Mă trimise nevasta să cumpăr sare. Aparent simplu, te duci la supermarket sau la un magazin de cartier, o iei, o plătești, o duci acasă, nevasta zice mulțumesc (dacă zice!), sfârșitul poveștii.

Ei bine nu! Cu ocazia asta am constatat că trăiesc într-o țară dusă cu capul. Nu vreau sare cu iod, nu vreau sare cu fluor, nu vreau sare de la Marea Moartă, nu vreau sare extrasă din apa mării insulelor grecești, vreau pur și simplu sare, vreau sare grunjoasă sau drobul ăla de sare pe care îl cumpărau părinții mei plătind te miri ce, și tata îl spărgea, și îl împărțeam cu bălțata care mi-a dat tăria asta de oase, pentru care-i sunt recunoscător bălţatei, cu toate că e demult pământ, și mai mult părinților mei, despre care nu vreau să vorbesc acum.

Trăim într-o țară care poate asigura consumul mondial de sare, casnic și industrial, dacă el, consumul, se menține la nivelul actual, timp de 2500 de ani, și eu, în anul de grație 2014 nu pot găsi în magazin sare gemă românească. Știu că logica economică e implacabilă, dar totuși, chiar atât de incapabili să fie producătorii de sare români? Chiar să fie mai ieftină sarea adusă din Israel? Chiar sunt ultimul om din țara asta care vrea doar sare?

Cred că mâine, nu mâine că am treabă, poimâine, o să urc în autobuz, o să mă duc la Slănic-Prahova, o să umplu rucsacul cu câteva zeci de kile de sare, să aibă și nepoții mei, dacă lumea asta va mai dura suficient de mult ca nepoții mei să trăiască și să aibă nevoie de sare.

Urați-mi succes, s-ar putea să fie o întreprindere aventuroasă.