseamna si multa suferinta, prigonire, lagare, gazare,masacre,si lista enumerarilor poate continua). LINK.
Ai dreptate, Surry, dar poate ca toate aceste grozavii au fost provocate chiar de unii dintre ei cu un scop foarte clar si precis: infiintarea statului Israel. Nici eu nu sunt antisemita, ii compatimesc pe toti cei care au fost victime inocente numite in mod cinic "colaterale", dar pe calaii lor nu ii voi ierta niciodata.
*********************** Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii
Împotriva României ca stat.
Două mari organizaţii evreieşti s-au implicat direct şi extrem de activ în obţinerea de drepturi pentru evreii ce invadaseră Principatele Unite (Ţările Româneşti), îndeosebi Moldova, mica ţară românească ce devenise "debuşeul etnic" al marilor puteri europene în privinţa evreilor. După ce reuşiseră să acapareze controlul economic în Moldova, evreii, fără a avea nici un drept natural, din simplii refugiaţi, solicitau acum "împământenirea", adică statutul de români (sau cetăţenia), pentru a avea acces nestingherit de la pârghiile economice până la cele mai înalte funcţii administrative ale tânărului stat român. Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale a coincis cu momentul creării în secolul al 19-lea a statului român modern, acestea obstrucţionând pe orice cale realizarea dezideratelor naţionale româneşti. Cele două organizaţii implicate erau Alianţa Israelită Universală şi Înaltul Ordin B'nai B'rith. Sediul central al Alianţei Israelite (de la înfiinţarea din 1860) se găsea la Paris, iar al B'nai B'rith la New York (de la înfiinţarea din 1843). De altfel, Alianţa Israelită a fost înfiinţată chiar de către B'nai B'rith. Iată apelul lansat către întregul "popor israelit" de către cei doi fondatori ai Alianţei Israelite Universale, Cremieux şi Montefiore (mandataţi de B'nai B'rith), din care reiese ca Alianţa nu a fost decât o altă etapă a sionismului secular al evreilor: "Alianţa noastră nu este nici europeană, nici asiatică, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămâne membri ai poporului ales. Naţionalitatea noastră este religia părinţilor noştri şi nu recunoaştem alta. Trăim în ţări străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări, întrucât interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă i într-o zi întreg pământul. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă, e aproape să îngenuncheze. Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre."Primul succes al Alianţei Israelite asupra românilor a fost răspunsul favorabil al domnitorului Al.I.Cuza, care în 1864 a declarat: "Guvernul va lua măsuri curente pentru emanciparea românilor de rit israelit". Mai mult, Cuza concesionează evreilor dreptul de a înfiinţa Banca României, cu dreptul de a emite monedă românească (a se vedea capitolul următor). Problema însă s-a acutizat cu ocazia publicării în presă a proiectului Constituţiei României din 1866. Opinia publică românească, deja îngrozită de faptele evreilor, s-a revoltat atunci când a citit Articolul 6 al proiectului acestei Constituţii, conform căruia "religia nu poate fi un obstacol la împământenire". Moldovenii, cei mai năpăstuiţi români în faţa rapacităţii evreilor, au înaintat proteste Adunării Constituante, cerând să nu se dea drepturi politice evreilor şi să nu fie împământeniţi. O serie de manifestaţii anti-evreieşti s-au lăsat cu arestări, iar evreul francez Isaac Adolf Cremieux (preşedinte al Alianţei Israelite şi fost ministru în "guvernul provizoriu" de la 1848 din Franţa) se deplasează la Bucureşti şi are o consfătuire intimă cu deputaţii români în sediul Camerei, oferind României suma de 25 milioane franci în schimbul adoptării unei Constituţii favorabile încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele ţării.
Prezenţa israelitului Isaac Cremieux în Camera Parlamentului a scos însă populaţia Bucureştiului în stradă, înconjurând clădirea cu pricina şi ameninţând cu strigăte împotriva evreilor. Deşi la şedinţele din Adunarea Constituantă cei mai categorici deputaţi împotriva evreilor erau cei din Moldova, populaţia Bucureştiului a dovedit o solidaritate de excepţie cu aceştia pentru cauza naţională, mergând până acolo încât manifestaţia anti-israelită a culminat cu devastarea sinagogii din Bucureşti. S-ar putea spune că Ion Brătianu este cel care a pus capăt acestei situaţii, prin declaraţia: "Evreii au devenit o plagă socială pentru România şi, când naţiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine nu intolerantă, ci prevăzătoare!".
Deputaţii români au votat în unanimitate Constituţia României la 30 iunie 1866 cu următorul text al Articolului 7 (fostul Articol 6 al proiectului Constituţiei): "Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea". Având în vedere motivaţia religioasă a evreilor pentru stăpânirea lumii, renunţarea la ritul mozaic era imposibilă pentru aceştia, ceea ce a însemnat declanşarea unui război ocult al evreilor împotriva naţiunii române şi, după 13 ani de presiuni şi uneltiri, au reuşit revizuirea Constituţiei, dar nu exact cum voiseră. Evreii khazari nu se puteau împăca cu ideea că un "popor neînsemnat" li se poate opune tocmai pe meleagurile unde întrevedeau posibilitatea creării unui fel de Nou Israel, în care ei să reprezinte aristocraţia privilegiată, iar băştinaşii români, forţa brută de muncă. Bogdan Petriceicu Haşdeu publica, tot în anul adoptării Constituţiei, 1866, la Bucureşti, lucrarea Studii asupra iudaismului, în care arăta că evreii, nu numai de la noi, dar din întreaga lume, sunt caracterizaţi de hidoasa cununie a trei calităţi negative: tendinţa de a câştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia contra tuturor popoarelor. Totodată, evreii se ocupă cu specula, cu cămătăria şi schimbul banilor, iar acolo unde a pătruns un evreu, e greu să-i fie concurent un creştin, căci evreii formează o adevărată asociaţie de ajutor împotriva restului lumii.
Brătianu este atacat şi acuzat de organismele evreieşti mondiale. Opinia publică străină este asaltată de blamări asupra românilor. Apar însă şi articole de apărare a României. Eugen Carada publică în 1867, în periodicul Le Siecle, studiul Leş israelies, le vagabondage et le ministre Bratiano. În acelaşi an, Ernest Desjardins publica, tot la Paris, lucrarea Leş Juifs de Moldavie, arătând că evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiese, că nu vor să urmeze şcolile româneşti, că se sustrag serviciului militar şi se ocupă cu camătă. Faţă de acuzele ce îi erau aduse din afara ţãrii în "chestiunea jidoveascã" ca Ministru de Interne, Mihail Kogãlniceanu rãspunde în iunie 1869 Ministrului de Externe al României: "În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente... Toţi acei care au vizitat Principatele [Române], şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi care împovărează oraşele noastre. Când ei au cercetat mai în fond comerţul, industria şi mediile de convieţuire a acestei mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi că marea, şi pot zice, singura şi principala lor industrie, este debitul băuturilor... Miniştrii ai României, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna decât conform cu voinţa naţiunii. Suntem datori a ţine seama de trebuinţele, de păsurile şi, până la un oarecare punct, chiar şi de prejudiţiile ei... Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor române, provenită din grele suferinţe şi din o legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte ameninţată în naţionalitatea şi în interesele sale economice. Această voce o pot înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta. De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi."
La rândul sãu, Principele României, Carol I, viitorul rege al ţãrii, îi scria tatãlui sãu, în 1872: "N-am decât o teamã, ca evreii sã nu sfredeleascã ºi sã stãruiascã atât de mult pe lângã puteri spre a cãpãta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât sã ne sileascã a li le da. Asta ar duce la cãderea actualului minister (guvern). Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au fãcut atâta tãmbãlãu în Europa, de când presa evreiascã din toate ţãrile atacã cu înverºunare România ºi vrea sã obţinã cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdatã". În februarie 1873 Carol I îi scrie din nou tatălui său: "Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat". Lupta era însă inegală! Posibilitatea evreilor de acces la urechile presei şi a puterilor europene era superioară celei a românilor sau a prietenilor lor. Atacurile contra României continuă şi se înteţesc mai ales în perioada Războiului de Independenţă al României. Evreul Isidor Loeb publica în 1877, la Paris, lucrarea La situation des Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, înşelând publicul că evreii sunt persecutaţi de către români, expulzaţi şi înecaţi în Dunăre, ceea ce determina ziarul italian Fanfulla să scrie la 20 octombrie 1877 că românii, în timp ce luptă cu Imperiul Otoman pentru obţinerea independenţei, sunt atacaţi pe la spate de lumea civilizată "cu vechea artilerie a chestiunii israelite". Asta nu a fost tot! Anul următor, deşi învingători alături de ruşi în Războiul de Independenţa, numit de europeni şi războiul ruso-turc sau războiul din Balcani, românii s-au trezit blocaţi de evrei în recunoaşterea independenţei lor de către puterile occidentale. Leon Gambetta trimite o scrisoare fermă guvernului român: "Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor evreilor, fără nici o distincţiune".
Prilejul umilirii României de către Alianţa Israeliţilor şi de către B'nai B'rith, a fost oferit de către Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878. La acest Congres, reprezentanţilor României învingătoare (care făcuse mari sacrificii materiale şi jertfe umane în războiul contra turcilor din 1877-1878), Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, li s-a permis să ia parte numai ca informatori, ca să prezinte punctul de vedere al românilor într-o singură şedinţă şi apoi să părăsească sala. România nu era tratată ca o ţară învingătoare deoarece interesele evreilor nu erau satisfăcute de legislaţia internă, îndeosebi de Constituţie. "Antisemitismul" lui Eminescu . În acea vreme, marele poet naţional Mihai Eminescu era angajat politic ca redactor şef al ziarelor Curierul de Iaşi şi Timpul din Bucureşti, poziţie din care a devenit un inamic public al "Alianţei izraelite" prin atitudinea pe care a luat-o împotriva Congresului de la Berlin şi a articolului 44 adoptat de acest Congres care impunea Principatelor Unite române, în schimbul recunoaşterii independenţei, modificarea Constituţiei în favoarea evreilor, îndeosebi prin aceeaşi modificare a articolului 7. Din acest motiv Mihai Eminescu angajează ziarele pe care le conducea, mai ales Timpul, în campania de presă împotriva modificării Constituţiei şi a emancipării evreilor ca români, în condiţiile în care aceştia intenţionau să îşi păstreze religia, cultura, graiul, limba şi obiceiurile. Fără a fi pregătită economic, România era deja invadată de valuri de "imigranţi" clandestini evrei ce se strecurau neîncetat din trei direcţii: Rusia (Imperiul ţarist), Turcia (Imperiul otoman) şi Ungaria (Imperiul austro-ungar). Au ocupat mai întâi oraşele şi satele din Bucovina ca să treacă în Moldova şi apoi în Muntenia, până la Bucureşti. Ajungând în Bucovina şi Moldova, evreii au acaparat comerţul şi s-au extins la sate, spre a practica pe scară largă cârciumăritul. De aceea, aici avea să izbucnească răscoala ţăranilor asupriţi în anul 1907, răscoală care s-a extins în toată ţara. Evreii veniţi din imperiul austro-ungar (din Ungaria), dar nu numai aceştia, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau "sudiţi", adică supuşi austro-ungari, şi se puneau sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Astfel nu plăteau impozite şi erau scutiţi de orice obligaţii către statul român, în acest mod ei prosperau în dauna românilor plătitori de taxe şi impozite. Toată această situaţie a fost atacată cu o extraordinară energie de către ideologul Partidului Conservator, publicistul Mihai Eminescu. El pleda pentru acordarea către evrei a cetăţeniei doar individual, şi nu în bloc, aşa cum solicitau aceştia, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor de atunci ale ţării. La capătul unor îndelungate şi aprinse dezbateri din Adunarea Deputaţilor, din Senat şi din presă, triumfă chiar punctul de vedere al lui Mihai Eminescu. De altfel, aceasta a fost una dintre puţinele campanii de presă susţinute de Eminescu în Timpul, şi încununate de succes. O singură excepţie a fost făcută pentru evrei privind acordarea cetăţeniei româneşti în grup, fiind vorba doar de acei 883 de evrei care şi-au dovedit loialitatea faţă de cauza naţională românească şi au participat la războiul de independenţă ca voluntari. Este drept că serviciile acestora nu s-au manifestat în prima linie, ci în spatele frontului, dar gestul lor a fost extraordinar, comparativ cu lipsa de loialitate generală a evreilor. Modul cum evreii au trădat în secolul următor armata română, a făcut ca, după primul război mondial, să primească cetăţenia română doar evreii care semnau un angajament de loialitate faţă de statul român.
Pentru a înţelege problemele pe care le crea Mihai Eminescu, atât Alianţei Israelite, cât şi guvernanţilor, vom reda câteva din rândurile ce le semna în campania sa de presă din cotidianul de opoziţie Timpul, unele deosebit de dure şi pline de patimă: "Evreii, de la 1848 şi până astăzi, din 30.000 s-au înmulţit prin imigraţiune la 550.000... Noi, din parte-ne, ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin chestiunea evreiască din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte, lumea diplomatică şi cea oficială, încât art.44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă de cauză, cu deplină cunoştinţă a greutăţilor şi relelor ce va produce... Oricum am întoarce chestiunea evreilor şi din orice latură am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua... Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât tocmai astăzi. Dacă toţi evreii - străini şi pământeni - vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decât zece ani, Ţara Românească treizeci poate [exact peste treizeci de ani - în 1907 - va avea loc marea răscoală ţărănească împotriva exploatării evreieşti]. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără milă - atât de favorizată de legislaţiunea liberală... Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aci stăpâni privilegiaţi şi românul slugă la jidan. România nu e datoare nimic evreilor decât doar cu o bună recoltă de cânipă şi cu câţiva ţăruşi ciopliţi anume pentru membrii pământeni ai Alianţei Izraelite. Iar Europa... a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre. Dar, de va recunoaşte-o sau nu, pericolele internaţionale ale existenţei noastre naţionale şi de stat rămân aceleaşi. Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va ajuta independenţa recunoscută, dacă pericole într-adevăr există. Sau e organul guvernului atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate milion de vagabonzi, teritoriul României devine sacrosanct şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba? Aşadar - cu sau fără evrei - pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului... Populaţia evreiască creşte înpătrit, a noastră dă îndărăt; cea dintâi de la începutul secolului şi pân-acum a devenit de cincizeci de ori mai mare atât prin naşteri cât şi prin imigraţiune; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu, prin Câmpulung şi Târgu-Jiu bunăoară, ei ameninţă a împânzi toată ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor înspăimântător vorbeşte de la sine şi naţia are oricând înaintea ochilor pericolul întreg. Noi nu suntem - izraeliţii o ştiu bine - inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru şi să periclităm interesele poporului, care de sute de ani a apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu suntem... Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Românească să vadă cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova întâi, apoi ţara întreagă, ar fi ca un tren expres să plece cu toţi in corpore în Moldova, să vadă de aproape Botoşanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în câteva sate ca să vadă halul la care a ajuns populaţia rurală... Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei...". La scurt timp, ca lider al opiniei publice şi ideolog al Partidului Conservator, Eminescu este nevoit să revină:
"Ne e silă de chestiunea izraelită, întrucât consistă din exigenţe jidoveşti, şi ne rezervasem ca, măcar în timpul cât nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare, să nu vorbim de ea decât atunci când ţara noastră ar fi ţinta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară. A solicita [însă] intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări. Alianţa izraelită solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă. Deci mii de evrei din ţară sunt trădători...". Arătând primele veniri în Moldova ale migraţiei evreieşti, Eminescu arată că:
"Toţi scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea evreilor din Galiţia şi Rusia, care, fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de lăcuste, ca şi astăzi, fără paşapoarte, fie pe vadurile Prutului, unde corupeau graniţa rusească mai bine păzită, fie pe cărări de munte, necunoscute grănicerilor austrieci. De altminteri, şi ruşii şi austriecii erau bucuroşi să scape de ei, ca şi astăzi." "Neavând alte temeiuri de drept întru apărarea cauzei sale, Alianţa Izraelită, prin organele sale, alesese ca temei umanitarismul . Noi, românii, vedem pe zi ce merge răpinduni-se tărâmul nostru economic, în propria noastră ţară, de invazia mereu crescândă a evreilor străini". În argumentaţia sa, Mihai Eminescu citează ziarul francez Le Soleil, în care despre meleagurile româneşti, se scria astfel: "Am cunoscut personal pe un inginer francez stabilit în regiunile acelea care-mi zicea cu o întristare adevărată: «îmi e aproape cu neputinţă să ţin mai mult timp pe aceiaşi lucrători, îndată ce-i întrebuinţez la lucrări care constrâng să şadă la câmp, sunt pierduţi. Evreii vin, le scontează cu mult înainte salariul săptămânii şi-i înveninează în toată puterea cuvântului cu băuturi de toate felurile. Sunt printre lucrători unii cărora din aceasta li se trage moartea; alţii pierd repede gustul muncii».
Deşi evreii au reuşit în cele din urmă modificarea art.7 din Constituţie, prin activitatea politico-jurnalistică a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator repurtează două mari victorii împotriva intereselor evreieşti: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, care lua celei mai numeroase pături sociale, ţărănimea, posibilitatea să îşi vândă evreilor pământul; şi Legea contra itzurei (cametei), care îl împiedica pe cămătarul evreu să abuzeze total de ţăranul român. În decembrie 1876 şi în ianuarie 1877 la Constantinopol, în Turcia, are loc Conferinţa marilor puteri privitor la soarta popoarelor de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Şi cu această ocazie Alianţa Israelită se implică pentru ca evreii din ţările române să-şi consolideze poziţia faţă de români. De aceea, Mihai Eminescu se mobilizează contracarând şi lovind chiar şi în "marile puteri", dispuse a crea privilegii evreilor în teritoriile româneşti. Limbajul său incomod avea să atragă asupra sa atenţia ambasadorilor acestor puternice state, care au raportat situaţia cancelariilor europene.
În ianuarie 1877, Eminescu publica seria de articole Evreii şi Conferinţa, începând astfel:
"O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască... Ce servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc. Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirii întregi... Evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii...
Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi, capul în poală? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din[tre] ei şi-a câştigat neamul românesc un loc la soare? De când rachiul este un element de civilizaţie?...
Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei, şi după el Journal des Debats descriu scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România. Fie liniştiţi! Un fir de păr din capul suditului [evreu] chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimenea, nici averea lui mistuită de mâinile populaţiei româneşti. Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoala zidită de români băncile afară, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat..., făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar [dacă] un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!
Se-nţelege! Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci excitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e [evreilor] să spună, orice minciună patentată. Publicul cafenelelor, blazat pe ipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi - otravă.
Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai din aceasta consistă evreul. Evreul nu cere libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e veşnic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară excepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă... Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară, românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică. Ieftin şi rău e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creştin, scump şi rău e deviza evreului când rămâne stăpânul pieţei...
Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră ce era, a devenit în cea mai mare parte servilă... Prin urmare clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare îndărăt... Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea română: ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindeni câte un asociat activ chezaro-crăiesc, câte un evreu... Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că nu sunt/nu pot fi români, precum în genere nu sunt, nici pot fi, germani, franţuji, italieni. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei au ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem astăzi că simţământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?...
Dar ce reprezintă Alianţa Izraelită cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că fiind evreii pretutindeni oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune. Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi. Comerţ şi capital în mâinile lor, proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova idem, pe sub mână tot debitul tutunului şi al băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, cu un cuvânt toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă! În ce constă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a. ?
...Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungurii - care numai în gropi nu dau de cuminţi -îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împotriva poporului românesc. Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei, şi prin uneltirea alianţilor, ni se îngreunează poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar." Pentru a-şi argumenta susţinerile, Eminescu reproduce totodată în Timpul ştirea apărută în Independence belge:
"Alianţa Universală Israelită s-a unit de curând cu ideea unei conferinţe evreieşti, a cărei iniţiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association... Ea va avea loc la Paris, la 11 decembrie [1877], sub preşedinţia d-lui Cremieux, membru al Senatului şi preşedinte al Alianţei Israelite... Conferinţa ar fi adoptat deja un program [...] asupra termenilor căruia delegaţii trebuie să se înţeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor stabiliţi în provinciile Turciei toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer pentru supuşii creştini ai Porţii... Evreii din România trebuie să aibă partea lor din aceste beneficii întocmai ca şi cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuţie cu totul specială în sânul conferinţei. Se pare că evreii din România sunt privaţi de drepturile civile şi politice, cu toate că termenii Constituţiei nu prescriu nimic de felul acesta în privinţa lor... Jewish Chronicle propune ca primele şedinţe ale acestui congres să se ţină cu uşile închise".
Eminescu contraatacă, scriind: "Din cele mai sângeroase sacrificii ale omenirii, neamul care s-a folosit mai mult, fără să rişte nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi cheltuit Rusia zeci de milioane de ruble şi ar fi pus în mişcare sute de suflete creştineşti, de aceea şi-ar fi pierdut Sârbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu întreţinerea armatei aproape de 250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori amare ale ţăranului nostru, a celui sârb, a oierului muntenegrean, a rusului, să se folosească în mod egal evreii, ei care în presă au fost contra creştinilor, ei care ne-au batjocorit pe noi, pe sârbi, pe ruşi, ei care prin jurnalistica lor făţarnică şi mincinoasă ne numesc semiasiaţi, semibarbari. Apoi să ne ierte dumnealor! Conferinţa [de la Constantinopol] s-a adunat pentru a regula starea celor care au suferit şi s-au sacrificat, nu a acelora care din aceste suferinţe şi sacrificii s-au folosit şi astăzi ca totdeauna... Cine nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax, dar va face bine să ne lase în pace... Pentru români egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi [evrei] este o chestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol. Concedem că între aceşti 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine şi să ţină la ţară şi popor, dar când în ţară avem 700.000 de lucrători care produc, ţăranii, nu înţeleg, alături de aceştia 600.000 de speculanţi ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască din precupeţirea muncii unui singur ţăran român. Drepturile dumnealor, civile şi publice, nu înseamnă decât dreptul de a exploata poporul nostru în bună voie... Să mai fie încă şapte alianţe, ca cea universală [israelită], care să conspire cu uşile închise în contra naţiei româneşti, noi vom şti să le arătăm totdeauna lungul nasului, căci nu ne speriem nici de înjurăturile presei jidoveşti, nici de declamaţiile oratorilor idealişti, câtă vreme e vorba de existenţa poporului nostru. Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă... făţiş, ca toate naţiile, cu arma-n mână. Dar cu tertipuri şi apucături nu merge deocamdată, în numărul în care sunt la noi evreii, rămân străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decât de a fi suferiţi [toleraţi], şi ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranţa noastră...
Oriunde e teren pentru neagra speculaţie, evreul e acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiei sunt mofturi care să acopere de mai înainte modul neomenos în care sug pe cei pe care au căzut ca lăcusta." Cum explica, însă, Mihai Eminescu brusca prezenţă, masivă, a evreilor în România? El arăta că ţarul rus Alexandru al III-lea, nevoit să reacţioneze la ruinarea şi împovărarea ţăranului rus, exploatat de evrei, i-a împins pe aceştia în afara Rusiei: "De acolo măsura, buna poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a expedia cârduri întregi [de evrei] în România cu paşapoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă noaptea fără paşaport graniţele ţării noastre.
Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme de evrei ruseşti. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri cu totul străine, la care recunoşti numaidecât că abia de ieri li s-a comandat de a-şi rade barba şi de a-şi tăia perciunii. Toate colţurile de uliţă sunt pline de colportori şi precupeţi, pe care nimeni nu i-a văzut până în anul acesta, cu un cuvânt suntem ameninţaţi de a vedea şi Bucureştii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc, cum sunt Iaşii astăzi...
Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa Izraelită ar îndrăzni să intervină în favoarea lor. Ar fi semnalul pentru un tratament şi mai energic decât cel de până azi [pentru reprimarea atitudinii lor]. Dar aici, unde nimeni nu se atinge de persoana, de avutul lor, aici, unde nu e vorba decât de a abate emigraţia lor stricăcioasă, prin mijloace cu totul umane, care sunt dreptul oricărui popor, aici Alianţa Izraelită îndrăzneşte a interveni şi a calomnia din nou România. Alianţa Izraelită are o mulţime de membri în România... A fost o urmare naturală că tocmai membrii cei mai influenţi ai Alianţei din România să fie încetăţeniţi. Numai Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul la care [se] pricep a fi români; noi suntem cu mult mai îngăduitori...
Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până şi interesele statului lor, apoi desigur aceştia sunt evreii, ei care nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar se aruncă cu toată insolenţa lor cunoscută asupra unui stat mic, care a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt.
Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula atât de definitiv chestiunea izraelită, încât Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem poporul, în aparenţă atât de blând şi de guvernabil, are o margine blăndetea lui, pe care e primejdios de a o trece." [Pentru completa imagine a campaniilor jurnalistului Mihai Eminescu referitor la "Chestiunea Izraelită", recomandăm antologia de texte realizată de D. Vatamaniuc: Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000]
Lichidarea lui Eminescu.
Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de "boala" şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în "Chestiunea Israelită" sau în "Chestiunea evreiască", fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către medicul evreu Fr. Iszac", zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Miele: "Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos..., unul din oamenii cei mai urâţi din România... Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor". "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!" s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi gazetarului Mihai Eminescu. "Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă" (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie ("Chestiunea Izraelită"), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se "împământenirii" hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România. [Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, "ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale".]
Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: "Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte..."; iar lui Maiorescu: "Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?... în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?... în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?... Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor... Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp." Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: "Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici". Eminescu îi răspunde în Timpul:
"Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită... însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare". Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: "Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism." Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:
"În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru..." Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta: " Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc". Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: "Grea epoca Eminescu... Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea".
"Afacerea Warszawsky" din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu. Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:
"Excelenţă. Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti... Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie... Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau." În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind "afacerea Warszawsky" au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era "caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva".
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:
"Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată... S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite. Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason - Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la "Caritatea" (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, "când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare" precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul "Din amintirile mele". Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905: "În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează - se înţelege - ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein - zis B.Brănişteanu; Albert Honigman - zis A. Fagure; A. Rosen - zis Nora; A. Fuchs - zis G. Mihail; S.Goldenberg - zis Munteanu; Lazar Kastenbaum - zis Castelan; E. Feinsilber - zis E. Emilian; E. Weber - zis Adrian Verea, şi vor mai fi. Aceştia sunt conducătorii "opiniunii publice" a ţării româneşti... Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul..."
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa "amintirile" sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României). Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu. Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai "Societăţii Literare Junimea" (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era "protejatul" Junimii, poetul Junimii. Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen'ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă? Loja Steaua României ("l'Etoile de Roumanie") a fost creată în 1866 de principele" Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu. În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea "de faţă" Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) - tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi "venerabil" al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de "negustorul francez" Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B'nai B'rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.) Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care "antisemitul" Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea "la Palat să îl împuşte pe rege", motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României. Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului "Eminescu dement", ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu]. Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu. Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti: - Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi. - Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei; - Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României. - Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru; - C.N. Şuţu, rentier, "frate" în loja Steaua României; - George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie; - Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri. - Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu. Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce "iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică", . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile. "Aşadar - îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!" Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, "protectorul" mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: "Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo...", referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. "Prin acest demers ilegal - arată C. Cernăianu - avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind - pe ce criteriu? - o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu." Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: "apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta" (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: "Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!" (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: "Şuţu în regulă", textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).
Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. "Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo" (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. "Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate" (C. Cernăianu).
Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece "Eminescu a înnebunit". Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). "Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul z
Cand m-am hotarat sa postez acest articol m-am gandit la propaganda si eforturile care s-au facut pentru conservarea palatului Sutu si la faptul ca acea casa memoriala in care Eminescu a scris "Geniu pustiu" este o ruina care sta sa se prabuseasca...Ce mai patrioti cosmopoliti si ipocriti suntem!...
***********************
Răscoala ţăranilor
Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care - spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei - ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.
În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat "Petiţia Proclamaţie", care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.
Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca "dezvoltarea comerţului" pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie - activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie. Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.
Arendaşii evrei sau "cămătarii de pământ" - cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa "Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească" - erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură. Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.
Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată "Fischerland", pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.
Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari. Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.
Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.
La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani. La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor. Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.
Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.
Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc. În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, "Fischerland", denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. "Siberianul" sau "nihilistul" - cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant - "turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes". Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: "conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună". (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova. Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă ). Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:
"Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii... în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori... Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri - şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase - acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau... Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare".
În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. "Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia - afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland."
Sunt convinsa ca acest capitol va atinge o coarda sensibila. Ca tot ce se refera la evrei. Dar traim in Romania si corect ar fi sa ne scriem singuri cartea de istorie. Corect ar fi sa hotaram NOI cine ne sunt eroii si care ne sunt valorile. Pentru ca de prea multa vreme ni se serveste o istorie falsificata scrisa de altii si conforma doar cu propriile lor interese. Pentru ca de prea multa vreme eroii ne sunt denigrati, batjocoriti sau asasinati in schimb sunt onorati si comemorati asasinii lor...si ai poporului roman. Pentru ca de prea multa vreme valorile autentice ne sunt desconsiderate sau ascunse sub tacere in timp ca false valori ne napadesc vietile si sufletele. Pentru ca de prea multe ori suntem pusi la zidul infamiei pentru crime pe care nu le-am savarsit.
As vrea sa analizam acest capitol fara patima, fara prejudecati, fara manie, doar cu dorinta sincera de a scoate la lumina Adevarul ascuns sub troiene de uitare si potop de minciuni.
=============================
Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail
Puterea monarhică pe mâna evreilor.
În mai-iunie 1929, într-o notă informativă a unui agent al Siguranţei române se arată că numeroşi ofiţeri din armată sunt recrutaţi în interiorul lojilor masonice din România de către publicistul Mihail Negru (recte Mihai Zussman, secretar de redacţie al ziarului Universul), unde "sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vina în ţară, că sunt datori să îşi prelucreze camarazii spre a-i câştiga în favoarea acestei idei întrucât starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic care nu poate fi decât prinţul Carol.[...] Sunt mulţi evrei în această lojă [masonică, Steaua Polară] şi convingerea [agentului Siguranţei] este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare..." Acelaşi Zussman (alias Mihail Negru) prezida săptămânal, în aceeaşi perioadă, şi loja Cavalerii Steagului din Bucureşti, militând pentru readucerea lui Carol al II-lea în fruntea statului.
Fiu al regelui Ferdinand al României, prinţul Carol al II-lea renunţase la tronul României în favoarea relaţiei amoroase cu evreica Elena Lupescu (născută Grunberg). Între cei doi, totul a început la o cursă de autoturisme şi primul pas l-a făcut Elena Grunberg, care a reuşit destul de uşor să îl seducă pe prinţul moştenitor al tronului României. Înainte de a lua startul în cursa de autoturisme la care participa, o frumoasă doamnă a aruncat în maşina prinţului un buchet de flori şi i-a urat succes, zâmbindu-i şi privindu-l provocator, ceea ce l-a determinat pe Carol să ajungă imediat în patul ei, chiar după cursa auto. Se chema atunci Elena Tâmpeanu, după numele soţului, maiorul Tâmpeanu, dar era fiica evreului "industriaş" Nuham Grunberg. Pentru a nu scăpa ocazia apărută, de a-l manipula pe viitorul şef al statului român, pe care îl subjugase şi pe care îl domina, evreica l-a părăsit pe maiorul Tâmpeanu, revenind la numele său românesc după tată, Lupescu.
Socotelile evreilor nu au ieşit de la început. Regele Ferdinand al României a condamnat relaţia adulteră a celor doi amanţi, iar prinţul Carol, care era deja căsătorit, a preferat să renunţe la succesiunea la tron şi la căsnicie, decât la farmecele evreieşti, plecând cu Lupeasca în străinătate, de unde însă nu a încetat, mai ales după moartea regelui, să uneltească şi să tragă sfori pentru a relua tronul. Pentru evrei, Carol al II-lea trecuse examenul de foc. Renunţase la tron pentru una de-a lor. Ce garanţie mai mare puteau avea că, odată venit pe tron, le va susţine interesele? Şi nu s-au înşelat. I-au acordat tot sprijinul pentru preluarea tronului, folosindu-se de lojile masonice din România. Deja în cadrul lojilor masonice din Bucureşti erau atraşi şi activaţi în această misiune amiralul aghiotant regal Păiş, comandantul Fundăţeanu, generalul Georgescu, comandorul Bucholzer, colonelul V. Bădulescu, colonelul Matropol, ofiţeri din aviaţie şi marină.
Spre deosebire de amanta sa, prinţul Carol nu a divorţat decât foarte târziu, neglijându-şi însă în totalitate soţia, mama fiului său, prinţul Mihai. La câţiva ani de la plecarea din ţară, Carol începuse să uneltească, sprijinit de evrei, pentru recuperarea tronului României. Primul-ministru Ion I.C. Brătianu se opunea însă la întoarcerea pe tronul ţării a unui aventurier, având chiar curajul să declare că dacă lucrurile nu se opresc, el va declara România republică, abrogând monarhia. Aşa se face că întoarcerea lui Carol şi a Elenei Lupescu-Grunberg la conducerii ţării s-a făcut după căderea de la guvernare a Partidului Liberal şi după moartea lui I.C. Brătianu. Chiar regina-mamă, Regina Maria era, la un moment dat, o piedică în calea întoarcerii lui Carol al II-lea deoarece, după moartea regelui Ferdinand, împreună cu prinţul Barbu Ştirbei, trebuia să preia şi să asigure regenţa ţării, urmaşul legitim la tron, prinţul Mihai, fiind minor. De aceea, interesele evreilor cereau ca regina să fie denigrată în faţa publicului şi cineva trebuia să se ocupe de acest lucru. Iată ce consemna în jurnalul său intim, în acest sens, Simona Lahovary, care făcea parte din suita reginei: "Campania de denigrare împotriva reginei este alimentata în primul rând de Grigore Filipescu..., apoi de ziariştii şantajişti... Confuzia domneşte şi în capetele oamenilor, in primul rând pentru că fiecare gândeşte, chiar dacă nu conştient: «De ce n-aş fi eu dictator sau regent?» Puterea supremă, în trecut regală şi de neatins, este acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor principelui Carol... Cei care spun că virtual suntem o republică, continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat, ceea ce ar fi mai simplu şi mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns şi în mintea lui Aristide Blank. O ridică în slăvi pe regină, dar finanţează mişcarea «Vlad Tepeş», condusă de Grigore Filipescu... s-ar putea ca fondurile de la Tepeş să alunece uneori la [ziarul] Epoca" (din Magazin Istoric, mai 1974). Rezultă din jurnalul curtezanei Lahovary că cel mai mare bancher al ţării, evreul Aristide Blank (posesorul băncii Marmorosch-Blank) îi făcea în mod ocult servicii lui Carol al Il-lea, finanţând fundaţia liberalului Grigore Filipescu, care, la rândul său, conducea campania de denigrare a reginei-mamă, inclusiv prin presă - deşi, cu făţărnicia binecunoscută, pe faţă, Aristide Blank o "ridica în slăvi pe regină".
Grigore Filipescu făcea parte dintr-un lung şir de ascendenţi masoni, cel mai renumit fiind Gheorghe Filipescu (aghiotant al domnitorului Cuza şi mareşal al Curţii regelui Carol I) cu gr. 94 în Ordinul de Memphis, supraveghetor al lojii Steaua României şi venerabil al lojii Înţelepţii din Heliopolis (loji de obedienţă evreiască). De aceea, nu trebuie să ne mire că evreul Aristide Blank finanţa organizaţia lui Filipescu, «Vlad Tepeş», care avea să se transforme mai târziu în Partidul Conservator, când regele Carol al II-lea avea să aibă nevoie de o diversiune pentru a diminua la alegeri puterea mişcării legionare. În câţiva ani de la preluarea tronului României s-a văzut că tandrul duet Carol-Elena Grunberg a venit la conducerea ţării să o spolieze în favoarea lor şi a acoliţilor lor, în general evrei. În acest sens este elocventă scrisoarea pe care soţia generalului erou Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct evreicei:
"Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleşită de o imensă durere. Îţi scriu ca româncă care îşi iubeşte profund ţara... Toţi ţipă că orice se face în politica ţării, în economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea de materiale pentru ţară, contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc., etc., toate trec numai prin oficina ta, care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a ţării, şi implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor, a sărăciei financiare... ...Se spune că regele, în prima linie doreşte ca să-i aduni bani..., că regele a venit în ţară decât să-şi refacă situaţia materială..., că el ar fi venit în zile ca cele de azi sa sacrifice ţara pentru o femeie... Tu, şi prin tine întreaga ta familie, pe care poporul nu vă poate admite ca factori influenţi în conducerea destinelor lui, atârnaţi ca plumbul de capul şi de braţele regelui".
Aproape întreaga societate românească o ura pe Elena Lupescu-Grunberg, pentru rolul nefast ce îl juca pe lângă rege. Într-un raport al Siguranţei trimis acesteia (de unde se vede că evreica îşi aservise şi o parte a serviciilor secrete, ceea ce demonstrează adevărata ei poziţie în stat) se arată că marele filozof Nae Ionescu ar pune "la cale editarea în ţară a unei broşuri care să trateze felul dumneavoastră de viaţă, atât anterior cunoaşterii prinţului Carol, cât şi după aceea..." Încet, încet, oamenii de încredere ai regelui au devenit fie evreii, fie persoane agreate de aceştia. De exemplu, postul de secretar particular al regelui a fost preluat de Eugen Buhman. Înainte de preluarea conducerii ţării de către Carol, România a fost la un moment dat pe punctul de fi guvernată prin regenţă de către prinţul Nicolae. În urma unui consiliu de coroană, însă, în 1937, Carol reuşeşte chiar expulzarea prinţului Nicolae din familia regală şi din ţară. Este adevărat, totuşi, că prinţul Nicolae făcea parte şi din mişcarea legionară, care se opunea activităţii evreieşti din România, împrejurările îndepărtării sale din familie au fost ţinute în secret de către casa regală, însă revista Time relata astfel faptele: "Ruptura finală dintre Carol şi Nicolae s-a întâmplat la o petrecere în familie, la Palatul Cotroceni, când Carol a propus un toast în cinstea roşcovanei intruse, madame Lupescu [Grunberg]. Prinţul de 15 ani, Mihai, a scăpat jos paharul de şampanie. Carol i-a tras un picior. Nicolae a intervenit. O armă, se pare că a lui Nicolae, a detunat. Regina Maria, care a primit glonţul în piept, a început să scuipe sânge". După un an de zile, regina mamă Măria a încetat din viaţă, fără a se da publicităţii cauza morţii. Tot revista Time relata peste două luni de la primul eveniment: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia [a iahtului lui Eduard al VIII-lea] a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu [Grunberg] este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de guvern... Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri [Nuham Grunberg] părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră [cu iahtul] «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume".Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea - Elena Grunberg veneau direct proporţional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena, în general evrei. Unul dintre aceştia a fost chiar magnatul evreu Max Auschnitt, căruia i s-a deschis uşa palatului regal împreună cu Nicolae Malaxa.
Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt, care deţinea în secolul al 19-lea, la Galaţi, o firmă comercială de importat tablă. Max a mutat afacerea la Bucureşti unde, corupând în dreapta şi în stânga, a reuşit să-şi impună firma, magazinele unite de fierărie, ca deţinând monopolul importului de tablă pe întreaga ţară. Cumpărând acţiuni, ajunge în consiliul de administraţie al Societăţii Reşiţa, alături de Malaxa, unde a reuşit să oprească fabricarea tablei subţiri, foarte solicitată pe piaţa internă, impunându-şi astfel propriul monopol şi asupra acestei producţii, în timp ce Malaxa a reuşit, la rândul său, să blocheze producţia de locomotive la Reşiţa, spre a o dezvolta la uzinele sale din Bucureşti.
"Atelierele de reparat locomotive ale lui Malaxa şi Magazinele unite de fierărie ale lui Auschnitt - se scria în presa vremii - îşi dau consultaţii mutuale tehnico-financiare, agrementate de cele ale juriştilor, spre a se putea strecura cu abilitate prin coclaurile Codului Penal". Totuşi, pentru a-şi putea păstra monopolul afacerilor şi a-şi asigura protecţia faţă de caracterul ilicit al afacerilor lor, evreii erau nevoiţi să facă şi sacrificii băneşti. Astfel, în iunie 1931, cu ocazia împlinirii unui an de la instalarea pe tronul României a lui Carol al II-lea, Malaxa şi Auschnitt, prin mijlocirea Elenei Lupescu-Grunberg şi a secretarului particular al regelui, participă la ceremonia de la palat, unde ţin un discurs şi înmânează lui Carol o servietă în care se afla un C.E.C. de o sută de milioane de lei, "pentru tot ce aţi făcut pentru industria grea", mulţumeau escrocii. "Mă aşteptam să urmeze scena cea mare cu darea noastră afară din Palat (relata ulterior Malaxa). Dar nu s-a întâmplat nimic. Carol al II-lea ne-a strâns mâna pe rând şi apoi ne-a decorat". Din acel moment s-a ştiut că regele "primeşte" (conform asigurărilor date de "Duduia" Grunberg), iar pe viitor au fost evitate întrunirile publice pentru plasarea "darului". Cooperarea s-a dovedit a fi foarte rodnică. Malaxa şi Auschnitt i-au asigurat regelui 30-35% din totalul acţiunilor la Uzinele Malaxa, ceea ce a condus la realizarea unor profituri exorbitante, şi pentru Carol al II-lea, şi pentru ei. La rândul ei Elena Lupescu-Grunberg a primit acţiuni şi atenţii în valoare de mai multe milioane de lei, precum şi vila ce aparţinuse prinţului Barbu Ştirbei, ferma de la Săftica, tablouri de Grigorescu şi Luchian. Malaxa şi Auschnitt se simţeau, iarăşi, obligaţi să piardă milioane la partidele de pocher jucate cu Elena Grunberg şi Carol al II-lea, pentru că apoi îşi scoteau însutit paguba din afacerile făcute pe seama bugetului statului. Din întreprinderile aflate în străinătate, care spoliau bugetul statului român sub bagheta evreului Auschnitt, cu complicitatea şi cointeresarea tandemului Carol-Grunberg, amintim: Wickers-Amstrong din Londra, Mandelsohn din Haga, Streg din Viena, C.E.P.I. din Monaco sau Kahn din Alexandria-Egipt.
Modul de transferare a banilor proveniţi de la cetăţenii români pentru bugetul statului, transfer către buzunarele reţelei de afacerişti protejaţi de Elena Lupescu-Grunberg era destul de primitiv. Iată câteva exemple! Tuburile de oţel contractate de stat cu Uzinele Malaxa au costat cu 40% mai scump decât cele ce puteau fi procurate din altă parte, În anul 1931, cu finanţarea băncilor evreieşti americane (împrumuturi ce au trebuit restituite de către statul român cu tot cu marile dobânzi), au fost construiţi de către o firmă suedeză 130 km de şosele. Deşi au costat mai mult decât dublu decât dacă ar fi fost construite cu antreprenori români, ele au fost executate atât de necorespunzător, încât iniţial li s-a refuzat recepţia. Concesionarea telefoanelor în aceeaşi perioadă către o firmă evreiască americană a condus la pierderea anuală de către statul român a câte o sută de milioane de lei.
Însă desăvârşita spoliere a statului român a fost falimentul aranjat al marii băncii evreieşti Marmorosch-Blank (a se vedea capitolul "Băncile Româneşti"), al cărei deficit descoperit în 1931-1932 era de 1.600.000.000 lei. Banca, cea mai mare bancă comercială din România, era tentaculul economic al B'nai B'rith, iar evreul Aristide Blank, patronul băncii, se învârtea ca peştele prin apă la Palatul Regal, sponsorizând în dreapta şi în stânga. Ingineria pusă la cale mai făcea ca falimentul băncii să atragă şi falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al II-lea şi Elena Lupescu-Grunberg fuseseră special cointeresaţi prin cedare de acţiuni. Pentru salvarea băncii a intervenit la Carol chiar tatăl roşcatei sale amante, Nicolae Lupescu (Naham Grunberg). Oricum, Carol al II-lea îi era însă obligat direct chiar lui Aristide Blank. De aceea, regele a obligat Banca Naţională a României să acopere deficitul (trebuie arătat că Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României era în acelaşi timp şi ministru de finanţe, deci o marionetă perfectă în mâna lui Carol al II-lea), Primăria Bucureştiului să cumpere pentru o jumătate de miliard de lei un teren de la Otopeni al lui Aristide Blank, iar guvernul să concesioneze Regia Monopolului de Stat băncii evreieşti. "Cum molohul iudeu n-a fost sătul, regele dispune finalmente ca statul să preia activul şi pasivul băncii Marmorosch-Blank; asta însemnând că afacerile oneroase evreieşti să fie suportate de contribuabilii români" (Radu Teodoru).
Mesaje divine. Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i s-a arătat întâia dată Moşul (Dumnezeu) în mai şi în iunie 1935, în perioada sărbătorii Rusaliilor, acest eveniment schimbându-i întreaga viaţă, în urma acestei apariţii Petrache Lupu s-a însănătoşit subit, fiind până atunci surdo-mut. Cea mai interesantă comunicare a Moşului făcută ciobanului, a fost aceea că "Dacă va redeveni centrul spiritual al lumii ", dacă poporul se va pocăi. "Dacă ne pocăim, Moşul ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb..." - spunea Petrache Lupu. El a dobândit în scurt timp faima de mare profet popular, iar la locul apariţiilor Moşului de la Maglavit se făceau adevărate pelerinaje, mulţi oameni găsindu-şi vindecarea trupească şi sufletească. Mulţi dintre cei care l-au însoţit pe ciobanul predicator în acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul trupului său. Petrache Lupu nu dobândise doar vederea trupească. El citea gândurile celorlalţi şi le cunoştea trecutul. Băgându-şi mâna în foc, nu i-a ars deloc, iar cu altă ocazie, aflându-se în fruntea unei procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsă în bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se stingă. Într-o altă împrejurare, s-a rugat de Moş şi ploaia a fost îndepărtată de la locul unde avuseseră loc arătări ale Moşului, şi unde în acel moment se afla o mare mulţime de oameni. Despre vindecările de la Maglavit, a se vedea lucrarea noastră Leacuri şi remedii magice din Carpati.
Petrache Lupu prevestea totodată apropierea războiului şi a altor necazuri pentru popor. Importanţa socială a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul Moşului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogăţii şi de vrăjmăşii, a fost înregistrată de ziarele vremii, care constatau că "lumea s-a lăsat într-o mare măsură de hoţii şi de omoruri, s-au împuţinat judecăţile şi o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului".
Deşi devenise prima autoritate mistică şi morală a poporului, Petrache Lupu nu obişnuia să peregrineze sau să călătorească. Lumea venea la el. Totuşi, el a venit o singură dată în capitala ţării, la Bucureşti, în anul 1938. Scopul prezenţei lui la Bucureşti a rămas un mister timp peste 50 de ani. Se ştie că Petrache Lupu s-a oprit în parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moşilor, deci în acel loc al oraşului unde se celebra Sărbătoarea Moşilor (sub numele de Târgul Moşilor). Se mai ştie că l-a vizitat la Palat pe Carol al II-lea şi că a prezis că într-o zi va cădea pe pământ o stea care va arde cu foc la răsărit şi la apus, la mijloc vor fi cărbuni şi jar şi vor veni dureri grele, care nu vor fi înlăturate dacă lumea nu se va trezi moral.
O dată cu moartea lui Petrache Lupu, în 1994, a fost dezvăluit şi scopul real al vizitei sale la Bucureşti, preotul I. Ionescu dezvăluind presei următoarele: În toamna anului 1958, în plin regim comunist, preotul Ionescu, ca reprezentant al episcopiei Craiovei, a reuşit să aibă o discuţie clandestină cu Petrache Lupu, noaptea târziu, în casa ciobanului (care era păzit de Securitate pentru a-i fi împiedicat orice contact). Preotul Ionescu l-a rugat pe cioban să-i spună cum a ajuns la regele Carol al II-Iea, la Bucureşti, şi ce i-a spus regelui. Petrache Lupu i-a povestit că şi-a vândut două oi din curte, s-a dus la Bucureşti şi a fost primit de rege, căruia i-a spus că Moşul l-a trimis să-i spună să-şi întrerupă relaţia adulteră cu evreica, să-şi la înapoi nevasta părăsită şi să fie în rândul lumii, că dacă nu face aşa îşi va pierde tronul şi este rău pentru ţară. "A lăsat capul în jos [Carol al II-Iea] şi n-a spus nimic, şi eu am plecat, dar a venit ce-a venit şi peste el şi peste ţara, fiindcă n-a ascultat ce i-am spus din partea Moşului!"
O dată cu instalarea iudeo-comunismului în România, Petrache Lupu a fost ridicat de Securitate şi dus la cercetări penale, Direcţia Securităţii, la Bucureşti. Aşa cum vom arăta în capitolele următoare, această secţie a Securităţii era controlată de evrei. Petrache Lupu a fost întrebat la interogatoriu dacă a fost surdo-mut, cum s-a vindecat, ce-a spus el la lume şi cine l-a pus să vorbească. Le-a răspuns că toată lumea din sat ştie că nu putea să vorbească şi să audă până nu i s-a arătat Moşul şi i-a spus ce să spună la lume. Râzând, unul dintre ofiţerii anchetatori l-a întrebat unde este steaua căzută din cer asupra României. Petrache Lupu i-a răspuns arătându-i steaua roşie comunistă pe care o purta pe chipiu şi pe umeri, spunându-i că aceasta era steaua pe care a anunţat-o el că va veni.
Naşterea opoziţiei ultranaţionaliste.
Legiunea Arhanghelului Mihail a luat fiinţă în primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina, la iniţiativa celui care avea să îi devină Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a mai fost denumită şi Mişcarea Legionară sau Garda de Fier. Iniţial, membrii grupului erau adolescenţi din Iaşi care juraseră să lupte până la moarte pentru cauza creştină şi împotriva bolşevismului (comunismului) ateist agresiv ce izbucnise în Rusia, fiind promovat de elemente evreieşti (şi având tendinţa de a se extinde şi asupra României). În acea epocă muncitorii români aveau toate motivele să ridice steagul luptei împotriva unei exploatări capitaliste sălbatice, patronată paradoxal tot de către evrei. Se poate spune că ei erau seduşi în mod natural şi justificat de către ideile comuniste, însă printre agenţii comunişti care aţâţau în România ideile comuniste şi anarhiste, "sângele românesc era o mare raritate, căci în marea lor majoritate erau sau evrei aşezaţi pe pământul românesc şi necinstiţi cu [faţă de] omenia de care este capabil neamul nostru, sau ruşi strecuraţi de peste Nistru" (afirmaţie legionară). Ofensiva comunistă înconjura România. La vest, în Ungaria se proclamase deja prima republică comunistă din Europa centrală, iar în Polonia, la nord, înaintau armatele roşii sovietice.
Acţiunile diversioniste coordonate de la Moscova asupra României erau coordonate de Komintern (Internaţionala Comunistă) şi de N.K.V.D. (serviciile secrete ruse), ambele conduse şi coordonate de către evrei, ceea ce dovedeşte că legionarii cam aveau dreptate. Komintern-ul era condus de Gr. E. Radomilski, pe numele său real Apelbaum. El a dispus "combinarea acţiunii legale cu cea ilegală" şi "crearea de nuclee comuniste în sindicatele muncitoreşti" din statele vecine Rusiei. Având în vedere că în 1919, armata română intervenise în Ungaria şi înfrânsese revoluţia bolşevică, România era principalul inamic al Rusiei comuniste, asupra ei concentrându-se cu precădere acţiunile diversioniste. Principalul adversar social al agenţilor N.K.V.D. devenise astfel mişcarea legionară şi liderul ei, Corneliu Zelea Codreanu. "Căpitanul" începuse, de aceea, a doua fază a luptei sale: demascarea agenţilor comunişti şi înjghebarea unui front de luptă românesc. În lupta de demascare a agenţilor comunişti, Codreanu îi semnalează în primul rând pe evrei. El însă a ţinut să precizeze: "Să nu vadă nimeni în noi nişte asupritori de evrei sau nişte mâncători de jidani din ură religioasă... Minorităţile conlocuitoare urmează să se bucure de toate drepturile în măsura loialităţii de care vor da dovadă faţă de Statul Român".
Sinteza "antisemitismului" legionar este prezentată la modul următor de către chiar mişcarea legionară (revista Carpaţii, noiembrie-decembrie 1978, Madrid):
"Intrând în luptă cu comunismul la noi şi studiindu-i problema, Căpitanul o găseşte strâns legată de problema evreiască... Ajutorul evreiesc la pătrunderea marxismului la noi în tară se canaliza pe mai multe direcţii: * Economic. Acaparând pe îndelete, fiind deţinători de fonduri internaţionale, sfere importante din economia ţării, pe care apoi le exploatau nu în direcţia promovării unei economii sănătoase, cu participarea maselor româneşti la beneficiile ei, ci în direcţia pur egoistă, îmbogaţindu-se din ce în ce mai mult elementele evreieşti în detrimentul românului. Ba mai mult, cantităţi importante din această bogăţie a Statului erau deturnate şi expatriate pentru ajutorarea cauzei evreieşti în lume. Nedreptăţile sociale provocate astfel, dădeau naştere la nemulţumiri legitime în clasele nevoiaşe româneşti, care văzându-se neajutorate şi neapărate în faţa acestor abuzuri exploatatoare, cădeau pradă demagogiei marxiste; * Politic. Deţinători ai bogăţiilor ţării puteau foarte uşor să influenţeze în toate domeniile de afirmare românească, în sensul vederilor şi intereselor lor. Prin corupere şi cumpărări de conştiinţe în aria politicianistă română, evreii pun mâna practic, pe conducerea politică a ţării pe care o dirijează prin acoliţii lor. Procesul se maturizează cu introducerea în palatul regelui ţării a nefastei Elena Lupescu, evreică şi ea, prin care evreii pun stăpânire pe voinţa regelui Carol al II-lea; *Cultural. Evreii promovau şi susţineau în România, printr-o bogată reţea de ziare şi reviste create de ei, ideile cele mai periculoase atât din punct de vedere naţional, cât şi creştin şi moral; *Prin activitate directă. Marea majoritate a agitatorilor şi a propagandiştilor comunişti, atât între studenţi cât şi între muncitori, erau evrei." "Lupta care se apropie - spunea Codreanu - nu va fi numai o încleştare dintre doua sisteme politice... Va fi mai mult decât atâta. Va fi o luptă între doua concepţii de viaţă, între două spiritualităţi antagonice. Pe deoparte lumea noastră creştină, aruncată în Istorie de Naşterea, răstignirea şi învierea Mântuitorului, pe de cealaltă parte, lumea descreştinată în lupanarele ateismului şi aruncată în luptă de forţele oculte ce s-au opus întotdeauna îndumnezeirii omului".Codreanu le cerea legionarilor pregătirea pentru luptă prin asceză activă, prin credinţă, post şi rugăciune. Manifestarea sa împotriva "politicianismului" se îndrepta împotriva ataşamentelor internaţionale ale acestuia, cât şi jocului de interese personale din care politicienii îşi făcuseră o religie, şi care îi îndepărta de pulsul poporului lor: "Detaşaţi de antenele neamului lor, aceşti oameni rătăcesc stupid pe sălile organizaţiilor internaţionale ale epocii, luând contacte, încheind pacte ce nu vor funcţiona niciodată".
Legiunea Arhanghelului Mihail avea numai şase ani de existenţă când s-a hotărât, în 1933, din ordinul forţelor oculte şi al Palatului, să fie distrusă definitiv. Acest rol a fost încredinţat primului-ministru liberal Ion Gh. Duca. Nu este lipsit de importanţă a se şti că acest om de afaceri a făcut parte şi din consiliul de administraţii al Băncii Marmorosch-Blank, fiind astfel racolat de oculta evreiască. Relativ la numirea lui I.Gh. Duca în funcţia de prim-ministru s-a acreditat la acel moment părerea că "un rol important l-a jucat doamna Lupescu, care lăsa să se creadă că I.Gh. Duca îi era un bun amic; se vehicula şi ideea că, de fapt, Duca era atras într-o cursă fără să-şi dea seama şi, care, în fond, avea să-l ducă la pieire".
Înaintea numirii sale ca prim-ministru, în cadrul Partidului Liberal existau propuneri din partea grupării lui Grigore Filipescu (care dădea semne să-şi fi revenit din atitudinea sa exagerat carlistă, de unealtă a evreilor) pentru aplicarea unui "plan de luptă" care să-i unească pe politicienii români în efortul de a-i impune lui Carol al II-lea "să devină un rege constituţional, să domnească şi să înceteze de a mai guverna" (am citat din chiar raportul ce fusese înaintat regelui şi amantei sale de către agentul H.U.). De aceea, Duca trebuia atras, folosit şi aruncat. Astfel, în cadrul unei călătorii la Paris, I. Gh. Duca şi-a luat obligaţia de a desfiinţa Legiunea şi pe legionari. În spatele acestor aranjamente de la Paris s-au, aflat forţele evreieşti internaţionale, care vedeau un pericol în apropierea de Germania nazistă a mişcării legionare româneşti.
La 10 decembrie 1933, I.Gh. Duca a hotărât dizolvarea mişcării legionare şi a interzis participarea acesteia la alegerile ce trebuiau să aibă Ioc pentru Parlament. La 29 decembrie 1933 o echipă de trei legionari l-a asasinat pe I. Gh. Duca, în condiţiile în care fusese chemat de rege la Sinaia şi fără a i se asigura protecţia. Implicarea Elenei Lupescu-Grunberg a apărut odată cu dezvăluirea notelor secrete ale Siguranţei şi ale serviciului secret personal creat de amanta evreică a regelui. Iată nota secretă, adresată la l decembrie 1934 ,Duduiei" Elena de către Pitulescu: "Guvernul Tătărăscu, născut din voinţa dumneavoastră după asasinarea acelui temut duşman al dumneavoastră, Ion Gh. Duca, are o importare, mai ales în ultimul timp, stranie şi care se depărează de aşteptările ce v-aţi manifestat".
Masoneria ca armă a Elenei Lupescu-Grunberg.
Trebuie arătat că nu doar ultranaţionaliştii legionari se opuneau oligarhiei evreieşti, dar şi mulţi oameni politici cu înaltă prestanţă morală, aşa cum au fost Brătienii şi Nicolae Titulescu în cadrul partidului liberal, sau Iuliu Maniu la ţărănişti. Eforturile acestora erau însă subminate constant de acţiunea masoneriei evreieşti. Vom reproduce din aceeaşi notă secretă a lui Pitulescu, care conducea serviciul secret personal al Elenei Lupescu-Grunberg: "Cel care întreţine însă spiritul actualei comportări a guvernului faţă de dumneavoastră este tot duşmanul dumneavoastră de moarte, dl. Titulescu. Cu toată strădania d-lui Franasovici de a-l înlătura pe acest om din viaţa politică a ţării şi a Partidului Liberal, totuşi el rămâne tare pe poziţia politică". Nota secretă a lui Pitulescu mai arată că Nicolae Titulescu, cu ajutorul unor birouri de informaţii din ţară urmărea orice acţiune a Elenei Lupescu. Datele cu privire la relaţiile intime dintre Elena Lupescu şi rege îi erau furnizate de către însuşi mareşalul Palatului. În străinătate, Titulescu finanţa toate ştirile ce apăreau în legătură cu Elena Lupescu-Grunberg. Din supravegherea convorbirilor şi a informaţiilor "obţinute din reţea", Pitulescu o mai informa pe amanta regelui că Titulescu, de câte ori lua contact cu regele nu pierdea din vedere să-i atragă atenţia asupra dezastruoaselor consecinţe ale continuării legăturii cu Elena Lupescu. Aşadar evreica îndrăznea să-şi urmărească în scop de control chiar şi amantul regal.
Eforturilor externe ale liberalului Titulescu se conjugau cele interne ale lui Dinu Brătianu, adversar în partid al primului-ministru Tătărăscu. El da un interviu ziarului Universul, în care arăta că în 1935 guvernul marionetă regală a făcut o comandă frauduloasă de armament către firma Skoda, 30% din plata de la buget intrând de fapt "în buzunarele fără fund ale camarilei" (tandemul Carol al II-lea - Elena Grunberg). Mai mult, Dinu Brătianu arăta că, în urma vizitei făcute la Uzinele Reşiţa, I.A.R.-Braşov şi Cugir, a constatat că acestea aveau posibilitatea să fabrice toate tipurile de arme pe care guvernul le-a comandat la Skoda, în Cehia. Sprijinit de palat, Tătărăscu l-a învins în partid pe Dinu Brătianu în 1936, iar aceste dispute politice intestine i-au permis lui Carol al II-lea, înhăitat cu magnaţii evrei ai economiei româneşti, să devină cel mai bogat rege din lume, împreună cu concubina sa. Preţul menţinerii la putere a lui Tătărăscu a fost însă facilitarea de către acesta a instaurării dictaturii personale a lui Carol al II-lea.
Pentru instalarea dictaturii regale şi a unei noi Constituţii, acţiona cu precădere Jean Pangal, marele comandor evreu al Marii Loji Naţionale din România, Dintr-o notă informativă a Siguranţei din mai 1934 reieşea că la locuinţa lui Jean Pangal a venit masonul Petre Papacostea, secretarul mareşalului Averescu (preşedintele Partidului Poporului) şi i-a spus că a văzut la mareşal un raport al Siguranţei în care erau înfăţişate unele aspecte ale activităţii şefului masonilor, între care şi aceea relativ la Constituţia nouă la care a lucrat Pangal, iar notiţele de mână "erau extrase din Constituţia japoneză, din care dl. Pangal s-a inspirat şi din care a preluat aproape toate prerogativele regelui". În primăvara anului 1934, Jean Pangal era chemat telefonic la Carol al II-lea şi de câte trei ori pe săptămână, de către secretarul particular Eugen Buchman. La acea vreme şeful masoneriei române (aripa obedientă evreilor), Jean Pangal, îi recomanda regelui formarea unui guvern cu prim-ministru în persoana mareşalului Averescu. O altă notă a Siguranţei arăta că Jean Pangal s-a adresat celorlalţi masoni în templul din strada Câmpineanu, astfel: "Nu aveţi de ce vă teme, fiindcă nimeni nu ştie, s-a ţinut în secret faptul ca guvernul Averescu va fi în realitate mason. Chiar dacă s-ar bănui prezenţa câtorva masoni, este dl mareşal care acoperă şi spulberă orice bănuială cu prestigiul său. Acela care va răspunde de schimbarea Constituţiei şi de tolerarea dictaturii noastre este regele şi, în cel mai rău caz, el va plăti oalele sparte".
Devine evident că instalarea dictaturii regale era pregătită de masonii evrei ca o dictatură masonică. Totuşi, mareşalul Averescu nu numai că nu a mai vrut să facă jocul masonic, dar a intrat în conflict direct cu tandemul Carol al II-lea Elena Lupescu-Grunberg, instalarea dictaturii amânându-se astfel cu trei ani. Faptul că masonul evreu Jean Pangal avea un cuvânt de spus în acţiunile politice cele mai importante ale regelui Carol al II-lea, rezultă din situaţia că atunci când a devenit ministru Constantin Argetoianu a dăruit Templului Masonic din str. Câmpineanu 45 (unde prezida Jean Pangal) suma de un milion de lei. De altfel, urmărirea carierei lui Argetoianu, mason cu gradul 33, ne arată importanţa masoneriei pe lângă Carol al II-lea: în 1938 ministru la industrie şi comerţ (cel mai bun loc pentru manevre pe seama bugetului statului) şi consilier regal, iar în 1939 prim-ministru. Totul o dată cu instalarea dictaturii regale - "dictatura masonică" cum o numea Pangal - şi a noii Constituţii, pregătită de acelaşi Pangal. În tot acest timp a existat o neîmpăcată ură între Masonerie şi Mişcarea Legionară, semănată fie cu crime, fie cu devastări de temple masonice.
Portretul unei evreice periculoase. Elena Lupescu-Grunberg era, la data când l-a sedus pe Carol, soţia celui mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în timpul primului război mondial. Inteligentă, ea ridica veniturile familiei prin organizarea de partide de poker în propria-i casă, invitând tinerii ofiţeri, mulţi atraşi de frumuseţea şi vioiciunea ei. Talentul Elenei la jocul de cărţi era ieşit din comun. "Lucru rar la femei, era o jucătoare ce nu trăda, nici prin tremurul mâinii, nici prin vreo schimbare pe chip, dacă îi mergea bine sau nu la joc. Era renumită printre ofiţeri ca jucătoare de poker şi, din acelaşi motiv, detestată de soţiile lor. Se spunea, nu fără oarecare motiv, că generoasa ospitalitate a casei, imposibil de susţinut prin solda şi modestele venituri ale căpitanului Tâmpeanu, se datora câştigurilor ei la cărţi. Nu o dată, musafirii îşi plăteau regeşte mesele printr-o extracţie fără dureri, la poker, a banilor din buzunarele lor... Urmărind jocul cu ochii mari, verzi-cenuşii, cu chipul neted asemenea porţelanului fin, nu avea niciodată aerul jucătorului fără scrupule..." (Barbara Cartland, Viaţa scandaloasă a regelui Carol)
În contextul acestui mercantilism specific rasei, pentru evreica din Iaşi, principele Carol reprezenta în primul rând o partidă cu o imensă miză financiară. Cât timp s-au aflat în exil, după renunţarea la tron de către Carol, alocaţiile băneşti din ţară veneau doar sporadic, ceea ce o deranja pe Elena, învăţată deja să afişeze un lux orbitor. Din acest motiv ea, se certa adesea cu el, iar vecinii începură să povestească, nu fără temei, despre strigătele şi ţipetele isterice pe care le auzeau noaptea. Principalul subiect de reproş al Elenei era că caracterul slab al lui Carol, care nu acţiona eficient pentru a recupera tronul României: - Fii bărbat! insista ea, ameninţându-l permanent că îl va părăsi. La un moment dat, când în Anglia Scotland Yard-ul le-a dat peste cap planul de trimitere a două avioane cu manifeste în România, Elena Grunberg s-a înfuriat peste măsură pe Carol, pe care îl acuza de slăbiciune, spunându-i: "Pe tine te-au expulzat englezii, nu pe mine!" Realitatea era alta. Chiar ea era cauza problemelor lui Carol, motivul pentru care pierduse şi tronul, motivul pentru care nu era susţinut să îl recâştige. Cel mai mare gazetar al ţării, după regretatul Mihai Eminescu, influentul Pamfil Şeicaru, l-a vizitat pe Carol la Paris pentru a discuta o eventuală viitoare campaniei de presă în favoarea întoarcerii lui la tron, dar l-a prevenit că are puţine şanse dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg. Carol a protestat furibund, arătând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie. - Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag, i-a răspuns Şeicaru.
În acel moment, Elena Grunberg, care conform obiceiului asculta din spatele unei uşi, a năvălit în cameră, spunându-i ziaristului că România nu o merită pe ea şi l-a dat afară. În cele din urmă, când Carol reuşeşte să se întoarcă în ţară şi să reia tronul, Elena Lupescu-Grunberg era singura persoană căreia Carol îi permitea să-l influenţeze în ceea ce privea conducerea ţării, din care motiv regina mamă Maria, a fost uşor îndepărtată, iar regina Elena, mama prinţului Mihai, alungată din ţară. Un episod exemplar pentru ce putere avea Elena Grunberg, a fost cruzimea persecuţiei prinţului Cantacuzino. Membru al uneia din cele mai vechi şi mai mari familii nobiliare române, acesta îşi pierduse cea mai mare parte a averii prin aşa-zisa reforma agrară. La un moment dat el a fost trimis în judecată sub acuzaţia de complot împotriva vieţii Elenei Grunberg. în instanţă el a declarat însă că a fost amantul Elenei, iar aceasta l-a înşelat şi, ca om de onoare, a vrut să se răzbune. "Spectatorii de la tribunal, la fel ca şi juraţii, erau încântaţi de această ingenioasă apărare. Unii chiar crezură povestea... Chiar şi aşa era de admirat modul abil în care prinţul întorsese jocul împotriva regelui. Juraţii dădură verdictul "nevinovat"... Puţin după aceea, prinţul muri într-un misterios accident de maşină, iar Carol o ţinu pe bătrâna mamă a acestuia, prinţesa Alexandra, prizonieră la domiciliu. În ciuda protestelor oficiale făcute în scris de regina Maria, prietenă apropiată a bătrânei, ferestrele acesteia au fost zăbrelite, apa întreruptă şi nici unui avocat nu i se permise s-o vadă". (op. citat.)
Una din primele perocupări ale evreicei a fost aceea de a se înavuţi pe sine şi pe cei de un neam cu ea. Aproape nimeni nu ştia că Naham Grunberg, tatăl Elenei, locuia la Bucureşti şi că devenise extrem de bogat, profitând de pe urma afacerilor ce i se prezentau datorită fiicei lui. În casa acestuia se aranjau cele mai secrete afaceri politice. Elena, împreună cu Carol, comandase şi folosea o serie de tuneluri subterane prin care se deplasau la şi de la Palat la casa Elenei sau a tatălui ei, ori la casa regelui. Evreul Grunberg aducea clientela cu bani din lumea evreiască pentru afaceri pe seama bugetului statului, care astfel umpleau buzunarele Elenei.
Cea mai sinistră şi cinică figură din anturajului evreicei şi al regelui era însă un apropiat al acesteia, propulsat brusc ca şef al Palatului. Cu origine cosmopolită ca şi ea, Ernest Urdăreanu avea un important filon de sânge evreiesc în ascendenţa sa, adică era un "jidan", cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte. Era industriaş, bancher şi director al unui mare număr de companii ale căror interese acopereau practic toată viaţa comercială a ţării. La vremea când Elena Grunberg l-a racolat pentru a-i servi scopurile de rapidă înbogăţire, el avea 35 de ani. Era mic de statură, brunet, şi se îmbrăca îngrozitor. Chipul, dat cu ruj şi pudrat, spunea multe despre starea lui mentală. A reuşit să atragă asupra lui mai multă duşmănie populară decât regele şi amanta sa evreică. Era foarte viclean şi lipsit de scrupule, ceea ce îl scutea de luxul de a mai fi şi inteligent. Ca şi pe acoliţii săi, îl interesa îndeosebi prezentul, să poată fura cât mai mult, motiv pentru care românii îl porecliseră "Murdăreanu". La cererea Elenei, Carol l-a numit mai întâi pe acest Urdăreanu secretar şi aghiotant personal, apoi şef al Palatului. El a preluat funcţia Elenei Grunberg de a-i dijmui pe toţi cei care aveau audienţă la rege şi care altminteri nu puteau trece. Mita preferată erau banii. "Pe bună dreptate - scria un comentator britanic - se spune că aurul strălucitor al coroanei României este atât de pătat şi şters încât abia dacă se mai vede. Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu [Grunberg] ţin în ele viaţa şi moartea, iar ghearele lacome şi apucătoare ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării, încet dar sigur, Carol alunecă spre dezastru, trăgându-şi după el regatul."
Datorită lăcomiei ei tot mai mari, Elena Grunberg ajunsese să coste România o enormă sumă de bani, numai pentru întreţinere. Primea anual din partea regelui echivalentul a 12.000 de lire sterline, doar pentru toalete, iar bijuteriile primite erau asigurate pentru 50.000 de lire sterline. "Evident, era femeia cea mai elegantă din România - scria Barbara Cartland -, dacă nu chiar din întreaga Europă a acelei vremi. Cu un gust înnăscut şi cu talentul de a se pune cât mai mult în valoare, nu se îmbrăca decât în negru. Majoritatea toaletelor ei erau de la Chanel. Discuta zilnic cu croitorii, cu modistele şi cu corsetierele ei de la Paris. Elena Lupescu-Grunberg ajunsese adevărata putere din spatele tronului. A montat o centrală telefonică proprie pentru interceptarea convorbirilor telefonice, iar şeful Poştei i se subordona direct, pentru a-i raporta rezultatele violării corespondenţei. Cu ajutorul lui Malaxa, evreica trimitea în conturi din străinătate, în Elveţia şi unele state din America Latină, banii extorcaţi de ea şi de rege.
În iarna anului 1934, Carol al II-Iea a dat petrecere particulară la Palat, avându-o alături de sine pe amanta sa. Doi dintre invitaţi erau şi generalul Ion Antonescu, împreună cu soţia sa. "Doamna Antonescu făcea parte din vechea aristocraţie românească - relata B.C., familia ei fiind cunoscută pentru antisemitismul ei. Văzând-o pe Elena Lupescu [Grunberg], ea se plânse cu glas tare soţului ei de insulta ce i se adusese prin invitarea la aceeaşi masă cu o evreică, îşi ceru haina, iar soţul ei nu mai putu face altceva decât s-a ducă acasă." În altă variantă soţia generalul Antonescu a protestat că a fost invitată la Palat de către o stricată ce a destrămat familia regală.
A doua zi, generalul Antonescu, pe atunci şef al Statului Major al armatei române, s-a trezit demis din funcţie şi trimis la o garnizoană de pe graniţă. A fost pe loc înlocuit cu un evreu pe nume Samsonovici, prieten de al Elenei Grunberg din vremea petrecută la Iaşi. Sub presiunea rezultatelor alegerilor, opţiunea populaţiei româneşti din perioada interbelică mergând înspre naţionalismul făţiş, Carol al II-Iea l-a numit prim-ministru pe liderul Partidului Naţional Creştin, poetul Octavian Goga, ca o variantă preferabilă la o guvernare legionară. Totuşi acest episod a dus la ruptura de Elena Grunberg, care a plecat la Paris, neacceptând sub nici un motiv o guvernare a "antisemitului" şi "demagogului megaloman" Goga, care afirmase că dacă din România ar dispărea măcar o jumătate de milion de evrei, aceasta ar reveni la prosperitate. Una dintre primele măsuri luate de Octavian Goga a fost aceea de readucere în fruntea Ministerului de Război a generalului Antonescu.
Însă, cedând propunerilor şi pregătirilor cercurilor evreieşti şi masonice, într-o seară târziu, Carol îl chemă la Palat pe primul său ministru Goga şi îl anunţă că, începând de la miezul nopţii, încetează să mai fie premier, guvernul fiind demis. Goga tocmai promovase o legislaţie care îi scotea pe evrei din numeroase profesii. Goga stătu câteva clipe încremenit, până a înţeles ce se întâmplase, după care revoltat i-a întors spatele regelui şi a plecat strigând: - Israel a triumfat! De a doua zi, printr-un discurs radiodifuzat, Carol şi-a instituit dictatura personală asupra ţării şi a scos în afara legii "Garda de Fier" (Legiunea Arhanghelului Mihail). În 36 de ore, Elena Grunberg a fost din nou lângă Carol, venind într-un suflet de la Paris.Au urmat doi ani de virulentă opoziţie populară la regimul Carol II-Grunberg-Urdăreanu, ce au culminat cu declanşarea războiului mondial şi cu ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi a Transilvaniei. Carol II era practic rupt de armata română şi de clasa politică când a decis cedarea Basarabiei ruşilor, fără luptă. Cu toate acestea, generalul Ion Antonescu a încercat să discute cu regele pentru a salva situaţia.
În chiar ziua în care Carol II a întrunit Consiliul de Coroană, 28 iunie 1940 (avându-l în dreapta sa pe Urdăreanu) şi a decis cedarea Basarabiei către sovietici, după plecarea membrilor Consiliului Urdăreanu a intrat şi a anuţat că generalul Antonescu cere o audienţă. Elena Grunberg, care se afla la rege pentru a-l alinta pe canapeaua din biroul său, nu voia să uite şi să ierte "insulta" primită din partea soţiei generalului, de aceea acestuia i s-a refuzat "audienţa". Ca atare, Urdăreanu, cu un rânjet de triumf, iese pe holul de intrare şi îi spune generalului, la modul cel mai insultător, că nu este primit.
Ion Antonescu, care considera că într-un astfel de moment pentru ţară, ajutorul său nu putea fi respins de către rege, indiferent de trecut şi de ostilitatea Elenei Grunberg, l-a întrebat pe Urdăreanu care este motivul pentru care nu este primit. Jidanul i-a răspuns trufaş că el ar fi hotărât în numele regelui să nu i se acorde nici o audienţă. Ca replică, generalul Antonescu i-a aplicat o palmă lui Urdăreanu, acesta a sărit la bătaie, bazându-se şi pe sprijinul slujitorilor de la Palat, care însă au fugit. Rezultatul a fost o încăierare birjărească, generalul lâsându-l lat în bătaie pe şeful Palatului, pe care l-a bătut până n-a mai suflat. Aflând despre întâmplare. Elena Grunberg a cerut pedepsirea generalului.
A doua zi Ion Antonescu reuşeşte totuşi să pătrundă la Palat şi să se adreseze regelui, cerându-i să-l lase să apere graniţele tării, şi să nu cedeze sovieticilor Basarabia şi Bucovina. - Maiestate, România se prăbuşeşte în ruine. Scenele din regiunile regatului nostru pe care le-aţi cedat armatelor sovietice sunt de o zguduitoare tragedie. Funcţionarii civili care au încercat cu credinţă să vă execute ordinele au fost abandonaţi, iar militarilor li s-au smuls gradele şi li s-au luat amele. Capturarea acestor bogate teritorii s-a făcut înainte de strângerea recoltei, iar o mare parte din hrana necesară pentru trupele şi poporul nostru la iarna viitoare s-a pierdut... Este o datorie de onoare şi un privilegiu pentru mine de a vă spune, Sire, că poporul de dincolo, din teritoriul anexat de Rusia este acum total lipsit de orice încredere în membrii guvernului vostru. Chiar în acest oraş, în Bucureşti, ura împotriva celor vinovaţi de a vă sfătui greşit şi de a fi făcut acest lucru mişelesc creşte cu fiecare clipă... După câteva momente de tăcere, generalul a continuat: - Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din coroana Maiestăţii Voastre, din ţara şi graniţele noastre... Vă implor, Maiestate, să mă ascultaţi în această clipă îngrozitoare a istoriei noastre... Vă implor să nu-i mai ascultaţi pe cei a căror credinţă a fost cumpărată de politicienii de dincolo de graniţele României.
S-a aşternut o tăcere de câteva minute, timp în care Carol II se gândea la faptul că generalul îi cerea pur şi simplu să renunţe la relaţiile cu Elena Grunberg, cu Urdăreanu, la relaţiile cosmopolite cu legături internaţionale, apoi, uitându-se ţintă la general, îi răspunse: - Vă admir curajul de a veni să-mi spuneţi toate acestea. N-am să vă uit cuvintele! Douăzecişipatru de ore mai târziu, membrii gărzii personale a regelui s-au deplasat la domiciliul generalului Antonescu, l-au arestat şi l-au azvârlit în închisoare fără a fi judecat.
Cu arma în mână.
Prin gestul asasinării lui I. Gh. Duca, legionarii considerau că demonstrează modul eroic în care înţeleg să activeze în planul social şi să arate că "România nu mai este moşia clicii ajunsă la guvern!". Din păcate căzuseră în cursa întinsa şi lor, şi lui Duca, de către Elena Lupescu-Grunberg. Au urmat momente grele pentru legionari, prigoana şi crima fiind metodele care li s-au aplicat, şi cu care au răspuns, în această confruntare fiindu-le ucis chiar Căpitanul.
În decembrie 1937, Carol al II-lea a fost consternat când a văzut că la alegerile parlamentare cei sprijiniţi de el nu au obţinut majoritatea necesară formării unui guvern. Mai mult, legionarii reorganizaţi sub numele Partidul Totul pentru Ţară, obţinuseră 66 de locuri de deputaţi, în aceste condiţii, aşa cum se va vedea mai jos, regele aboleşte sistemul parlamentar, abrogă Constituţia şi instaurează dictatura. Oficial, Mişcarea legionară prezintă astăzi astfel situaţia de atunci: "În România stăpânea voinţa regelui Carol al II-lea şi-a ocultei semite [evreieşti] din jurul tronului... Megalomania regelui Carol al II-lea era punctul de convergenţă al acestor presiuni obscure: camarila palatului, în frunte cu Elena Lupescu şi Urdăreanu; clica politică în frunte cu Armand Călinescu (ministru de interne); mafia iudaică, în frunte cu Filderman." (Wilhelm Filderman, Mare Maestru al Lojii Americano-Române - în fapt acoperire pentru B'nai B'rith -, preşedinte al Uniunii Evreilor din România, membru al Jewish Agency). Faptele s-au desfăşurat cu rapiditate. Evreii nu îşi puteau permite să le scape din mână România şi să cadă sub influenţa Germaniei naziste, şi nici un efort nu era considerat prea mare pentru obţinerea acestui deziderat.
10 februarie 1938 Carol al II-lea instalează un "guvern consultativ" prin lovitură de stat, sfidând Constituţia în vigoare. Guvernul era prezidat de patriarhul Miron Cristea şi, pentru a i se conferi o poleială de legitimitate, au fost cooptaţi ca miniştri şi şapte foşti prim-miniştri. La 11 februarie 1938 Carol al II-lea abrogă Constituţia ţării, în vigoare din 1923. La 15 februarie 1938 interzice toate partidele politice, inclusiv Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Ţară). La 20 februarie proclamă o nouă Constituţie, pregătită în laboratoarele evreo-masone, care conferea regelui puteri dictatoriale. Corneliu Codreanu, Căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail, adresează o scrisoare noului guvern, referindu-se la noua Constituţie: "întreaga luptă naţională, după 20 de ani, se termină printr-o Constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a naţiei noastre, ci vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate de la români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua Constituţie nu ne mai deschide nici o posibilitate de apărare".
O altă scrisoare i-o trimite istoricului Nicolae Iorga, care atacase mişcarea legionară că se ocupă de activităţi comerciale: "Când acum 15 ani în urmă tineretul manifesta sgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai sgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii din guvernul de astăzi ne spuneau: «Nu aşa veţi rezolva problema! Apucaţi-vă de comerţ! Faceţi ca ei!» Iată ne-am apucat... când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc... Eu nu mă pot bate cu dumneata. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia dumitale. Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate..."
Condamnat pentru a-l fi calomniat pe marele istoric Nicolae Iorga (care l-a dat în judecată pentru scrisoarea de mai sus) şi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi crima de răzvrătire, Corneliu Codreanu, împreună cu încă 13 camarazi au fost osândiţi la 10 ani muncă silnică. Totodată regimul carlisto-evreiesc a înfiinţat lagărele de concentrare ce au fost ticsite cu legionari (printre cei închişi fiind şi tineri intelectuali, precum Mircea Eliade). Venise mult aşteptatul moment al coaliţiei evreo-masono-regale pentru asasinarea lui Codreanu. În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938, Căpitanul Codreanu împreună cu alţi 13 camarazi legionari au fost ridicaţi din lagărul de la Râmnicu Sărat pentru a fi transportaţi la închisoarea Jilava. Pe drum, în pădurea Tâncăbeşti, din ordinul special al regelui Carol al II-lea, pus în aplicare de ministrul de interne Armand Călinescu, toţi cei 14 sunt asasinaţi prin strangulare, împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună la Jilava peste care s-a turnat acid sulfuric şi s-a aşezat o placă uriaşă de beton. Oficial s-a anunţat că au fost împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze de sub escortă. Pentru această faptă Armand Călinescu a fost avansat de către rege din funcţia de ministru de interne în cea de prim-ministru.
Istoricii legionari afirmă că: "Nimeni nu se aştepta la un astfel de act barbar din partea regelui şi a guvernului. Mai ales că cei ucişi erau închişi, condamnaţi la ani grei de temniţă. Dar presiunile ocultei fuseseră atât de mari şi de convingătoare încât monstruozitatea actului nu mai avusese nici o influenţă asupra deciziei... Şeful suprem ucis, majoritatea celorlalţi şefi legionari în închisori împreună cu alte zeci de mii de luptători. Cei rămaşi liberi, trăind în totală clandestinitate, urmăriţi de autorităţi. Ţara sub stare de asediu, lumea îngrozită... Acesta era bilanţul măreţ al stăpânirii forţelor oculte în România... Regele inconştient, era satisfăcut. Ocultele îşi frecau mâinile. [Armând] Călinescu veghea ca nimic să nu mişte în ţara suferinţelor şi a suspinelor."
"GARDA MOARE, DAR NU SE PREDĂ!"
În ziua de 21 septembrie 1939, primul-ministru Armand Călinescu, după repetate eşecuri, este asasinat de către o echipă de legionari autointitulati Răzbunătorii. După săvârşirea asasinatului, cei nouă legionari au ocupat postul naţional de radiodifuziune şi au anunţat întreaga ţară: "Am pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare român, Corneliu Zclea Codreanul", apoi s-au predat poliţiei. Au fost schingiuiţi şi împuşcaţi pe loc, iar trupurile le-au fost expuse pe străzile Bucureştiului, ca exemplu pentru populaţie.
Din ordinul regelui Carol al II-lea, în toată ţara, în aceeaşi zi au fost asasinaţi sute de legionari arestaţi, în plus au mai fost arestaţi câte trei-cinci legionari în fiecare judeţ al ţării, asasinaţi pe loc de către poliţie şi lăsaţi pe străzi trei zile la rând pentru îngrozirea populaţiei.
Între iunie-septembrie 1940 România pierde fără luptă, prin cedare de către Carol al II-lea, următoarele teritorii: Transilvania, Basarabia, Bucovina şi sudul Dobrogei. Ultimele trei au rămas pierdute până în ziua de azi. De îndată ce populaţia află despre cedarea Transilvaniei iese în stradă şi manifestă împotriva regelui Carol al II-lea. Legionarii pregătesc o "revoluţie" socială pentru luna septembrie, dar Carol al II-lea încearcă să o evite, numindu-l prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, care se găsea la mănăstirea Bistriţa cu domiciliu forţat, impus tot de rege. Nici un partid însă nu mai vrea să participe la noul guvern, sau aşa vrea Antonescu să-l facă pe rege să creadă. În seara zilei de 5 septembrie 1940 tineretul ieşit în stradă la Bucureşti, în frunte cu mişcarea legionară, cere abdicarea regelui, pe care îl socotea principalul vinovat de dezastrul ţării. Revolta generală mocnea în aer. Generalul Coroamă, comandantul trupelor din Capitală, căruia i se cere să restabilească ordinea, declară că mai bine se lasă împuşcat decât să ordone deschiderea focului asupra tineretului. În această situaţie, de pe noua poziţie deţinută, Antonescu îl somează pe Carol să abdice şi să renunţe la tron în favoarea fiului său, Mihai.
Regele trădător de ţară Carol al II-lea abdică şi pleacă în străinătate în dimineaţa de 6 Septembrie, împreună cu mult iubita sa evreică Elena Grunberg, care, hoţeşte, la plecare încearcă să-l ia cu ei şi pe Mihai, moştenitorul tronului. Datorită unui aghiotant regal, tentativa nu reuşeşte. După ce vagoanele trenului special au fost încărcate până la refuz cu bunurile mobile cele mai de preţ din Palatul regal de la Bucureşti, fostul rege şi evreica s-au îndreptat spre Iugoslavia. Fiind avertizaţi, în apropierea gării Timişoara, cei doi amanţi au cerut mecanicului de locomotivă să mărească viteza şi să nu oprească până la graniţă. Când de pe peronul gării din Timişoara legionarii au deschis focul asupra trenului, Carol, evreica şi oamenii lor erau aşezaţi pe burtă cu faţa la podeaua vagonului. Deşi gloanţele au ciuruit pereţii vagoanelor, rănit a fost doar mecanicul trenului care a mai reuşit totuşi să ducă trenul până la Jimbolia. "Rebeliunea legionară", diversiune evreiască.
La 14 septembrie România se declară stat naţional-legionar, după ce prinţul Mihai a depus jurământul faţă de ţară şi a confirmat puterile acordate lui Ion Antonescu ca prim-ministru. Cea mai puternică garanţie a afilierii României la interesele Germaniei naziste (ideologic angajată împotriva dominaţiei evreieşti în Europa şi în lume), era prezenţa miniştrilor legionari la guvernare. În această situaţie serviciile secrete sovietice (ruseşti) în colaborare cu elementele evreieşti din România şi din întreaga lume aveau în faţă cea mai grea misiune, scoaterea legionarilor de la guvernare. În mod surprinzător pentru neavizaţi, ei se vor folosi chiar de către generalul Ion Antonescu pentru atingerea acestui scop. Astăzi evreii fac o mare nedreptate memoriei acestuia acuzându-l de genocid, după ce, practic, el i-a protejat de intenţiile de exterminare ale unor nazişti, şi după ce i-a scos pe legionari de la guvernare, adevăraţii lor duşmani interni. Prezenţa legionară la guvernare a determinat o serie de măsuri economice cu caracter anti-evreiesc. Aceste măsuri le-au provocat evreilor importante prejudicii materiale, urmărind mai întâi limitarea activităţii evreilor în domeniul economic şi, ulterior, eliminarea lor totală din economie. Astfel, la: * 4 octombrie 1940: au fost expropriate marile proprietăţi funciare rurale deţinute de evrei; * 17 noiembrie 1940: a fost expropriat patrimoniul forestier aflat în posesia evreilor; * 4 decembrie 1940: au fost expropriate vapoarele aparţinând evreilor; * 28 martie 1941: au fost expropriate proprietăţilor funciare urbane evreieşti.
La acea dată, sentimentele evreilor faţă de România erau dintre cele mai ostile. Atmosfera este redată de către unul dintre foştii lucrători din Informaţiile speciale ale armatei, George Magherescu. El evocă momentele retragerii armatei române din teritoriile cedate de Carol al II-lea Uniunii Sovietice. Soldaţii români "erau huiduiţi şi batjocoriţi de evreii din târgurile şi oraşele basarabene pe care le părăseau... Evreii din Dorohoi şi din întreaga regiune erau gata, la cea mai mică ocazie, să pornească acţiuni ostile, demonstrative, pentru a da mâna cu armata sovietică de la Herţa. Erau nerăbdători să-i vadă pe ruşi la Dorohoi. Ca şef al Informaţiilor diviziei - scrie G. Magherescu -, aveam zilnic prilejul să constat starea de efervescenţă în care trăia populaţia evreiască din Dorohoi. Românii trăind toată ziua în nelinişte, răsuflau mai uşor seara, pentru ca în zori să se trezească iar cu teama că ar putea vedea pe sovietici venind peste ei. Evreii însă, cu urechile ciulite la aparatele de radio, mişunând unii la alţii cu informaţii pe care şi le transmiteau neîncetat, fremătau de nerăbdare sa-i vadă pe ruşi la Dorohoi". Şi aceleaşi sentimente le aveau evreii din toată ţara. Faptul că armata sovietică intrase cu forţa în Finlanda la sfârşitul anului 1939 îi făcea să spere că aceeaşi soartă o va avea şi România, iar ei vor fi privilegiaţii noului regim politic .
Marea Britanie (Anglia), Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică (Rusia), erau potenţial unite la acea vreme ca "aliaţi" în marea confruntare mondială ce tocmai se declanşa, luptând împreună împotriva unei Germanii şi a unei Italii ce voiau o lume fără evrei la cârma economică a statelor. În economia primelor două dintre viitoarele aliate (Anglia şi S.U.A.), evreii deţineau privilegii inimaginabile, reuşind chiar să controleze politica respectivelor state prin marii bancheri evrei, aşa cu este cazul clanului de bancher
Pâna acum,citind toate acestea,rezultatul nu e magulitor pentru poporul lui Israel. Au facut rele peste tot pe unde au fost. O.K. Numai ca rele le percepem noi : pentru ei,în speranta lor de a se aduna odata în tara lor (pe care nci macar nu stiau unde s-o puna prea bine pe harta) pentru ei,deci,lucrurile alea au fost bune. Asa încât...toata stima.
Ca sa decongestionez un pic acumularea de informatie (anti)evreiasca : va dati seama ce ar fi lumea de azi daca n-ar fi existat evreii ? Stiintele,artele,filozofia... . Ar fi,sigur,altfel. Eu zic ca mai saraca.
Forums
