* * *

Pastele evreiesc si Pastele crestin

Pastele este o sarbatoare pe care o intalnim atat la crestini, cat si la iudei. Crestinii prin Paste sarbatoresc Invierea lui Hristos, iar evreii eliberarea din robia egipteana. Spre deosebire de Pastele crestin care este praznuit obligatoriu duminica, Pastele evreiesc poate fi sarbatorit in orice zi a saptamanii.

Pastele evreiesc

Pastele evreiesc (Pesah) s-a celebrat pentru prima oara chiar in seara ce a precedat iesirea din Egiptul in care evreii au fost robi timp de 430 de ani. Pentru aceasta sarbatoare, evreii sacrifica un miel, perfect sanatos, intre orele 15.00 si 17.00. Este fript in intregime si se consuma cu paine nedospita si cu verdeturi amare. Sangele mielului simbolizeaza eliberarea de pacate, iar verdeturile amare - viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene. Pentru aceasta sarbatoare, evreii au mijlocul incins cu o centura, incaltaminte in picioare si un toiag in mana (Exod 12, 11).

Tot de sarbatoarea Pastelui tine si consumarea azimei (paine nedospita cu aluat sau drojdie). Aceasta este consumata timp de sapte zile. Azima este simbolul robiei, semnul mizeriei pe care au indurat-o ca robi la egipteni.

Daca cineva nu putea participa la sacrificarea mielului pascal, era obligat sa indeplineasca acelasi ritual o luna mai tarziu, la aceeasi data. Cel care refuza sa tina acesta sarbatoare era exclus din comunitate prin lapidare (Numerii 9, 13). Cina de Paste consta din miel fript, ierburi amare si patru pahare de vin. Masa era stransa inaintea celui de-al doilea pahar de vin. Urma un dialog intre tata si fiu despre eliberarea evreilor din robie. Apoi erau aduse vasele cu mancare si se canta o parte din Hallel si se bea al doilea pahar de vin. Dupa frangerea painii, era baut al treilea pahar de vin. Se termina de cantat ultima parte din Hallel si se bea cel de-al patrulea pahar de vin.

In vechime, pastorii evrei foloseau sangele animalelor jertfite primavara, in noaptea cu luna plina, pentru a stropi intrarea cortului in care locuiau, pentru a fi paziti de duhurile necurate. Mai tarziu, odata cu sacrificare mielului pascal, evreii vor unge pragurile caselor cu sangele mielului sacrificat.

In cartea Misna, in partea care poarta denumirea Pesahim, ne este descris modul in care serbau iudeii Pastele, in ultimele zile ale templului lui Irod. Din aceasta carte aflam ca mieii erau sacrificati in curtea exterioara a templului. Preotii erau aliniati pe doua randuri. Pe un rand preotii aveau un lighean de aur in mana, pe celalalt rand, preotii aveau un lighean din argint. In aceste ligheane era strans sangele mieilor sacrificati. Ultimul preot din rand avea datoria de a stropi altarul cu sangele adunat.

Pastele la evrei se celebreaza timp de opt zile, in perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea primele si ultimele doua zile impun respectarea stricta a regulilor religioase.

Pastele crestin

Daca pentru evrei Pastele este trecerea de la robie la libertate, pentru crestini Pastele este trecerea de la moarte la viata. Sinaxarul din Sfanta si Marea Sambata, arata ca in aceasta zi "praznuim ingroparea lui Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul omenesc fiind chemat din slabiciune, a fost mutat la viata vesnica". In crestinism mielul este Hristos, iar prin sacrificiul Sau, aduce vindecare firii omenesti de neascultarea si infranarea care au facut posibila despartirea de Dumnezeu. In Denia Prohodului se spune: "Coasta Ti-au impuns, mainile Ti-au pironit, Stapane si cu rana Ta din coasta ai vindecat neinfranarea mainilor stramosilor".

Hristos la Cina cea de Taina a dat un nou continut painii si vinului: le-a transformat in Trupul si Sangele Sau. Asa putem intelege ca Pastele iudaic a fost o prefigurarea a Pastelui crestin. Astfel, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa serbam Pastele intr-o noua perspectiva: "Iata Hristos, Pastele nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului" (I Cor. 5, 7-8).

Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile, era o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si se ofera ca hrana pentru viata vesnica. Lumina Sfintelor Pasti este o pregustare a luminii din Imparatia cerurilor. Nu-i intamplator ca in seara Sfintelor Pasti, in toate lacasurile de cult sunt stinse toate lumanarile. Spatiul intunecat simbolizeaza iadul in care S-a pogorat Hristos. Mantuitorul este simbolizat de candela care ramane aprinsa pe Sfanta Masa din Sfantul altar. Cand preotul aprinde lumanarea de Paste din aceasta candela, da marturie despre faptul ca Hristos a biruit moartea. Chemarea "Veniti de primiti lumina" este chemarea de a trece de la moarte la viata.

Adrian Cocosila LINK


ÎNVIEREA LUI HRISTOS – ÎNTĂRIREA MARTIRILOR. Pastorală de Sfintele Paşti 2014 a Patriarhului României

† DANIEL prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler

şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor

Har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru,

iar de la noi părinteşti binecuvântări

„Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!”

(Filipeni 4, 13)


Hristos a înviat!


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,


Iubiţi credincioşi şi credincioase,


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.

Martirul creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, care a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.

Suferinţele sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu, martiraj sau mucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriul sau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemniţat şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte 12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero.

Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca fiind cei ce şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).

Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii 249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecuţii sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi generale. Atunci toţi cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să facă dovada loialităţii lor faţă de Stat şi de împărat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni. Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiţi în limba latină lapsi/căzuţi de la credinţă.

Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea săvârşirii cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor păgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).

În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai mult Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Ce învăţăm de la martiri?

În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit” (Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

Aceeaşi gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim şi la Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri creştine, ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.

În al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admiraţia păgânilor. De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni [...] pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau să devină martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).

În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (2 Timotei 4, 6).

În acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107) înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă euharistică; el nu doreşte doar să se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf. Scrisoarea către Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2) (Cf. art. „Martyre”, p. 727).

Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi păcatele celor care, deşi au fost botezaţi, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un „al doilea botez”. Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu preţul vieţii sale, că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.

Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).

În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în Învierea de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul şi moartea, tot aşa Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică, devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se află în legătură apropiată cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică şi prin învierea Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15).

Cum cinsteşte Biserica pe martiri?

Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu un deosebit respect, devenind sfinte moaşte. Mormintele lor au fost îngrijite şi preţuite. Pe aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă prin slujbe alcătuite de Biserică. Scriitorii şi Părinţii Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.

Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnă la respect faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului Duh” (Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).

În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor Sfinţilor), care urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, p. 724).


Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Îndată după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan duhovnicesc în viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste şi înviere a sufletului din moartea păcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi se luptă cu patimile şi greutăţile din societate ca să rămână credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

După ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul persecuţiilor de tot felul venite de la popoare păgâne migratoare sau năvălitoare şi de la stăpâniri ostile. Numărul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a crescut de la martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.

Între martirii creştini români din timpul îndelungatei stăpâniri otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnaţi la moarte şi ucişi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind credinţa lor în Hristos cu demnitate şi jertfelnicie. Preţuind jertfa lor martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi vor fi puse într-o raclă de argint şi apoi aşezate într-un baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688. Iar în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaşte vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte fiice ale Domnitorului Martir. După aceea, racla cu sfintele moaşte va continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti, deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe - Nou”, de unde a plecat. Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.

În lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de către o delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe - Nou” din Bucureşti, ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.


Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

LINK







Papa Francisc a celebrat în noaptea de sâmbătă spre duminică solemna Vigilie Pascală a Învierii Domnului. În cadrul celebrării, Sfântul Părinte a botezat 10 catehumeni care provin din Belarus, Italia, Franţa, Liban, Senegal şi Vietnam. La predica Vigiliei Pascale Papa a spus că trebuie să ne întoarcem la spaţiul care reprezintă Galileea existenţială pentru fiecare dintre noi, pentru a-l vedea pe Isus şi a deveni martori ai învierii sale.

„Evanghelia învierii lui Isus Cristos începe cu drumul făcut de femei până la mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Ele merg la mormânt să cinstească trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger puternic le spune femeilor: Voi, să nu vă temeţi! (Matei 28,5) şi le porunceşte să meargă să ducă vestea discipolilor: A înviat din morţi, şi iată, merge înaintea voastră în Galileea (v. 7). Femeile pleacă în grabă şi de a lungul drumului Isus însuşi merge în întâmpinarea lor şi le spune: Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea! (v. 10).

După moartea Învăţătorului, discipolii se împrăştiaseră. Credinţa lor se fărâmiţase, totul părea terminat, dărâmate, certitudinile, stinse, speranţele. Dar acum, acea veste a femeilor, deşi incredibilă, venea ca o rază de lumină în întuneric. Ştirea se răspândeşte: Isus a înviat, după cum a prezis... Şi porunca aceea de a merge în Galileea, femeile au ascultat-o de două ori, mai întâi de la înger, apoi de la Isus însuşi: „Să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea”.

Galileea este locul primei chemări, unde totul a început! Să se întoarcă acolo, să se întoarcă la locul primei chemări. Pe malul lacului Isus trecuse în timp ce pescarii strângeau mrejele. I-a chemat, iar ei au lăsat toate şi l-au urmat (cfr Matei 4, 18-22). A se întoarce în Galileea înseamnă a citi din nou totul pornind de la Cruce şi de la biruinţă. A citi din nou totul – vestirea, minunile, noua comunitate, entuziasmul şi căderile, până la trădare – a citi din nou totul începând de la sfârşit, care este un nou început, de la acest act suprem de iubire.

Şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la originea drumului cu Isus. „A merge în Galileea” înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi să redescoperim Botezul nostru ca izvor viu, să ne încărcăm cu energii noi de la rădăcina credinţei noastre şi a experienţei noastre creştine. A se întoarce în Galileea înseamnă mai întâi de toate a se întoarce acolo, la acel punct incandescent în care harul lui Dumnezeu m-a atins la începutul drumului. Din acea scânteie, pot să aprind focul pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să duc căldură şi lumină fraţilor mei şi surorilor mele. Din acea scânteie se aprinde o bucurie smerită, o bucurie care nu ofensează durerea şi disperarea, o bucurie bună şi blândă.

În viaţa creştinului, după Botez, există şi o „Galilee” mai existenţială: experienţa întâlnirii personale cu Isus Cristos, care m-a chemat să-l urmez şi să particip la misiunea sa. În acest sens, a se întoarce în Galileea înseamnă a păstra în inimă memoria vie a acestei chemări, când Isus a trecut pe drumul meu, m-a privit cu milostivire, mi-a cerut să-l urmez; a recupera memoria acelui moment în care ochii săi i-au întâlnit pe ai mei, momentul în care m-a făcut să simt că mă iubeşte.

Astăzi, în această noapte, fiecare dintre noi se poate întreba: care este Galileea mea? Unde este Galileea mea? Îmi aduc aminte? Am uitat-o? Am mers pe drumuri şi cărări care m-au făcut să o uit? Doamne, ajută-mă, spune-mi care este Galileea mea! Ştii, mi-aş dori să mă întorc acolo ca să te întâlnesc şi să mă las îmbrăţişat de milostivirea ta.

Evanghelia de Paşti e clară: e necesar a se întoarce acolo, pentru a-l vedea pe Isus cel înviat şi a deveni martori ai învierii sale. Nu este o întoarcere înapoi, nu este o nostalgie. Este o întoarcere la prima iubire, pentru a primi focul pe care Isus l-a aprins în lume, şi să-l duc la toţi, până la marginile pământului.

Galileea păgânilor (Mt 4,15; Is 8,23): orizontul celui Înviat, orizontul Bisericii; dorinţă aprinsă de întâlnire... Să pornim la drum!”.