Astăzi se împlinesc 70 de ani de la debutul operațiunii Market Garden, cea mai mare operațiune aeropurtată din istorie, ce ar fi trebuit să asigure Aliaților posibilitatea traversării în siguranță a râului Rin, ultima barieră naturală majoră care se găsea în calea înaintării în Germania.

Duminică, 17 septembrie 1944, puțin după ora 10 dimineața, de pe aerodromurile din sudul Angliei a decolat cea mai mare flotă aeriană de transport desant folosită vreodată într-o singură expediție. Se împlineau 263 de săptămâni de la declanșarea celui de-al doilea război mondial când, din ordinul generalului Dwight David Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate, a început operațiunea Market Garden, una dintre cele mai cutezătoare și ingenioase acțiuni din timpul războiului.

Market, faza aeriană a operațiunii, era grandioasă: prevedea folosirea a aproape 5.000 de avioane de vânătoare , bombardiere și avioane de transport și a peste 2.500 de planoare.
În această după amiază de duminincă, la ora 13.30, în cadrul unei acțiuni fără precedent, desfășurată în plină zi, o întreagă armată aeropurtata aliată, înzestrată cu autovehicule și tehnică de luptă, a început desantarea în spatele liniilor germane. Obiectivul acestei temerare și istorice invazii din cer: Olanda ocupată de naziști.
La sol, de-a lungul graniței dintre Belgia și Olanda, se aflau în dispozitiv de plecare la ofensivă forțele „Garden”, coloane nesfârșite de tancuri ale Armatei 2 Britanice. La ora 14.35, precedate de focul artileriei și ghidate de nenumărate avioane Typhoon, dotate cu lansatoare de rachete, tancurile au început să înainteze spre coloana vertebrală a Olandei, de-a lungul unei magistrale strategice pe care parașutiștii angajaseră deja lupte ca să o cucerească și să o mențină liberă.
Potrivit ambițiosului plan al lui Montgomery, trupele și tancurile urmau să străbată în cea mai mare viteză Olanda, să ocupe un cap de pod dincolo de Rin și să pătrundă în Germania. Operațiunea „Market Garden”, considera Montgomery, era lovitura de grație care trebuia să ducă la prăbușirea celui de-al treilea Reich și să pună capăt războiului în 1944.

***

La podul din Arnhem, cei câțiva viteji care îi sfidau cu atâta îndârjire pe germani nu mai puteau rezista multă vreme. În zori, inamicul reluase cumplitul bombardament. În lumina dimineții darâmăturile dezolante care fuseseră odată case de locuit sau clădiri administrative, au fost din nou supuse unui tir violent. Pe cele două laturi ale podului și de-a lungul ruinelor înfricoșătoare de pe Eusebius Buiten Singel, cele câteva puncte de sprijin care mai rămăseseră erau demolate sistematic. Poziția de apărare semicirculară care protejase căile de acces către pod dinspre nord încetase aproape să mai existe. Totuși, înconjurați de flăcări și adăpostindu-se în spatele dărâmăturilor, mici grupuri de oameni dârji continuau să lupte pentru a-i împiedica pe germani să ajungă la pod.
Pînă în acel moment, numai un curaj inconștient îi susținuse pe oamenii lui Frost, dar a fost nevoie de multă dârzenie și perseverență pentru a-i ține la distanță pe germani timp de trei nopți și două zile. Batalionul 2 și soldații din alte subunități care, în grupuri de câte doi, trei, reușiseră să ajungă la el (o forță care potrivit estimării celei mai optimiste a lui Frost nu a totalizat niciodată mai mult de șase sau șapte sute de oameni) se legaseră în greaua încercare. Orgoliul și țelul comun îi uniseră. Dintr-o întreagă divizie aeropurtată, numai ei ajunseseră la obiectiv - și au rezistat mai mult decât fusese prevăzut să reziste divizia. În orele de teamă și disperare, așteptând un ajutor care nu a venit niciodată, starea lor de spirit a fost poate cel mai bine rezumată de gândurile caporalului Gordon Spicer, care a scris: „Cine nu-și face datoria? Nu noi!”
Dar acum rezistența lor era pe sfârșite. Adăpostiți în ruine și locașuri de tragere, luptând pentru a se apăra pe ei înșiși și a proteja pivnițele pline de răniți, năuciți de focul neîncetat al inamicului, purtându-și pansamentele murdare și pătate de sânge ca pe niște însemne ale onoarei, cu aceeași atitudine sfidătoare, „Diavolii Roșii” își dădeau seama că nu mai puteau rezista.

Am citat din cartea „Un pod prea îndepărtat” de Cornelius Ryan, o lectură obligatorie, în opinia mea, pentru orice parașutist militar.