Un articol de Stan PETRESCU


Cu mai bine de zece ani în urmă, „Transilvania Jurnal”, o gazetă ce apărea la Braşov, mi-a solicitat un interviu. Gazetarul dorea un pachet de răspunsuri la o categorie de întrebări cu privire la unele ameninţări şi factori de risc cu care se confrunta România, la acea vreme, şi care, din nenorocire, s-au amplificat, astăzi, incredibil de mult.

Sub privirile incapabililor şi inconştienţilor lideri ai neamului, care pretind că-şi iubesc ţara şi o apără cu preţul vieţii, aceasta, în realitate, se înconvoaie sub loviturile de măciucă ale revizionismului maghiar, fenomen renăscut nu pentru că ungurii sunt mai buni ci pentru că noi suntem mai proşti.

La conducerea ministerului apărării, pe atunci, se afla renumitul Victor Babiuc, dacă vi-l mai amintiţi, juristul din Răchiţii botoşanilor, care a folosit, deşi m-am opus aprig, filajul armatei pentru controlul unor oameni politici, dar şi pentru supravegherea unor militari cu funcţii înalte. Afacerile oneroase cu bunurile armatei nu le mai punem la socoteală pentru că sunt atât de cunoscute. Pentru domnia sa, patria şi armata au însemnat lăcomie, afaceri imobiliare şi de alcov.

Comentariile şi răspunsurile mele le-am oferit gazetei cu pricina, în scris, după ce mai întâi acestea au fost văzute de un ins, un fel de cerber în uniformă, având funcţia importantă de şef al cabinetului „strălucitului ministru”. A fost ultima cenzură înaintea publicării interviului. De comun acord cu „don şef de cabinet”, ajuns, între timp, general pe puncte, am strecurat unele nuanţe uşor îngroşate şi acide, cu ţintă directă către vecinii noştri de la vest, neastâmpăraţi şi preocupaţi permanent de harta ţării noastre. În practica unor servicii secrete se poartă moda „scurgerii de informaţii”, la presă, în scopul temperării zelului informativ al adversarului. Ceea ce am şi făcut.

Pe baza răspunsurilor mele, Gazeta de Transilvania, şi-a avertizat cititorii săi astfel: „Comentând posibile scenarii de agresiune împotriva României, locţitorul şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară din MApN, colonelul Stan Petrescu, ne-a declarat: Pornind de la condiţiile interne şi externe ale ţării, s-ar putea lua în calcul următoarele scenarii posibile de agresiune, cu viză directă asupra intereselor fundamentale ale ţării: autonomizarea unor zone din Translvania şi Banat, iniţial-cultural- administrativă şi ulterior teritorială. Se poate exploata dorinţa legitimă a României de a-şi întregi fiinţa naţională, prin declanşarea unor acţiuni deschise împotriva ei, beneficiind de sprijinul politic şi militar al celor care doresc să menţină actuala divizare teritorială. Apropierea României faţă de Republica Moldova a provocat, deja, nemulţumiri Ucrainei şi Rusiei (cât de activă a devenit Vocea Rusiei în ultima vreme! n.a.), în timp ce Ungaria prinde curaj să emită pretenţii faţă de Transilvania. Pentru a preveni, limita, contracara şi combate aceşti factori de risc, rolul informaţiilor, diplomaţiei şi armatei trebuie să depăşească rapid faza de tranziţie. Nicio cheltuială în plus din partea bugetului nu este prea mare pentru a întări structurile de informaţii ale statului român. Cel puţin pe termen mediu, dacă harta Europei nu se va cicatriza, România trebuie să acorde o atenţie specială structurilor de informaţii, cu precădere celor militare, pentru că informaţiile fac parte dintr-un proces mult mai amplu, acela al dezvoltării unor instituţii de previzionare a riscului şi de culegere de informaţii. Securitatea ţării poate fi asigurată, în condiţii bune, dacă vom acorda toată atenţia tripticului despre care vorbeam: structuri informative civile şi militare puternice, o diplomaţie fără fisuri şi o armată extrem de bine echipată şi instruită. Diplomaţia şi acţiunea militară obţin succese numai susţinute de structuri informative bine puse la punct şi eficiente”.

Avertismentul meu a produs, atunci, zgomot şi nelinişte la ministerul lui Babiuc şi „proteste la scenă deschisă” din partea unor diplomaţi şi civili unguri (udemeriştii din guvern) din care au rezultat blablauri de adormit copii şi destituirea mea din funcţie.

Analizele mele concentrate în interviul dat în Gazeta de Transilvania a avut la bază date şi informaţii culese din teren de către structurile militare de intellignce, date care reliefau acţiunile revizionist-separatiste maghiare, cu viză directă la siguranţa naţională, mai precis, consemnau ameninţări directe la adresa dislocării Transilvaniei din trupul ţării.

Conflictul dintre ungurii de rasă mongolă şi urmaşii dacilor din ţările române, înstăpânite în Carpaţi, dăinuie încă de la năvălirea acestora în Europa secolului IX şi se încheie prin Pacea de la Trianon (1920). Această pace a însemnat un act de justiţie şi de reparaţie istorică, pentru români, un moment care stinge acest litigiu secular mai mult pentru români decât pentru unguri, deoarece aceştia din urmă contestă din toţi rărunchii Trianonul.

Revizionismul maghiar ajunge, astăzi, din nefericire, la rang de politică de stat, unele capete ţuguiate hunice înfierbântate, uzitând, în demersurile lor, de punerea în operă a acestei politici prin fals, minciună, renegarea adevărului istoric şi că „Fărămiţarea Ungariei” înseamnă o mare pierdere pentru cultura Europei etc. Au contribuit ungurii, într-adevăr, la promovarea culturii crimei în Europa belică, fiind a doua ţară după Germania condamnată pentru holocaust.

Extremiştii unguri de la Budapesta au repus pe tapet vechile teorii cu privire la formarea poporului român la sud de Dunăre, popor care, mai târziu, ar fi emigrat la nordul fluviului, ceea ce nu poate însemna decât o încălcare ticăloasă a evidenţelor istorice .

Astăzi, din păcate, aceste teorii au renăscut şi constituie un nou pachet al neorevizionismului maghiar într-o Europă unită, oamenii politici români sunt stupizi şi confuzi, istoricii români au băgat capul în nisip precum struţul iar în şcoli s-a mutilat istoria românilor, rupându-se tânăra generaţie de trecutul nostru istoric adevărat, distrugându-se, cu bună ştiinţă, instinctul naţional românesc, clasa politică complăcându-se într-o condamnabilă tăcere şi uitare a istoriei.

Agresivitatea neorevizionismului maghiar şi a politicii iredentiste are rădăcini adânci. Vom reaminti acel faimos plan criminal al guvernului de la Budapesta (1930) şi prezentat publicului maghiar de către ziaristul Pesti Hirlap: „Dacă noi ungurii, vom reocupa ţara, naţionalităţile vor trebui să se acomodeze, şi ele se vor acomoda chiar din primele 24 de ore. Nu vom mai repeta slăbiciunile Ungariei de odinioară. Daco-romanii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu”.

Să ne amintim de atrocităţile şi masacrele săvârşite de hortiştii maghiari împotriva românilor şi evreilor nevinovaţi de la Nuşfalău, Hida, Huedin, Aita Seacă, Sighet, Ip şi Trăznea (sept.1940), pentru a înţelege avertismentul criminal citat.

Liderii politici de la Budapesta, în conivenţă cu cei ai minorităţii maghiare de la noi, profitând de situaţia internă a ţării, caracterizată de o permanentă instabilitate politică, de indiferenţă şi laşitate a celor ce conduc, îşi pun în practică obiectivele irredentei lor pas cu pas, adică de anexare teritorială a Translvaniei.

Ungaria este conştientă că într-o confruntare directă cu opinca românească va pierde catastrofic şi atunci a trecut la acţiuni diversioniste de subminare a statului român, de izolare a ţării pe plan internaţional, de boicotare a oricărei acţiuni externe a României, de a declanşa o o intervenţie după modelul celor petrecute în fosta Jugoslavie.

Planul strategic elaborat, în detaliu, de către Budapesta, cu concursul serviciilor lor de siguranţă a fost comunicat, în parte, liderilor comunităţii maghiare din România şi dezvăluie, în esenţă, intenţiile lor legate de încintarea minorităţii maghiare prin acţiuni continue şi tot mai agresive de susţinere a statutului de autonomie etnică, de obţinerea asentimentului unor puteri occidentale pentru realizarea efectivă a autonomiei şi ulterior a obţinerii statutului de independenţă a Transilvaniei (vezi Croaţia sau Slovenia) şi, de ce nu, al modelului kossovar, prin anularea Trianonului.

Pentru realizarea obiectivelor lor ungurii şi-au fixat unele direcţii tactice, cum ar fi: crearea unor structuri suprastatale complementare care să poată înlocui, la ordin, pe cele româneşti, pregătirea viitorilor funcţionari ai administraţiei publice prin cursuri de specializare organizate la Budapesta, folosirea excesivă a limbii maghiare în administraţia oficială, arborarea steagului maghiar şi a celui secuiesc pe instituţiile publice şi în bisericile ungureşti, aservirea economică a Transilvaniei, rejectarea tuturor elementelor româneşti din funcţiile de decizie din administraţie şi economie în judeţele cu majoritate ungurească, epurare etnică în învăţământ şi ocuparea unor posturi cheie din structurile de telecomunicaţii, instituţii de cercetare şi proiectare româneşti, controlul unor obiective strategice în cele mai importante judeţe, achiziţionarea de terenuri aflate în zone de importanţă strategică (drumuri naţionale, trecători şi pasuri montane, aeroporturi, depozite militare, poligoane şi cîmpuri de instrucţie), precum şi recuperarea întregului patrimoniu deţinut de etnicii maghiari, după dictatul de la Viena din 1940.

După cum am mai spus, în atingerea obiectivelor strategice în Transilvania, serviciile maghiare de informaţii sunt implicate total şi dau o mână de ajutor extremiştilor maghiari în acţiunile lor subversive şi separatist-diversioniste din perioada postdecembristă.

După 1989 spionajul maghiar a trecut la reorganizarea reţelelor informative pe spaţiul transilvan şi a trecut la redistribuirea agenţilor pe zone şi obiective de interes strategic, utilizând acoperiri diplomatice, consulare, politice sau religioase. Spionajul maghiar a creat şi organizat pe teritoriul României o amplă rezidentură, care, la rându-i, se sprijină pe o puternică reţea informativă, alcătuită din agenţi, elemente informative şi de sprijin, cu toţii recrutaţi din rândul etnicilor unguri (ofiţeri în rezervă şi activi, cadre din învăţământul de toate gradele, preoţi reformaţi, ziarişti, oameni de afaceri, oameni de cultură etc.)

Cazul grupării „Sörös” denumită destul de atractiv „Fundaţia pentru o societate deschisă” şi a organizaţiei „Hans Seidel”, împreună constituie instrumente informative ale unor servicii secrete străine, care acţionează în teritoriul naţional, sub acoperire legală, de fapt sub o legendă beton de implementare şi consolidare a democraţiei, vezi Doamne, acest mijloc, constituind o haină bună la vreme rea ce le permite organizarea şi desfăşurarea mai multor operaţiuni conspirate.

Serviciile de informaţii, altele decât cele româneşti, alături de bisericile minorităţii maghiare au acţionat simbiotic, lăcaşurile de cult şi slujitorii acestora devenind adevărate baze pentru pregătirea şi ducerea unor operaţiuni speciale, cu preponderenţă în domeniul războiului informaţional: manipulare şi dezinformare. Misiuni informative au primit, de asemenea, unele secte religioase, în rândul cărora au fost identificaţi experţi de înaltă calificare, în domeniul ocult, având ca preocupare principală prelucrarea şi manipularea parapsihologică a unor mase largi de oameni.

Aşadar, din păcate, serviciile de spionaj maghiare, nu şi-au temperat intruziunea agenţilor lor pe teritoriul României nici măcar după unele progrese înregistrate în relaţiile dintre cele două state, finalizate, după cum este îndeobşte cunoscut, prin semnarea mai multor acorduri şi convenţii şi, mai ales, după ce, ambele ţări au devenit membre NATO şi ale UE. Misiunile de spionaj maghiare din România s-au intensificat prin activarea agenturii sale în rândul etnicilor maghiari dar şi a întregii lor diaspore în scopul pregătirii şi desfăşurării unor acţiuni, bine dozate, de propagandă antiromânească, prin blamarea şi denigrarea ţării, a instituţiilor statului, a valorilor şi simbolurilor naţionale, a promovării unei false istorii maghiare, a propagării ideilor cum că drepturile omului sunt încălcate abuziv în toate judeţele cu populaţie preponderent ungurească, că le sunt îngrădite drepturile la învăţământ şi cultură, că sunt deosedaţi de bunuri materiale, că au acces limitat la unele funcţii din armată şi servicii secrete precum şi în alte sectoare economice şi sociale, că se interzic cultele religioase.

Puţini români ştiu că într-o localitate din Covasna, altădată românească, acum cu populaţie complet maghiarizată, Ioan Selejean, episcopul Harghitei şi Covasnei, un adevărat apostol al neamului, era pe punctul de a fi linşat pentru că a luat măsuri creştineşti de reparare a unei foste biserici româneşti ruinate, lăcaş de cult care, între timp, ajunsese groapa de gunoi a localităţii maghiarizate.

Puţini români cunosc faptul că sunt sate în Ardeal, unde, odinioară, erau majoritari românii şi că în cimitirele lor vechile cruci de pe morminte sunt rescrise în limba maghiară, sau că un sătuc, Făgeţel, aflat la intrare în comuna Frumoasa – Harghita, alcătuit din circa 150 de suflete româneşti, este supus, azi, unui amplu proces de maghiarizare, deoarece autărităţile administrative din comună le interzic a vorbi româneşte şi nu au niciun reprezentant în Consiliul local al comunei. Unde sunt autorităţile române? Nicăieri. Pentru românii din Făgeţel se bate un simplu preot de ţară, pe nume Bucur, un adevărat martir în viaţă.

Contraspionajul românesc a fost şi este la curent cu faptul că tineretul de etnie maghiară este antrenat în formaţiuni paramilitare, instruit după reguli cazone prin diverse tabere organizate în locuri ferite şi bine supravegheate. Unii dintre tinerii transfugi au fost instruiţi prin tabere specializate (vezi lagărul de la Bicske), după modelul organizaţiilor de Levenţi (premilitari -1939). S-a revigorat ideea creării unei adevărate Gărzi naţionale de tipul „Gărzii zdrenţăroşilor” din perioada anului 1940.

De asemenea, există suficiente dovezi privind introducerea ilegală şi depozitarea pe teritoriul unor judeţe din Transilvania (subsolurile unor lăcaşuri de cult, spitale, case conspirative etc.) de armament, muniţie, explozivi şi echipament militar. Merită citată acţiunea unei societăţi de „ajutor umanitar” din Budapesta care a introdus şi distribuit, via Basel-Elveţia, etnicilor „săraci” maghiari din Harghita şi Covasna aproape 5000 de uniforme noi ale armatei maghiare, cabluri de transmisiuni, paturi şi sobe de campanie, ceea ce reprezintă însemnate cantităţi de piese de echipament militar.

Toţi liderii udemerişti şi ai altor partide de umplutură au o retorică bine cunoscută, generând falsuri nepereche în discursul public referitor la „simbolurile lor naţionale”, acreditând ideea că ungurii din România nu sunt o minoritate, ci o naţiune, un popor şi, pe cale de consecinţă, au dreptul ca naţiune la autodeterminare, la autoguvernare, la autonomie teritorială cu tot ce implică construirea unei entităţi statale, cu instituţii proprii şi monedă proprie.

În această acerbă luptă pe frontul propagandistic, un rol aparte şi l-au asumat extremiştii religioşi, în frunte cu episcopul divorţat şi reformat Tökes, care apelând la practicile ungureşti interbelice (vezi acţiunile de spionaj ale episcopului romano-catolic din Timişoara, ungurul Pacha Augustin, contributorul Dictatului de la Viena), el şi alţi capi ai bisericii reformate maghiare îşi instruiesc oamenii în sutane să acţioneze în zonele cu „tradiţii istorice” în lupta împotriva românilor din Ardeal iar de la tribuna Parlamentului UE, europarlamentarul bolnav de hungarism minte o Europă întreagă, clamând că Imnul nostru naţional proclamă ura. Ecce homo!

Păi să prezentăm „marfa urii” promovate de clientul nostru episcop prin bisericile ungureşti din Ardeal şi nu numai. Au fost reluate şi răspândite idei din lucrarea scriitorului maghiar fascist Dücso Csaba, intitulată „Nincs Kegyelemen” („Nicio milă”), publicată în 1939 şi din care extragem câteva pasaje cutremurătoare: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Atilla, al lui Arpad şi al lui Ghenghis Han”.

Capitolul intitulat „Mărturia Levantului” (pag. 155-156) face dovada însuşirii criminale a tuturor extremiştilor maghiari, indivizi care trăiesc într-o altă realitate, cea a urii deşănţate. Citez, din lucrare, un pasaj armaghedonic, fătat în iadul minţii lui Casaba: „Voi trece prin sabie toată populaţia, voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn. În germene voi distruge acest neam ticăkos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nicio îndurare. Nici pentru copii din leagăn, nici pentru mama care va naşte copilul! Voi suprima pe orice valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, naţia mea, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horia şi Cloşca. Nu va fi milă!”.

Citiţi români europeni şi vă cruciţi!

Aceste materiale circulă, azi, prin Ardealul unguresc, ca un fel de otravă spirituală pentru tineretul maghiar. Scena cu spânzurarea simbolică a lui Avram Iancu de către descreieratul Csibi Barna, la Miercurea Ciuc, a apărut sub efectul lecturii unor astfel de materiale de propagandă.

Cazul contelui şi poetului maghiar Albert Wass (1908-1998) este provocator pentru toţi românii, indiferent cum ai privi situaţia. Declarat criminal de război, Wass este repus în drepturi, pe şest, de secuii din Ardeal, care i-au ridicat statui, este pomenit la fiecare sărbătoare de-a lor, în ciuda faptului că acest lucru este pedepsit prin lege în România. Autorităţile româneşti laşe se fac fie că că nu văd, fie că sunt complici la actul trădării.

În timp ce statuia Mareşalului Ion Antonescu, cel care a salvat sute de mii de evrei de la moarte, a fost dat jos de pe soclu, la ordinul unui preşedinte donchihotist şi al unui deţinut de frunte depus la Jilava.

Antal Arpad, primarul de la Sf. Gheorghe, care ameninţa românii cu soarta sârbilor din Kosovo, afirmă, în dispreţul oricărei legi morale şi cu aroganţă hortistă, despre comunitatea maghiară, că ar fi „supusă unui linşaj mediatic românesc, inducând ideea de victimizare a minorităţii maghiare, din cauza „bolilor” închipuite de care suferă” (vezi panoplia propagandei mincinoase).

Aroganţa cu care preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, i-a înmânat, preşedintelui PNL, Crin Antonescu, la recentul congres al liberalilor un steag secuiesc, aşa ca un „dar simbolic”, parcă întrece orice măsură, şi aceste provocări subtile nu sunt altceva decât reflexul tăcerii sau neputinţei noastre.

Parte din politicienii FIDESZ, frăţiorii de ură ai lui Tökes, s-au şcolit la noi, au făcut politică în România, ocupând fotolii de parlamentari şi funcţii în administraţie, pentru ca apoi, cu bagajul românesc de cunoştinte, să se mute la Budapesta, de unde să dea frâu liber vocalizelor antiromâneşti şi planurilor iredentiste către ţara care i-a născut, educat şi pregătit pentru viaţă.

Este dramatic şi dureros că păpuşarii şi reşapaţii politic, cameleonii şi agenţii de influenţă, oportuniştii, înguştii la minte, ticăloşii şi canaliile acestui neam, aciuaţi la Bucureştii noştri istorici, în ipostaza de lideri butaforici, par depăşiţi de toate aceste provocări iredentist-şovine, că televiziunile năimite, fie de stat, fie private, găzduiesc farfuze şi matracuci pe post de moderatori şi analişti politici atât de ridicoli, iar omusculi abonaţi seară de seară pe post de guru la „teveuri” de nişă, defeacă ore în şir baliverne şi aiureli fără să aibă ştiinţa sau înţelegerea profundă a subiectului legat de Transilvania, de actele provocatoare şi belicoase ale ungurilor, dând astfel, indirect, o tovărăşească mână de ajutor la demolarea României.

Domnul Babiuc m-a destituit pentru că l-am avertizat, în mod profesionist, cu şi despre ce va să se întâmple în Transilvania într-o zi, el rămânând şi orb şi surd atunci, ca şi acum. Bietul afacerist, astăzi, îşi târâie obsesiile şi boala pe culoarele confuziei din mintea sa abulică, o minte atât de străină de patimile acestui popor, căruia i-a făcut atâta rău. Nu numai el. Ci toţi miniştri clonaţi de la apărare care i-au urmat, pentru că bugetul apărării a ajuns la un procent de sub 1% din PIB. Mai puteţi dormi liniştiţi, domnilor?

Eu, prin destituire am ieşit din minister pe uşa din faţă, m-am prezentat la un alt post şi am trecut la treabă, conştient că mi-am făcut datoria, în timp ce el, ministru compromis, a ieşit din viaţa publică pe uşa din dos, precum slugile.

Atrăgeam atenţia, în interviul meu, despre sfânta treime a conducerii unui stat cu pretenţii: diplomaţie fără fisuri, armată puternică şi informaţii eficiente. Circarii noştrii „dâmboviţei” nu au de unde să cunoască acest lucru şi anume că o bună diplomaţie nu se face decât dacă ai în spate o armată puternică, precum şi servicii de informaţii de cea mai înaltă calitate pentru a furniza cunoaştere.

Ce vedem acum? Inexistenţa unei diplomaţii active şi proactive, adică una de tip corlăţenist, diminuarea până la cota de avarie a capacităţii de reacţie a armatei şi servicii de informaţii plăpânde, politizate, puse la dispoziţia păpuşarilor politici, servicii de intelligence incapabile să opereze cu arta posibilului şi a imposibilului, necum să discearnă între o ameninţare reală şi virusul „Octombrie Roşu”.

Dragi politicieni ai momentului, eu nu vă socotesc decât nişte impotenţi politici, aflaţi în incapacitatea de a vedea că România poate ajunge din moment în moment pe marginea prăpastiei, iar dacă trupul ţării va fi cutremurat prin omisiunea voastră de a nu vedea că jurămintele Albei Iulii sunt încălcate, vă acuz de cea mai înaltă trădare de ţară şi nu meritaţi glonţul patriei destinat eroilor ci ştreangul trădătorilor de ţară.

Băgaţi-vă domnilor ameţiţi, în cap, foarte adânc, zicerea sovejeanului Simion Mehedinţi, cenzurat ani mulţi de comunişti, care cu mai bine de un secol în urmă avertiza: „…lozinca cea mai cuminte pentru un om de stat este aceasta: pregătete-te zi şi noapte, ca şi cum mîine ar trebui să intri în război… Căci dacă mâine sună alarma, iar oştirea nu va fi pregătită, zadarnic sunt toate. Degeaba am trăit şi am suferit pe acest pământ…, dacă nu vom avea o armată la înălţimea duşmanilor ce ne urmăresc şi a idealurilor pe care le trăim”.