„Aoleu, iar se scumpesc toate!”, „Dar mie nu-mi mai măresc porcii aştia pensia?” „Vai, ce greu o ducem!”. Sunt expresii pe care le auzim destul de frecvent.

Oare chiar aşa grea e viaţa? Depinde la ce ne raportăm. Dacă privim la super-ultra-mega-îndestularea în care trăiesc „aleşii”, la privilegiile realmente împărăteşti de care beneficiază împreună cu acoliţii lor - totul fiind decontat din bani publici -, la „tunurile” financiare pe care le dau fără jenă, iar alţii nu au loc de muncă, trăiesc de azi pe mâine ori se chinuie să-şi întreţină copiii, atunci da, avem tot dreptul să criticăm. Coborând însă privirea la semenii noştri, vom da de surprize la care nu ne-am gândit vreodată sau, cu siguranţă, nu foarte des.

În timp ce ne plângem că nu o ducem mai bine, că nu se măresc salariile şi pensiile, că toate se scumpesc de la o zi la alta şi nu mai facem faţă cheltuielilor, lângă noi se desfăşoară un război surd, dar de o extremă duritate, cu efecte devastatoare pe termen lung. Una dintre mize este însăşi VIAŢA. Zeci de mii de copii, tineri şi adulţi luptă, contracronometru, pentru supravieţuire, cu adversari nemiloşi: cancer osos, tumori cerebrale, cancer pulmonar, leucemie, malformaţii congenitale cardiace, atrofie cerebeloasă. Îşi doresc doar să trăiască. Pentru ei, învingerea bolii e victoria supremă. Alţii sunt paralizaţi sau se deplasează cu greu, iar singura lor dorinţă este să poată merge pe propriile picioare. Nu în ultimul rând, sunt cazuri de tineri care şi-au pierdut un părinte în urma unei boli cumplite, iar acum sunt nevoiţi să o înfrunte pentru propria supravieţuire. Colegii şi prietenii lor se joacă, merg la şcoală, fac sport, petrec vacanţe frumoase, se bucură de tandreţe, simt primii fiori ai dragostei sau îşi privesc copiii care cresc. Ei luptă pentru propriile vieţi şi trec prin chinuri inimaginabile. Spitalizare îndelungată, analize amănunţite, intervenţii chirurgicale cu riscuri majore, chimioterapie, radioterapie, transfuzii, ameţeli dese, repaus la pat, supraveghere medicală severă. Aceasta este viaţa lor reală. Zâmbesc rar, iar privirea lor are o gravitate şi o maturitate aparte. Luptători adevăraţi, nu au timp să se vaite cât de rău o duc. Fiecare secundă contează. Dacă mai apucă, îşi fac un blog pe care cer ajutor, postând toate documentele medicale, în speranţa că cineva le va auzi şi înţelege suferinţa. Se roagă lui Dumnezeu tot timpul şi nu are margini recunoştinţa pentru cei care încearcă să-i ajute cât de cât.

Suferinţa nu se opreşte însă aici, ea lovindu-i şi pe părinţi: şoc la aflarea diagnosticului copiilor, căutarea informaţiilor medicale, a celor mai buni doctori, exasperare atunci când văd că numai o eventuală intervenţie medicală în străinătate ar putea fi salvatoare şi nu au bani pentru aşa ceva... Disperarea depăşeşte orice limite atunci când, în cazul gemenilor, este depistată aceeaşi boală, iar medicii, cunoscând situaţia materială precară a familiei, îi sfătuiesc pe părinţi să-l salveze măcar pe unul dintre cei doi copii. Cum să aleagă? Cum să-l salveze pe unul şi să suporte, tot restul vieţii, ideea că şi-au ucis, cu bună ştiinţă, celălalt copil? Ridică ochii înlăcrimaţi către cer şi vor să ia suferinţa asupra lor, numai să-şi vadă sănătoşi copiii, cei cărora le-au dat viaţă şi pe care îi iubesc ca pe lumina ochilor.

Ceea ce pentru noi este o stare de normalitate, pentru bolnavi si apropiaţii lor reprezintă o minune. La propriu. Noi, cei mai mulţi, avem o viaţă obişnuită şi considerăm că ni se cuvine, pur şi simplu, să ne bucurăm de ea la „cote maxime”. Merităm şi gata! De aceea nu conştientizăm valoarea şi sensul profund al acestui dar divin aşa cum ar trebui. Ei, însă, au termen de comparaţie şi ştiu să preţuiască viaţa cu adevărat.

La biserica unde obişnuiesc să merg vine un tânăr aparte. Îl aduce familia în căruciorul cu rotile, mai exact. Ştie că va fi aşa toată viaţa. N-am putut să nu mă întreb: dacă el, care îşi doreşte doar să meargă, suportă paralizia, mai am eu dreptul moral să mă plâng de mărunţişurile vieţii? Cu siguranţă, NU! Dacă eu m-aş plânge, el ce ar trebui să facă? De asemenea, bărbatul pe care, cu ceva ani în urmă, îl vedeam mergând doar în mâini (era amputat de la jumătate în jos), ce ar putea să mai spună?

O altă problemă o reprezintă anumite afecţiuni psihiatrice infantile. Mult doriţi de părinţi, copilaşii vin pe lume şi totul este bine până când diagnosticul cade ca un trăsnet: autism! Atunci se prăbuşeşte toată bucuria părinţilor. Cade, practic, cerul pe ei. Diagnosticul provoacă, însă, şi alte răni sufleteşti profunde. Unii taţi preferă să divorţeze şi să scape de „povară”, iar mamele rămân să ducă singure lupta de recuperare comportamentală (cât se poate) a copiilor. Am o veche cunoştinţă, Alexandra, cu care m-am revăzut anul trecut. Ea mi-a spus, din proprie iniţiativă, că băietelul său, în vârstă de trei ani, este autist. „Spun tuturor asta, ca să nu uit de lupta mea”, a rostit ea ferm, în timp ce îşi privea copilul. Mi-au rămas în minte ochii plini de durere şi tristeţe, dar şi hotărârea de a lupta, până la capăt, pentru băiatul ei. Presa nu este de mare folos aici. Din când în când, apare câte o ştire despre discriminarea la care sunt supuşi copiii autişti în şcolile de masă, despre cât de greu o duc părinţii, mai aflăm de nepăsarea autorităţilor, ce au mai făcut ong-urile care se ocupă de copii. În rest, războiul este surd, iar dimensiunile suferinţei sufleteşti nu pot fi imaginate, cu atât mai puţin înţelese pe deplin ori trăite.

Unii spun că ar trebui să ne raportăm la mai bine, la Vest, şi să-i lăsăm deoparte pe „amărâţi”, să ne gândim numai la prosperitatea economică. Nu ne putem compara, din punct de vedere, la acest capitol, cu Occidentul, însă o ducem mult mai bine decât în alte zone ale lumii, unde războaiele sunt interminabile, armele automate şi moartea violentă pe stradă constituie o prezenţă cotidiană, iar foametea, la rândul ei, ucide zeci de mii de indivizi. O confirmă refugiaţii din acele ţări care au ajuns în România şi nu mai vor să plece de aici, iar unii au deja cetăţenia română. Şi pe drept cuvânt: ca şi bolnavii, ei ştiu să preţuiască darul vieţii deoarece au termen real de comparaţie.

Se apropie Crăciunul. Dincolo de sacoşele cu alimente şi jucării pe care obişnuim să le dăruim cu această ocazie - gest care contează atâta timp cât nu este făcut pentru a ieşi în evidenţă -, putem găsi timp şi pentru alinarea sufletelor celor singuri, bolnavi sau mâhniţi. Pentru că de asta au reală nevoie. O vorbă bună, o încurajare, o vizită ori un telefon pot conta, în asemenea momente, mai mult decât ne putem imagina. Putem să le aducem din nou speranţa şi bucuria în suflete. Le putem arăta că măcar acum nu i-am uitat, iar nouă înşine că ne-a rămas o fărâmă de omenie. Şi nu ar strica deloc să repetăm aceste gesturi ceva mai des: ar fi dovada că nu trăim în zadar.

Avem dreptul să ne plângem de viaţa noastră normală? Poate da, poate nu. Depinde la ce alegem să ne raportăm. Iar înainte de a ne plânge de milă, să ne gândim că alţii duc, în tăcere, poveri sufleteşti şi materiale mult mai grele, dându-ne un exemplu de luptă şi demnitate pentru viaţa de fiecare zi.