Cristiana are de 29 de ani şi din anul doi de facultate lucrează în cadrul Serviciului Român de Informaţii unde s-a specializat pe controlul de securitate în aeroporturi. Grija ei este ca toţi pasagerii care vor să călătorească cu avionul să fie verificaţi „la sânge” şi asta pentru că meseria nu-i permite să greşească nici măcar o dată. Nu de puţine ori a găsit în bagajele unor oameni cuţite, răngi, săbii sau pistoale, lucru care nu o mai miră deloc, însă o determină să fie din ce în ce mai vigilentă pentru că lupta împotriva terorismului şi siguranţa cetăţenilor sunt condiţiile esenţiale pe care se bazează întreaga sa carieră.

În disperarea de a scăpa cât mai repede de controlul corporal şi de cel asupra bagajelor, oamenii promit că nu au de gând să folosească niciunul dintre obiectele suspecte care sunt găsite, la un moment dat, prin genţi sau buzunare, însă Cristiana ştie că regula este unică: SRI nu lucrează promisiuni, lucrează pe legi impuse prin regulamentul Uniunii Europene, iar explicaţia este una singură - cea mai mică greşeală se poate transforma, în doar câteva secunde, într-o catastrofă, iar primii care-şi pun viaţa în pericol sunt angajaţii care efectuează controlul de securitate.

„Interacţionăm cu tot felul de oameni care călătoresc atât în interes de serviciu cât şi în vacanţe şi le creăm un oarecare disconfort atunci când trebuie să se descalţe, să se dezbrace, să facă ceea ce noi le cerem. Am avut şi cetăţeni care au reacţionat brutal, oamenii sunt de toate felurile şi îi prinzi în momente fericite sau nefericite. Încercăm cu calm şi diplomaţie să le explicăm că doar respectând regulile pot călători cu avionul. Am avut, de exemplu, o situaţie cu un diplomat care nu putea să creadă că trebuie să-şi scoată haina şi spunea că statutul lui îi oferă nişte privilegii, iar unul dintre ele ar fi controlul de securitate. Credea că ar putea să fie mai lejer în ceea ce-l priveşte. Până la urmă a înţeles că toţi pasagerii care călătoresc cu avionul trebuie controlaţi în acelaşi mod pentru ca la sfârşit să fim siguri că nu a fost introdus nimic din ceea ce înseamnă articole interzise. Sunt persoane care, încercând să scape de control, invocă tot felul de situaţii: că li s-au rupt ciorapii, că le miros picioarele, sunt multiple scuzele. Au fost situaţii când am găsit diferite obiecte asupra persoanelor cum ar fi cuţite, răngi , săbii, pistoale, cartuşe, unelte de lucru. Oamenii au la ei „tot ce le trebuie”, nu se gândesc că vor trece printr-un astfel de control. Unii îşi dau seama că au greşit luând cu ei astfel de obiecte, alţii ne promit că nu au de gând să le folosească, iar noi nu lucrăm „pe cuvânt”. Astfel de incidente se întâmplă, din păcate, mai mult cu cetăţeni români, asta poate şi pentru faptul în aeroporturile de la noi majoritatea cetăţenilor care călătoresc cu avionul sunt români”, a declarat pentru AGERPRES Cristiana.

Aparent, meseria pare să fie una dură, pe care numai un bărbat ar putea s-o ducă la bun-sfârşit cu succes, având în vedere riscurile la care sunt supuşi angajaţii din aeroporturi care intră în contact cu tot felul de oameni atunci când sunt nevoiţi să-i verifice din cap până în picioare. Şi totuşi, Cristiana a demonstrat că totul este doar un mit cât timp pasiunea pentru meserie primează.

Munca pe care ea o depune în cadrul Serviciului Român de Informaţii reprezintă, în acelaşi timp, o provocare. Femeia îşi aminteşte că, atunci când a decis să practice această meserie, nu ştia foarte multe lucruri despre ce înseamnă să fii angajat în domeniul controlului de securitate, însă pregătirea şi cursurile pe care le-a urmat în cadrul instituţiei au transformat-o foarte repede într-o profesionistă.

„Înainte să te angajezi nu prea poţi obţine informaţii despre ce urmează să faci, dar faptul că a fost un proces de recrutare atât de îndelungat şi probe numeroase m-a făcut să cred că am făcut o alegere bună. Am dat probe sportive, de cultură generală, medicale, psihologice. Au fost destui colegi care şi-au dat seama după prima tură de muncă de faptul că nu este locul lor acolo, în aeroport, la controlul de securitate, şi au renunţat la locul de muncă. Pentru mine, este o meserie dinamică, plină de provocări, nicidecum o rutină”, a spus Cristiana.

Chiar dacă este conştientă că viaţa ei ar putea fi pusă în pericol în fiecare zi, ea ştie că nu are voie să fie vulnerabilă pentru că trebuie să ia, de fiecare dată, decizia cea mai bună, cu riscul de a-i supăra pe cei mai puţini înţelegători care nu cunosc legea.

„Nu ai timp şi nu ai voie să-ţi fie teamă pentru că în felul acesta devii vulnerabil. Nu mă gândesc la faptul că în serviciul meu, zi de zi, îmi risc viaţa şi nu aş vrea să mă gândesc în acest fel pentru că nu aş mai putea să iau deciziile potrivite. În practică facem tot felul de exerciţii aplicate, munca de zi cu zi la serviciu este o provocare. La noi, la cea mai mică greşeală ar putea să se întâmple o catastrofă. Nu-ţi permiţi să greşeşti. Facem control de securitate. Dacă nu am observat că într-unul dintre bagaje există un articol interzis, este o problemă. Pasagerul acela nu are un anumit obiect întâmplător. Poate l-a pus cu intenţie şi are de gând să-l folosească. Nu-ţi permiţi să greşeşti. Este suficient să greşeşti o dată. Nu poţi să greşeşti de mai multe ori. Lupta noastră are un rol foarte important. Faptul că lucrăm contra terorismului este zic eu, cel mai important lucru. Meseria aceasta nu o poţi face decât cu pasiune. Dacă nu-ţi dai interesul şi nu eşti implicat în ceea ce faci, se vede şi nimic nu mai dă rezultate. Mai mult, nu-ţi permiţi să nu te implici. Este vorba despre vieţi omeneşti”, a completat angajata SRI.

Părinţii au susţinut-o din prima clipă în care au aflat că vrea să lucreze în cadrul SRI, chiar dacă nu ştiau foarte multe lucruri despre ce presupune meseria pe care fata lor avea să o urmeze. Pasiunea Cristianei a fost împărtăşită, mai târziu, şi de sora ei care a ales să aibă aceeaşi ocupaţie. Nu sunt colege de tură, dar se sfătuiesc atunci când una dintre ele are de luat o decizie importantă la muncă.

„Am o soră mai mică şi lucrează ca şi mine, în aeroport. M-a luat pe mine drept exemplu, iar faptul că meseria aceasta nu a fost o dezamăgire, din contră, a determinat-o şi pe ea să se îndrepte spre aceeaşi meserie”, a adăugat Cristiana.

De ani de zile, de când lucrează în aeroport, femeia şi-a dat seama că acolo este locul ei. Nu îşi doreşte să facă altceva şi nici măcar nu s-a gândit că ar putea să se mute în cadrul unei alte structuri a Serviciului. Le admiră foarte mult pe fetele care lucrează în trupele antiteroriste, dar nu se vede alături de ele în structură.

„Îmi place ceea ce fac şi nu vreau să schimb profilul. Locul meu este aici, nu într-o trupă de intervenţie. Serviciul îţi poate oferi la un moment dat şi şansa aceasta şi probabil cu antrenamente aş reuşi, dar nici vârsta nu mai este una la care să schimb profilul şi să mă îndrept spre o trupă de intervenţie”, a explicat femeia.

Cristiana ştie să îmbine foarte bine viaţa profesională cu cea de familie şi încearcă, pe cât posibil, să nu vorbească şi acasă tot despre serviciu, chiar dacă aeroportul este cea de-a doua casă pentru ea. Îşi umple timpul liber mergând la cinema, în parc sau călătorind în străinătate, deşi asta impune ca şi ea să fie controlată în aeroport de colegii săi. LINK

Foto: libertatea.ro

Anca are 23 de ani şi de două luni lucrează în echipa de intervenţie a Jandarmeriei Capitalei, unde s-a angajat imediat după absolvirea Academiei de Poliţiei „Alexandru Ioan Cuza”. Chiar dacă pare o lume a bărbaţilor, unde riscul poate să apară la tot pasul, ea nu se teme de conflictele care s-ar putea ivi în misiuni, deşi a fost avertizată de colegi că, atunci când sunt proteste, oamenii furioşi ar putea să arunce cu pietre după ea.

Cu toate acestea, Anca ştie că femeia-jandarm poate fi şi respectată, lucru dovedit prin faptul că, în doar două luni, a ajuns să aibă mai mulţi oameni în subordine, chiar dacă timp de jumătate de an nu poate lua decizii de una singură pentru că se află sub tutela unui alt jandarm, cu experienţă, care îi explică, pas cu pas, regulile instituţiei.

„Mi-a plăcut întotdeauna haina militară. Atunci când am luat decizia de a merge la Academia de Poliţie şi i-am spus mamei mi-a zis că eu sunt fată şi că e o lume grea, dar, în acelaşi timp, i-a plăcut ideea, pentru că, spre deosebire de alţi copii de vârsta mea, gândeam mai matur. În meseria asta trebuie să ştii cum să tratezi omul, pentru că munca cu omul este cea mai grea. Am ales Jandarmeria pentru că în Poliţie sunt deja foarte multe femei, în Jandarmerie este ceva nou. În batalion suntem cinci fete, iar în Jandarmeria Bucureşti, din câte ştiu, vreo 50. Indiferent de ce misiune voi avea, nu mi-e frică, pentru că oamenii care sunt cu mine sunt foarte pregătiţi şi chiar dacă ar degenera o situaţie i-am face faţă. Mi-au povestit colegii că este posibil, aşa cum s-a întâmplat şi la protestele din iarnă, să mai primeşti o piatră în cap. Mi-au spus că trebuie să adoptăm o anumită atitudine, să fiu atentă la oamenii din jurul meu pentru că sunt schimbători, acum acţionează într-un fel, apoi în alt fel. Eu, fiind comandant de grupă, trebuie să am grijă de mine, dar şi de cei 15 oameni pe care îi conduc, dintre care 11 sunt luptători, şi pot să spun că mă ascultă pentru că este respectul faţă de o persoană de sex feminin”, a declarat, pentru AGERPRES, Anca Voicescu, angajată a Jandarmeriei Capitalei.

Ea îşi aminteşte că prima misiune a fost primirea, la Bucureşti, a flăcării olimpice, cu ocazia Festivalului Olimpic al Tineretului European, atunci când a fost nevoită să îşi coordoneze colegii de grupă care vegheau asupra liniştii şi ordinii publice pentru ca evenimentul să fie lipsit de incidente.

„Prima mea misiune, când am intrat în Jandarmerie, a fost sosirea flăcării olimpice în Bucureşti. Pentru mine a fost o misiune deosebită pentru că era prima dată când trebuia să răspund eu pentru acţiunile subordonaţilor mei şi pentru propriile mele alegeri. Munca unei femei într-o lume a bărbaţilor este foarte grea, dar şi plăcută”, spune Anca.

La doar 23 de ani, „jandarmeriţa”, aşa cum o alintă prietenii, ştie foarte clar care îi sunt responsabilităţile şi ce reguli trebuie să respecte.

„Am echipamentul de intervenţie asupra mea, exact ca un bărbat-jandarm - carapacea, pistolul, bastonul, casca, scutul. Sunt grele, dar nu mă plâng. Sunt conştientă de faptul că nu toţi angajaţii din Jandarmerie sunt pasionaţi de ceea ce fac, aşa ca mine. Cu timpul, vezi foarte multe lucruri şi când îţi dai seama că ai neputinţa în a face anumite chestiuni pe care tu ai vrea să le faci şi despre care tu crezi că deschid alte drumuri, dar nu eşti lăsat să le faci, atunci nu mai ai nicio motivaţie şi ajungi să munceşti doar pentru bani”, a completat Anca Voicescu.

Ca orice jandarm care intervine în aplanarea conflictelor, ea merge la proteste, la meciuri de fotbal şi oriunde echipajele trebuie să fie prezente. Şi nu o face pentru bani, ci din pasiune pentru meserie, o meserie frumoasă, dar riscantă, aşa cum ea însăşi recunoaşte. Riscul este cu atât mai mare cu cât multe din echipamente sunt uzate, iar pentru altele noi nu sunt bani.

„Salariul meu este în jur de 2.000 de lei, mă descurc, dar cu ajutorul părinţilor, mai ales că stau cu chirie în Bucureşti. Un dezavantaj al meseriei este pericolul care ne pândeşte la orice pas, în orice misiune pe care o avem. Alte dezavantaje sunt date şi de lipsa anumitor echipamente care ne-ar putea fi utile sau schimbarea unora mai vechi cum ar fi unele bastoane, căştile sau scuturi. Tehnica a avansat şi ar putea să ne ofere anumite beneficii, dar dacă acesta este bugetul alocat pentru noi, asta este. Totuşi, există şi avantaje, cum ar fi acela că socializezi cu foarte multe persoane, cu toate că unele dintre ele nu înţeleg rolul jandarmilor, mai ales protestatarii”, a afirmat femeia-jandarm.

Anca este din Mioveni, judeţul Argeş, şi tot acolo a făcut şi practica în timpul facultăţii. Imediat după absolvire, s-a îndreptat către Ordine Publică, iar acum are toate şansele pentru o carieră de succes în Jandarmerie. Ea speră ca peste câţiva ani să devină ofiţer în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.

„Când am terminat facultatea, am avut ocazia să aleg un post la Brigada Specială a Jandarmeriei, dar am zis că e suficient aici unde sunt. Peste câţiva ani mi-aş dori să ajung ofiţer în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, poate un şef de departament sau de serviciu. Prietena mea cea mai bună mi-a spus că ea nu m-ar fi văzut pe mine „jandarmeriţă” pentru că sunt o fire sensibilă, calmă. Eu la serviciu sunt femeia-jandarm, dar acasă sunt doar femeie. Iubitul meu mă vede o femeie puternică şi independentă, care a reuşit foarte multe până la vârsta asta”, a declarat Anca Voicescu.

Tânara de 23 de ani şi-a format deja o părere la nivel european despre ce înseamnă jandarmeria şi consideră că francezii sunt cel mai bine pregătiţi în acest domeniu. „Am avut schimburi de experienţă în facultate, au venit la noi oameni din Jandarmeria franceză şi am constatat că ei sunt mult peste noi. Noi încercăm să îi imităm, dar nu reuşim. Ei sunt mult peste noi, ca tehnică şi pregătire, dar şi concepţiile sunt diferite, şi modul de acţiune”, a completat angajata Jandarmeriei Capitalei.

În timpul liber, Anca preferă să alerge prin parc sau să se plimbe cu bicicleta. Cel mai mult, însă, adoră călătoriile în străinătate şi plănuieşte ca de 1 mai să viziteze Budapesta. LINK

Foto: nou.zhd.ro

Locotenentul Adriana Ştefănie este singura femeie ofiţer din judeţul Hunedoara care conduce o subunitate de intervenţie a pompierilor militari. O femeie frumoasă, dinamică, veselă, de care ascultă 24 de bărbaţi, şi care spune că îşi doreşte, de Ziua Femeii, doar sănătate pentru ea, familie şi colegi.

Unitatea sa este amplasată într-o zonă deluroasă, la intrarea în comuna Orăştioara de Sus, în imediata vecinătate a şoselei care duce spre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.

Povestea comandantului Gărzii de Intervenţie Orăştioara de Sus a început în urmă cu cinci ani. Atunci, Adriana Ştefănie a decis să renunţe la meseria de reporter al unui post local de radio şi să se dedice unei alte mari pasiuni: aceea de pompier militar.

„Consider că meseria de pompier este o provocare, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat. Este un mod de a-ţi demonstra calităţile, dar şi puterea de a trece peste anumite obstacole, atât în societate, cât şi în plan personal. Perioada pe care am petrecut-o ca reporter m-a determinat să trec de cealaltă parte a baricadei, adică în mijlocul acţiunii. Am ajuns astfel din mijlocul spectatorilor care privesc, în grupul celor care intervin, care acţionează”, spune lt. Adriana Ştefănie.

La început a muncit ca subofiţer de pompieri, la intervenţii, pe ture. A stins incendii alături de colegii săi şi a participat la diverse acţiuni de salvare. Extrem de ambiţioasă, Adriana Ştefănie s-a pregătit în plus, iar după un an a susţinut un examen prin care a reuşit să treacă în corpul ofiţerilor. Relaţiile cu foştii colegi nu s-au schimbat, iar „şefa”, cum îi spun unii dintre subordonaţi, recunoaşte că experienţa acumulată ca subofiţer a ajutat-o foarte mult în noua funcţie.

„Am început prin a-i respecta pe colegii mei, iar ei mi-au întors acest respect înmulţit. Nu este greu să dai ordine unor bărbaţi, dacă acestea sunt înţelese şi respectate. Iar acest lucru se face cu o atitudine proactivă, de a acţiona în ajutorul colectivităţii. Munca noastră presupune greutăţi, obstacole, dar şi satisfacţiile sunt pe măsură”, afirmă locotenentul Adriana Ştefănie.

De aceeaşi părere sunt şi subordonaţii săi. O respectă şi spun despre ea că este o colegă excepţională. „Ca şefă, aş putea spune că se comportă ca un bărbat, atunci când este nevoie. Nu face nicio diferenţă. Probabil că asta ne ajută să ne îndeplinim misiunile mai uşor. Experienţa dumneaei, pregătirea, se reflectă în misiuni. De aceea, misiunile se desfăşoară în acelaşi tempo ca atunci când am avea şef un bărbat”, declară plutonierul Constantin Adumitroaiei.

Locotenentul Adriana Ştefănie este căsătorită tot cu un pompier militar şi au împreună doi copii. Cum se împacă meseria cu obligaţiile de soţie şi mamă? „Familia nu este construită pe bază de ordine, este întemeiată pe bază de liber consimţământ”, răspunde Adriana.

Când vine vorba despre copii, zâmbeşte uşor. Sunt prea mici ca să poată spune ce vor face mai târziu, în viaţă. Câteodată şi-ar dori ca părinţii să nu fie plecaţi la stins incendii şi să le spună poveşti seara, la culcare, sau să fie amândoi acasă, dimineaţa, atunci când se trezesc. „Ca orice copii, bănuiesc că şi ei îşi văd părinţii într-o lumină favorabilă şi sunt mândri de ceea ce facem noi. Am reuşit să-i facem să înţeleagă că orice meserie se face cu pasiune, iar acest lucru implică şi unele sacrificii”, afirmă Adriana Ştefănie.