„Smart power” reprezintă, spune autorul, capacitatea de a combina resursele puterii soft cu cele ale puterii hard, în strategii eficiente. În sistemul actual internaţional, statele nu mai sunt singurii actori importanţi, fiind secondate de ONG-uri, corporaţii şi organizaţii teroriste, care acumulează putere şi devin importante în analiza mutaţiilor internaţionale.

În ceea ce priveşte Rusia, autorul articolului subliniază că strategia concepută de Vladimir Putin, în noul mandat de la Kremlin, rămâne în mare parte definită de termenii specifici „hard power”. Putin vrea reconstrucţia industriei militare, crearea a 25 de milioane de locuri de muncă în high-tech, pentru a genera „un scut” împotriva Vestului.

În ciuda resetării relaţiilor cu SUA, puterea de la Moscova şi-a menţinut obiectivul de a defini puterile occidentale ca inamici, prin acţiuni de tipul: plasarea unor bombardiere nucleare în regiunea artică, fără notificarea SUA; tentative de încălcare a spaţiului aerian american şi japonez ; spionaj militar cu un submarin rus cu focoase nucleare în Golful Mexicului, etc.

În plus, Moscova îşi păstrează atitudinea refractară faţă de amplasarea scutului american anti-rachetă în Europa - toate acestea arătând că, de fapt, entuziasmul resetării relaţiilor bilaterale cu SUA, în 2010, a trecut repede.

Autoritarismul politic, neîncrederea faţă de străini şi un naţionalism şovin reprezintă părţi ale „hard power-ului” rusesc.

Crearea unui „soft power” rusesc, prin organizarea diasporei, este o condiţie necesară pentru o politică externă asertivă. În plan cultural, ar fi nevoie de creşterea programelor privind studiul limbii ruse în fostele republici sovietice, este insuficientă finanţarea profesorilor implicaţin în astfel de proiecte, este slab promovată originalitatea culturii ruse, există un acces redus al studenţilor străini în universităţile ruse, din cauza lipsei burselor şi a unui climat multinaţional, asigurat pe parcursul studiilor.

Cunoaşterea realităţilor ruse de căptre străini, alături de o mass-media activă în promovarea unei imagini pozitive a Rusiei, ar putea face minuni pe termen lung, spune autorul.

Preşedintele Dmitri Medvedev spunea în 2010 că Rusia trebuie „să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume”.

Chiar dacă blochează expansiunea NATO şi întârzie instalarea scuturilor antirachetă, Rusia nu poate opri UE, faţă de care se împotriveşte activ în obiective precum: securitatea energetică, stoparea terorismului sau drepturile omului. Şi chiar dacă este cel mai mare petrostat din lume, Rusia se îmbogăţeşte în principal pe hârtie, politica evidenţiind că avuţia nu este reală, precizează sursa citată.

Dacă UE ar reuşi să convingă Rusia să se alăture Occidentului, ar fi un succes pentru a o salva de ea însăşi, conchide autorul.

Criza elitelor politice ruse

Elitele unei naţiuni generează suportul teoretic pentru propagarea identităţii poporului şi comportamentului extern al statului pe scena internaţională. Istoria a dovedit că elitele sunt apanajul unor regimuri democratice, întrucât acestea asigură dezvoltarea unor societăţi de tip individualist, astfel încât fiecare promotor al unei idei să o propage şi să o supună analizei publice pentru a stabili un trend.

Într-un articol publicat în revista Intelligence a Serviciului Român de Informaţii, Adriana Puiu vorbeşte despre elitele puterii aşa cum sunt ele văzute de C. Wright Mills - lideri politici, mari capitalişti şi şefi militari, ale căror interese coincid în anumite circumstanţe. Se bazează pe similitudinile care există între membrii săi, pe relaţiile personale sau oficiale dintre ei, pe afinităţile psihice sau sociale care îi unesc - elitele politice, economice şi militare reprezentând adevărata putere.

Elitele ruse au caracteristici aparte în peisajul european, caracterizat şi de un simţ critic scăzut faţă de clasa conducătoare. În perioada postmodernă, dezbaterea dintre exponenţii curentului liberalist, ce au pledat pentru implementarea modelului cultural şi politic occidental, cei civilizaţionişti şi tabăra naţionalistă, care sublinia trăsăturile speciale, mesianice ale Rusiei şi neingerinţa altor state în construirea identitară, a făcut ca Rusia să ajungă într-o criză cu privire la viziunea despre sine.

Simultan (auto)decredibilizarea a condus la scăderea influenţei la scară planetar, scrie autoarea.

Mutările de pe tabla de şah de la Kremlin sugerează că între elitele politice de la Moscova există o permanentă şi acerbă competiţie pentru acces la resurse.

În această ecuaţie, preşedintele Putin deţine rolul de „arbitru suprem” şi „moderator” pentru menţinerea unui echlibru între grupurile concurente.

Situaţia concurenţială este favorizată de existenţa unor contradicţii de ordin structural şi de execuţie în aparatul administrativ, ilustrative fiind competenţele similare, în domeniul industriei petrolului şi energiei, avute atât de vicepremier cât şi de secretarul Comisiei Prezidenţiale.

Majoritatea analiştilor ruşi prevăd două alternative în evoluţia politică din zonă: degradarea treptată a situaţiei până la ajungerea într-o stare de calamitate politică şi economică sau tranziţia drastică spre guvernarea legii şi implementare unei politici competitive, ceea ce ar presupune schimbarea întregului sistem rus, nu doar a celui politic.

În plan extern, elita politică de la Moscova va continua să acţioneze în vederea restabilirii poziţiei Rusiei printre primele şase puteri ale lumii. Liderii ruşi au realizat o strategie pe două direcţii: redobândirea dominaţiei în fosta sferă de influenţă regională, pe de-o parte, şi în cea globală (SUA, UE, NATO, Orientul Mijlociu), pe de alta.

Pentru depăşirea fazei de stand-by, consideră autoarea, este necesară definirea interesului naţional rus şi promovarea lui printr-o reputaţie bună şi o imagine puternică, împreună cu cultivarea relaţiilor cu alte state sau societăţi care şi-au asumat rolul de lider.