Curând atenția noastră s-a concentrat pe alegerile prezidențiale din 2012. În viziunea RT, un singur candidat merita prezentat: Ron Paul. Nu îmi amintesc ca Ron Paul să fi dat vreo declarație pentru RT în timpul campaniei electorale, dar asta nu a împiedicat în nici un caz prezentarea lui obsesivă. După câtva timp, fixația șefilor pentru el a devenit bizară. De ce oare eram nevoiți să prezentăm non-stop un candidat cu șanse minime? Ceva îmi spunea că nu e vorba atât de mesajul său de libertate, cât mai ales de atitudinea de neintervenție și de critica acerbă a politicii externe a SUA. Mesajul său se potrivea ca o mănuşă pe politica generală a RT: America e o țară agresoare.

Prezentarea liderilor străini de către post a fost la fel de părtinitoare și tulburătoare. Cam la o lună după ce am început să lucrez la RT, după moartea liderului libian Muammar Gaddafi am primit sarcina să realizez o emisiune despre faptul că dictatorul a fost cândva în relații de caldă prietenie cu Statele Unite. Nu eram foarte sigură cum ar trebui să fac asta, dar mi s-a spus că ar trebui să includ nişte fotografii în care fostul dictator le strângea mâinile și discuta cu lideri ai țărilor vestice. Mai adaugi câteva secvențe cu imagini care au făcut înconjurul lumii, în care libieni îi sărbătoresc moartea, și bum! ai o știre! Mesajul principal era, așa cum ne spusese producătorul, că America e ipocrită, cum de îndrăznesc americanii să se amestece în conflict, când senatorul John Mccain a luat masa cu liderul libian?

A fost un mesaj la care postul a revenit iarăși și iarăși. Mahmoud Ahmadinejad? Pur și simplu vestul alimentează teama că președintele iranian are în proiect producerea unei bombe nucleare numai ca să justifice o viitoare acțiune militară. Și, în plus, tipul chiar are niște calități! Adresându-se Adunării generale a ONU în 2010, Ahmadinejad a declarat că cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale o reprezintă dominația SUA.

Bashar al Assad? Războiul civil din Siria a fost caracterizat de violențe de ambele părți. Atacul chimic de lângă Damasc, care a ucis sute de civili, a fost o altă scuză pentru Statele Unite și aliații săi, care s-au năpustit să atace și să sprijine schimbarea de regim din Siria. Una dintre acțiuni a fost în mod special teribilă: pe website-ul RT a apărut un articol intitulat “Imaginile atacului chimic din Siria sunt trucate”, în care citau declarațiile unei calugărițe catolice din Siria care întreba retoric “unde sunt părinții copiilor care se presupune că au fost ucişi în atac?”

Am fost dezgustată și dezamăgită de prezentarea într-o lumină favorabilă a unor dictatori brutali și m-am bucurat când m-am întors la subiecte obișnuite. Am căutat să găsesc teme pe care le simțeam a fi importante și insuficient prezentate, să fac reportaje despre lucruri care mi se păreau interesante și astfel să îmi mai diminuez cumva disonanța cognitivă de care suferisem. Am obținut acces în cea mai mare închisoare din țară, în Cook County, Chicago, unde am realizat un reportaj despre mulțimea de deţinuţi cu probleme psihice închişi pe nedrept pentru zeci de ani din cauza unor delicte minore legate de droguri, ei nefiind altceva decât niște victime ale așa numitului “război împotriva drogurilor”, am prezentat pe larg procesul lui Bradley Manning din Fort Meade, Maryland, dar am știut că toate acestea își vor găsi drumul către public numai dacă se vor încadra în linia generală a postului, și anume că America e o națiune în derivă, afectată de o multitudine de probleme.

O altă problemă era popularitatea postului RT în rândul extremiștilor. Abby Martin, realizatoarea emisiunii “Breaking the set”, un avocat al ideologiei anti-vest, e un adevărat idol al „celor care știu adevărul” despre 9.11, al celor care cred că atacul e opera unui mic grup de elite politice, care au acționat din interiorul sistemului. Șefilor ruși le place la nebunie atât lipsa ei de reținere în a alimenta cu senzațional o audiență paranoică cât și învinovățirea mass-media de conspirație, acuzând-o că prezintă exclusiv agenda guvernului american. Mulți dintre fanii ei susțin că împușcăturile de la școala Sandy Hook sunt o manipulare și că dâra care rămâne în urma avioanelor conține agenți chimici sau biologici pe care guvernul îi foloseste în cine știe ce scopuri sinistre, de la război psihologic la controlul populației. Cu cât era mai extravagantă teoria conspirației, cu atât părea să placă mai mult managerilor ruși.

Când Martin a declarat în direct pe post că invazia rusă a Crimeii e condamnabilă, am fost mândră de ea. Șefii ruși, puși în dificultate, i-au propus să meargă în Crimeea și să se documenteze acolo. Nu s-a dus, conștientă fiind că nu ar fi nimic altceva decât o operațiune de îmbunătățire a imaginii postului. RT a folosit scurtul ei moment de dizidență în propriul avantaj, afirmând: “Contrar părerii încetățenite, RT nu cenzurează opiniile jurnaliștilor săi, ei sunt liberi să-și exprime părerile, nu doar în particular ci și pe post. O expresie indubitabilă a acestei situații e comentariul lui Abby despre Ucraina.”

Dar chiar a doua zi, pe post au apărut știri tendențioase despre Ucraina, care puneau într-o lumină favorabilă Kremlinul, totul era o propagandă fățișă și toate știrile erau cenzurate în feluri pe care eu nu le mai văzusem niciodată până atunci. Totul s-a adăugat convingerii mele că trebuie neapărat să demisionez, și că trebuie să fac asta public. RT a încercat să o folosească pe Abby Martin ca să sporească credibilitatea postului, dar îmi era foarte clar ce era în spatele acestei acţiuni. Acum vreau ca publicul să știe exact cam ce fel de post de televiziune e.

Exista însă o excepție de la abordarea ostilă a elementelor culturii vestice: pornografia. Orice era erotic era încurajat. Roboți sexuali, reglementări ale industriei porno, orice putea constitui o ocazie de a invita un star porno în studiou îi făcea extrem de interesați pe șefii ruși. Presupun că obiectivul final era stimularea publicului, cea mai mare parte a lui fiind bărbați tineri, cei mai mulți urmărind RT online.

***

Cât timp am lucrat pentru RT, mi-am auzit colegii repetând diverse justificări pentru faptul că lucrează acolo, pornind de la “oferim o perspectivă diferită”, trecând prin “fiecare are o agendă” și sfârșind cu “e o slujbă”. Am decis să prezint doar evenimentele, iar faptul că evitam să expun lucrurile în lumina dorită de managerii ruși mi-a adus dizgrația lor. Există, nu-i așa? un motiv pentru care majoritatea angajaților sunt tineri și neexperimentați.

Dar în momentul în care protestele din Ucraina au degenerat în tulburări masive, justificările pe care le găsisem până atunci nu îmi mai erau de ajuns. Prezentarea acestor evenimente nu a fost nimic altceva decât promovarea agendei personale a lui Putin, asta în timp ce era evident pentru toată lumea că Rusia a invadat cu nerușinare Ucraina.
Când prezentam faptul că aeroporturile sunt ocupate de militari înarmați, ni s-a spus să minimalizăm situația. Când a devenit evident că militarii care controlau Crimeea erau ruși, RT îi prezenta că fiind “forţe de autoapărare.”

Producătorii invitau în studio numai interlocutori cu convingeri antiamericane, în timp ce eu am fost instruită să le ridic mingi la fileu. Mi s-a spus să insist pe elementele extremiste ale opoziției, să portretizez noul guvern ca fiind controlat de naționaliști neonazisti. Evident că m-am documentat și eu despre revoltă, și cu cât mai multe informații obțineam, cu atât mai bine îmi dădeam seama că postul era folosit ca o unealtă de propagandă pentru regimul Putin. Era o situație complexă, bineînțeles, dar până la urmă, totul se reducea la un fapt de o simplitate extremă: Rusia a invadat Ucraina și mințea că nu a făcut asta.

Am avut un moment de reflecție asupra a ce am fost și a ce am făcut. Ambii bunici din partea tatălui au fost imigranți din Ungaria. Bunicul meu a ajuns în Statele Unite cam pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Bunica mea a ajuns ca refugiat 10 ani mai târziu, după revolta ungară anticomunistă din 1956 împotriva ocupației sovietice, revoluție înfrântă în cele din urmă de armata roșie.

Bunica mea, fratele și mama ei au reușit să treacă ilegal frontiera mituind grănicerii cu băutură și bani. Grănicerii le-au spus că vor trage după ei în așa fel încât să pară că i-au descoperit și că vor să-i împuște. Au fugit către granița austriacă în timp ce militarii trăgeau după ei. Era o loterie: uneori grănicerii luau și mita și îi și împușcau pe oameni. Imediat după ce bunica mea a trecut granița, și-a dat seama că e în siguranță, dar nu știa dacă fratele și mama ei sunt în viață. În cele din urmă s-au regăsit în praful și fumul care îi înconjura și s-au prăbușit jos plângând. Au fost întâmpinați de personalul Crucii Roșii, duși într-o tabără de refugiați și apoi ajutați să ajungă în America.