News Item: Ziua re-Unirii Basarabiei cu România - DOCUMENTAR
(Category: DIVERSE)
Posted by justme
Friday 27 March 2015 - 10:59:20


Foto: razbointrucuvant.ro


La 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia a votat unirea cu România. Proclamaţia Sfatului Ţării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.



Vechi pământ românesc, ţinutul dintre Prut şi Nistru a aparţinut Moldovei încă de la formarea ei ca stat independent la mijlocul secolului al XIV-lea. În toată evoluţia lor social-istorică, basarabenii s-au identificat ca români moldoveni, iar marii domni ai Moldovei, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Ioan Vodă cel Cumplit, au apărat aceste pământuri împotriva tătarilor, turcilor, polonezilor sau altor neamuri care au vrut să le cucerească.

Până în 1812, pentru această provincie nu era folosită denumirea de Basarabia. Vechea Moldovă cuprindea următoarele regiuni: Moldova superioară, Moldova inferioară şi Basarabia propriu-zisă, care cuprindea ţinuturile Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Ruşii au extins denumirea de Basarabia asupra întregii provincii pe care au anexat-o în 1812.

Teritoriul Basarabiei a împărtăşit soarta Moldovei din cele mai vechi timpuri. Începând cu secolul al III-lea populaţia provinciei romane, care a rămas pe loc în urma invaziilor barbare, a trebuit să suporte infiltrarea elementelor străine, în special a slavilor. După acest moment, în sânul populaţiei daco-romane a avut loc un proces de organizare politică în state mici.

Unirea acestor state mici, cnezate, în organisme politico-militare mai importante, voievodate, s-a încheiat în secolul al XIV-lea prin întemeierea Moldovei. Astfel, încă înainte de 1400, teritoriul Basarabiei actuale a făcut parte din Moldova. Către sfârşitul secolului al XIV-lea, Nistrul a devenit frontieră apărată şi organizată a Moldovei. Procesul de organizare a Moldovei a continuat graţie unor lupte duse, în primul rând, împotriva rămăşiţelor hoardelor tătare.

După epoca lui Alexandru cel Bun (1400-1432), asupra Basarabiei, şi, mai cu seamă, asupra cetăţilor de la Marea Neagră şi de la Dunăre, a început să planeze pericolul expansiunii turceşti. Pe de altă parte, Polonia încerca din răsputeri să-şi extindă dominaţia asupra regiunii de nord a Moldovei. În 1484 turcii cuceresc Cetatea Albă şi Chilia transformând regiunile înconjurătoare în sangeac (subdiviziune administrativă otomană a unei provincii). Astfel, intră sub dominaţia turcească Basarabia meridională denumită Bugeac. În 1538, sultanul Soliman a extins dominaţia turcă, ocupând Tighina şi împrejurările acesteia, cetatea fiind înlocuită cu o puternică fortăreaţă. Pierderea acestor cetăţi a făcut ca luptele să fie continuate de către domnitorii Alexandru Cornea (1540-1541), Ioan Despot (1561-1563), Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), voievodul Aron tiranul (1591-1592; 1592-1595) având drept scop recâştigarea teritoriilor cucerite de turci.

O altă pierdere teritorială suferită de Moldova a fost cetatea Hotin, care până spre a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a rămas aproape constant sub protecţia Moldovei, chiar dacă pentru perioade scurte de timp, fie paşnic, fie pe calea armelor, s-a aflat sub dominaţia polonezilor. În urma războaielor polono-turce de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în 1713, Hotinul intră sub dominaţie turcească.

Secolul al XVIII-lea a adus, însă, noi schimbări în viaţa politică a Principatelor Române, Imperiul otoman intrând în declin.

Ameninţarea rusească apare pentru prima oară în Moldova, în 1711, în calitate de aliaţi ai lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), când, la 13 aprilie 1711, a fost încheiat primul tratat de alianţă între un principe român şi un ţar rus. Prin tratat se recunoşteau frontierele de stat ale Moldovei. Expediţia lui Petru cel Mare (1682-1725) împotriva turcilor se încheie printr-o înfrângere pe Prut şi prin expatrierea lui Dimitrie Cantemir şi a unui important număr de soldaţi şi demnitari moldoveni.

Moldovenii, care la început văzuseră în ruşi salvatorii ce urmau să-i scape de tutela turcească, au început să înţeleagă scopurile de acaparare ale celor care se prezentau drept aliaţi în cursul războaielor ruso-turce din anii 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791. În 1792, prin Pacea de la Iaşi, frontiera rusească a fost mutată pe Nistru, astfel Moldova a intrat în contact direct cu Rusia.

Ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Române de armatele ruse s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti semnată la 16 mai 1812, prin care Turcia a cedat ruşilor teritoriul dintre Prut şi Nistru, fiind anexat de Rusia sub denumirea de Basarabia. Tratatele existente între Moldova şi Turcia, care garantau integritatea şi deplina autonomie a Moldovei, au fost astfel încălcate.

În urma anexării de către Imperiul Rus, populaţia Basarabiei a început să manifeste o nemulţumire profundă. Pentru dezamorsarea situaţiei, guvernul rus a solicitat sprijinul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni care, printr-o circulară trimisă membrilor clerului în 1812, i-a rugat pe aceştia să convingă populaţia că nimic nu se va schimba în Moldova situată între Nistru şi Prut, că „înalta compasiune imperială vă va îndreptăţi să fiţi guvernaţi de ai voştri şi în propria voastră limbă”.

Într-adevăr, împăratul Alexandru I (1801-1825), care se afla încă sub influenţa ideilor liberale de la finele secolului al XVIII-lea, a acordat, în aparenţă, la început (2 august 1812) o autonomie redusă Basarabiei: un guvernator moldovean, utilizarea limbii moldoveneşti în instituţii şi respectarea vechilor legi moldoveneşti.

Plângerile românilor s-au înmulţit, însă, fiind adresate mai multe petiţii guvernului rus, prin aceste acţiuni protestând energic împotriva Imperiului Rus şi împotriva anexării. O rezolvare a fost găsită prin apariţia, în 1818, a Regulamentului Statutului Basarabiei, un proiect de autonomie mai mult fictivă decât reală, în virtutea căruia Basarabia era guvernată de un Consiliul superior, alcătuit în parte din elemente locale alese şi în parte din funcţionari numiţi. Punctul esenţial al acestui regulament era recunoaşterea limbii moldoveneşti ca limbă oficială alături de rusă şi folosirea ei exclusiv în procesele civile. La numai doi ani de la promulgarea statutului, guvernul rus a început să neglijeze acest proiect de autonomie şi să înlocuiască legile moldoveneşti cu legile ruseşti.

La 29 februarie 1828, guvernul rus a anulat printr-un nou regulament aproape toate particularităţile administrative ce fuseseră acordate Basarabiei. Legile ruseşti au fost extinse în această provincie şi, puţin câte puţin, fosta Moldovă dintre Prut şi Nistru, se transformă în gubernie rusească, administrată de guvernatori ruşi şi invadată de funcţionari aduşi din centrul Rusiei. Limba română a fost scoasă din administraţie, principalele instituţii lovite fiind şcoala şi biserica. Basarabia n-a recunoscut niciodată actul de nedreptate comis în 1812.

În urma Războiului Crimeii (1853-1856), încheiat prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, Imperiul Rus, învins de coaliţia Marea Britanie, Franţa, Turcia, Sardinia, a retrocedat Moldovei, cele trei judeţe de la gurile Dunării - Ismail, Bolgrad şi Cahul. Însă acestea vor fi încorporate din nou Imperiului Rus, în urma Congresului de pace de la Berlin din 1878, care punea capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877. Pacea de la San Stefano consfinţea independenţa de stat a României proclamată la Bucureşti, la 10 mai 1877.

Revoluţia din 1905-1906, trezeşte energia naţională a moldovenilor, îmbrăcând, mai ales, un caracter naţional. În provincie s-au constituit trei grupări naţionaliste: cea a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu şi care formează partidul moldovenesc moderat, grupul radical al studenţilor şi un altul, al intelectualilor.

Rezistenţa românilor basarabeni în faţa cotropitorilor, dorinţa lor de libertate, precum şi speranţa în unirea cu România l-au determinat pe fostul ministru de război rus, generalul Kuropatkin, să scrie în 1910: „Poporul român din Basarabia, anexat acum o sută de ani (1812 - n.n.), trăieşte încă şi astăzi separat, ca şi când ar fi în afara populaţiei ruse. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este inevitabilă”.

Declanşarea revoluţiei ruse, în februarie 1917, a însemnat şi începutul prăbuşirii ţarismului. În acest context, provinciile anexate de ruşi cu forţa tind să devină autonome, pentru ca mai apoi să se separe cu totul de puterea rusească.

Astfel, la Chişinău, la sfârşitul lunii martie 1917, a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc condus de Vasile Stroescu, care avea ca obiectiv „crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării” şi îşi propunea să lupte pentru „dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru românii din Basarabia şi de dincolo de Nistru”. În toată Basarabia au avut loc adunări şi manifestaţii populare, congrese ale cadrelor didactice, preoţilor, cooperativelor săteşti etc., în care se cerea emanciparea politică şi culturală a Basarabiei.

La 20-27 octombrie, a avut loc, la Chişinău, Congresul militar al moldovenilor, la care au participat aproximativ 500 de delegaţi reprezentând aproximativ 250.000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti. Congresul a proclamat, la 24 octombrie, autonomia provincială şi politică a Basarabiei, crearea Sfatului Ţării, în care vor intra 150 de deputaţi (105 moldoveni şi 45 de reprezentanţi ai minorităţilor din Basarabia).

La 21 noiembrie 1917 a avut loc solemnitatea deschiderii Sfatului Ţării. Până la votarea unei constituţii, Sfatul Ţării a pus în aplicare un „proiect de organizare a Basarabiei”, în care întreaga putere legislativă şi executivă revine Sfatului Ţării. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a luat hotărârea prin care Basarabia se proclama Republica Democratică Moldovenească.

La sfârşitul anului 1917, situaţia internă din Basarabia era critică. Propaganda revoluţionară în problema agrară, proclamaţia guvernului bolşevic, care declara că terenurile trec în mâinile poporului, i-a împins pe soldaţii ruşi ce invadaseră satele moldoveneşti la devastări, care au îmbrăcat forme extreme: crime, distrugeri materiale.

Unităţile militare moldoveneşti aflate la dispoziţia Sfatului Ţării s-au dovedit a fi ineficiente pentru a asigura ordinea, fapt pentru care, în decembrie 1917, Consiliul Directorilor şi unele organizaţii militare au cerut guvernului român să trimită ajutor militar.

Guvernul de la Iaşi, după lungi dezbateri, a hotărât să răspundă afirmativ cererii venite de peste Prut, şi la 10 ianuarie 1918, o divizie română, sub comanda generalului Ernest Broşteanu a trecut Prutul, dislocându-şi unităţile pe întreg teritoriul Moldovei între Prut şi Nistru. Armata română a fost primită cu entuziasm, fiind la dispoziţia guvernului republicii, fără a se amesteca în afacerile interne.

La 24 ianuarie 1918, după numeroase discuţii, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Moldoveneşti. Chiar în ziua proclamării independenţei Basarabiei, ziarul „România Nouă”, care apărea la Chişinău, a publicat un articol ce pleda pentru „unirea politică a tuturor românilor într-o Românie nouă, a întregului neam”.

În urma pretenţiilor teritoriale ridicate de Ucraina, basarabenii au intensificat eforturile de unire cu România prin „moţiuni de unire votate de diferite judeţe” (Soroca, Bălţi).

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România. Pentru unirea cu România au votat favorabil 86 de deputaţi, 3 împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 deputaţi au lipsit. Proclamaţia Sfatului Ţării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Prim-ministrul Alexandru Marghiloman declara: „În numele poporului român...cu mândrie iau act de declaraţia Domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, unită şi nedespărţită...Am luat act de declaraţia dumneavoastră şi în numele guvernului român declar că o primesc”.

Regele Ferdinand a transmit un mesaj telegrafiat: „Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mângâiere, să văd - după o sută de ani - pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă”.

La 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal nr. 842 de promulgare a Unirii Basarabiei cu România.

La 28 octombrie 1920 a fost semnat, la Paris, de reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei, pe de o parte şi ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră.

Parlamentul român, Senatul la 3 aprilie 1922 şi Adunarea Deputaţilor la 7 aprilie 1922, a votat textul tratatului, care a fost promulgat la 13 aprilie 1922.

Câţiva ani mai târziu, la 9 iunie 1934, la Geneva, Nicolae Titulescu, ministru de externe al României şi Maksim Maksimovici Litvinov, comisar al poporului pentru afaceri externe al URSS, au semnat un document prin care cele două guverne îşi garantau „mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăruia din ele şi în special a oricărei agitaţiuni, propagandă şi oricărui fel de intervenţiuni sau de sprijin al acestora”. Cele două guverne se obligau, de asemenea, de „a nu crea, nici de a susţine, nici de a autoriza şederea pe teritoriul lor a organizaţiilor care şi-ar propune ca scop lupta armată contra celuilalt stat, sau atentate prin forţă la regimul lui politic ori social”.

LINK


This news item is from Proiect SEMPER FIDELIS
( http://www.semperfidelis.ro/news.php?extend.4518 )