de Sever VOINESCU

Cred din ce în ce mai mult că sîntem pe un drum greșit. Planul că stăm acasă, izolați, cît o fi, pînă trece epidemia sau, mă rog, pînă vine vaccinul și apoi revenim la viețile noastre se dovedește pe zi ce trece o iluzie, nu un plan. Am crezut-o și eu, nu mă dezic. Dar să mai crezi și azi că statul acasă pînă la calendele grecești este o soluție realistă, e o prostie. Blocați în ea, mulți spun că nu există alta. Știu bine că acest mic text al meu e nimic în fața uriașei propagande „stai acasă!”, asociată unei puternice coercițiuni statale care, culmea!, se bucură de o largă susținere publică. Statul acasă a devenit ceva eroic, civic, o ședere de înaltă moralitate și responsabilitate. Să spui astăzi cuiva că, poate, nu este chiar o idee bună, este un act de enorm curaj. A naibii chestie – asta cu „stați acasă!” vine perfect omului contemporan. Alunecînd voluptuos printre comodități precum camere spațioase, plasme, WI-FI cu toate cele, telefoane, Mega Image la colț, statul acasă ca valoare era periclitat dintr-un singur unghi. Pînă mai ieri, să mergi la muncă și să ai o consistentă relaționare socială era o valoare și mai tare. Azi, dimpotrivă, să mergi la muncă și să consumi au devenit îndeletniciri odioase, care împrăștie boala. Statul acasă a devenit, iată, și un act de eroism civic și de sacrificiu moral.

Dar există, totuși, ceva mai tare decît propaganda, chiar și decît propaganda care a intrat adînc în toate creierele: există realitatea. Iar realitatea este că, cel puțin în România, nu ne permitem să stăm în masă acasă pe durată indeterminată.