Un articol de preot militar Alexandru Tudose


Paginile Sfintei Scripturi dau mărturie, în repetate rânduri, despre existenţa unei Împărăţii a lui Dumnezeu care, nefiind din lumea aceasta (Ioan 18, 36), rămâne o realitate anevoie de înţeles în lipsa unui reper terestru concret. Un răspuns adecvat, pe măsura acestei dificultăţi, îl regăsim în cultul liturgic al Bisericii, mai precis în rugăciunea rostită de preot în încheierea procesiunii cu Cinstitele Daruri din cadrul Vohodului Mare: Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, Mormântul Tău, izvorul învierii noastre. Reperul pământesc al Împărăţiei veacului viitor este, deci, mormântul Domnului Hristos cel Înviat din morţi – reperul temporal al unei realităţi atemporale. Lectura Sfintelor Evanghelii relevă că, în primă instanţă, credinţa martorilor Învierii se fundamentează pe vedere; nu a Celui Înviat, ci a mormântului: gol de cadavru, dar plin de indicii despre evenimentele petrecute înlăuntrul său.

Martorii Învierii

Uneori, unul sau doi L-au văzut pe Domnul, aşa cum s-a întâmplat pe drumul ce ducea la Emaus, alteori, un număr mai mare, cum a fost grupul celor unsprezece apostoli, Iisus arătându-se, odată, chiar unui număr de 500 de ucenici. Sfântul Ioan Gură de Aur identifică, în cele patru evanghelii, douăsprezece arătări ale Domnului Înviat, număr simbolic al totalităţii, asociat celor doisprezece apostoli, pe care El avea să îi trimită să propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15). Un caz aparte din acest nor de mărturii (Evrei 12, 1) este apostolul Toma, etichetat, pe nedrept, cu apelativul de „necredinciosul”. El, care a refuzat să creadă mărturisirea celorlalţi apostoli până ce a probat personal certitudinea lor, a dat singur mărturie când l-a văzut pe Cel Înviat: Domnul meu şi Dumnezeul meu. A fost nevoie ca Toma să se îndoiască în locul nostru pentru ca noi să credem, căci pentru noi sunt cuvintele: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29) – a zecea fericire ce vine în completarea acelor nouă din Predica de pe munte. Socotesc, apoi, irezistibil argumentul Sfântului Apostol Pavel, un om deloc naiv, ci, dimpotrivă, şcolit, învăţat, deosebit de ostil faţă de creştini într-o primă etapă. El însuşi afirmă cu tărie că L-a văzut pe Iisus după ce a înviat din morţi. Convingerea lui a fost atât de puternică, încât şi-a bazat tot restul vieţii pe această certitudine: Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? (1 Corinteni 9, 1). Pavel a fost convertit la mai puţin de cinci ani după Înviere, iar în cei câţiva ani scurşi de la răstignirea lui Iisus, dovezile cu privire la Învierea Sa au fost considerate absolut incontestabile de către cel puţin un om educat (Canon Kennett).

Experienţa de pe drumul Damascului a făcut din Saul din Tars o figură de importanţă mondială, învăţător al neamurilor, coautor al Sfintei Scripturi şi, în cele din urmă, martir tocmai pentru cauza împotriva căreia luptase iniţial.

La începuturile creştinismului, propovăduirea Crucii şi a Învierii era, în ochii neamurilor, nerozie şi piatră de poticnire. Raţiunea elenă (greacă), profund influenţată de filosofia platonică, era dezgustată de trup; în acest sens, exista opinia comună conform căreia trupul este un fel de temniţă, în care era încarcerat sufletul căzut. Ceea ce afirmă Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni (5, 4) reprezintă o antiteză sintetică la teza formulată de Plotin …dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă. Aşadar, Învierea este adevărata transfigurare, adevărata înnoire a cosmosului. Trupul Domnului nu a suferit stricăciune, fiindcă a rămas în sânul Vieţii, în Ipostasul Cuvântului, care este Viaţă. Iar în această stare de necorupere, trupul a trecut în starea de slavă. A fost îngropat trupul smereniei, dar din mormânt s-a ridicat trupul slavei.

De la trupul morţii la trupul slavei

În momentul Învierii, pânza giulgiului a căzut printr-un corp care se dematerializa. Sfântul Trup a suferit o modificare radicală a constituţiei sale moleculare, o anastază (nu o simplă reanimare sau trezire dintr-o stare cataleptică), o reconstituire a sa într-un alt mod de existenţă paradoxal, cel al unui corp spiritual, capabil de dematerializare şi de rematerializare, de dispariţie şi reapariţie materială după voinţa Celui care-l animă. Giulgiul apare astfel ca un martor tăcut al faptului că Omul de pe giulgiu traversează două lumi; e în acelaşi timp un om natural asemenea nouă din trup şi din sânge, dar şi o fiinţă supranaturală de lumină divină. Scriptura vorbeşte relativ puţin despre natura învierii trupului. Sfântul Apostol Pavel dă explicaţie despre un trup duhovnicesc (1 Cor. 15, 44), o sintagmă care pare să desemneze un trup care îndeplineşte nevoile spiritului. El face diferenţă între acesta şi trupul fizic pe care îl avem în prezent şi putem deduce că un astfel de trup este diferit în unele privinţe de cel pe care îl purtăm în viaţa pământească. Trupul spiritual are drept calităţi neputrezirea, slava şi puterea (1 Cor. 15, 42). Domnul nostru ne-a învăţat că după Înviere nu va mai exista căsătorie şi, prin urmare, nici funcţii sexuale (Marcu 12, 25). Ni se spune, apoi, că trupul smereniei noastre (literalmente, al stării noastre smerite) va fi asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3, 21). Se pare că trupul înviat al Domnului era întrucâtva asemănător cu trupul natural, iar în alte privinţe, diferit. Hristos era acelaşi, dar purta un corp transfigurat; putea pătrunde oriunde, avea capacitatea de a se deplasa în spaţiu fără a mai fi împiedicat de materie, poseda trup material şi dematerializat în acelaşi timp. Faptul că a pătruns prin uşile încuiate, că S-a făcut nevăzut după ce li S-a descoperit lui Luca şi lui Cleopa, ne-o confirmă. Avea acea proprietate care în limbajul teologic latin de specialitate se cheamă ubicuitate, adică putea fi în acelaşi timp în mai multe locuri. Nu întâmplător Sfântul Luca evanghelistul consemnează că celor unsprezece li se părea că văd duh (Luca 24, 37); erau ispitiţi să-L ia pe Cel Înviat drept fantomă, de vreme ce acum erau absolut convinşi că fusese mort. Acestui contraargument îi răspunde pe loc Iisus Însuşi: Pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre? Şi le-a oferit proba materială, ca să nu mai rămână loc de îndoială: Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu. Iar ca să-i încredinţeze definitiv, văzându-i încă înfricoşaţi, le-a grăit: Aveţi ceva de mâncare? Şi a mâncat în faţa lor o bucată de peşte fript, apoi dintr-un fagure de miere. Căci duhurile nu mănâncă (Luca 24, 38 şi urm.). ÎPS Hierotheos Vlachos explică: din moment ce în Trupul lui Hristos de după Înviere nu mai exista sistem digestiv, hrana înghiţită a fost dizolvată prin putere dumnezeiască. Dumnezeirea a consumat hrana pe care o mâncase Hristos aşa cum focul consumă ceara.

De la moarte la viaţă şi de la Pământ la Cer Suntem cu toţii conştienţi că moartea este o anomalie, degradare a creaţiei originare, rânduită dintru început bună foarte; nu este naturală, afirmă Olivier Clément, ci fundamental împotriva naturii. Prin solidaritatea Sa cu întreaga umanitate (experienţa morţii asumate de bunăvoie), Dumnezeu a dat o nouă cheie de interpretare morţii: devine binefăcătoare, pune capăt păcatului şi face posibilă conştientizarea adevăratei condiţii umane. Suntem încredinţaţi în această privinţă de cuvântul cu putere multă al Mântuitorului nostru: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25). Înţeleasă în lumina Învierii, moartea eliberează persoana de hainele de piele, de această piele în care am fost închişi la ieşirea din condiţia paradisiacă şi prin care ne-am pierdut transparenţa. Tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Căci în acest cort şi suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm pe deasupra cu locuinţa noastră cea din ceruri (II Cor. 5, 2), Sfântul Ioan Gură de Aur realizează o distincţie conceptuală clară între trup şi stricăciune: Vreau să mă dezbrac de ce îmi este străin, spune Pavel, nu de ce este al meu. Iar străin nu îmi este trupul, ci stricăciunea. Pentru acesta a spus: Pentru că nu voim să ne dezbrăcăm, adică de trup, ci să îmbrăcăm deasupra trupului nestricăciunea. (...) Când vezi, dar, stricăciunea, atunci, mai cu seamă, filosofează despre înviere.”

Misterul pascal inaugurează transfigurarea întregului cosmos, trecerea de la trupul morţii la trupul slavei, în aşa fel încât nu mai este sufletul înlăuntrul trupului, ci trupul înlăuntrul sufletului. Moartea devine o etapă a metamorfozei pascale, iar omul îşi redescoperă vocaţia originară – chemarea de a transfigura universul. Cu aceste gânduri, să prăznuim, după cuviinţă, această aleasă şi sfântă zi (irmosul cântării a 8-a din Canonul Învierii), năzuind ca lumina Învierii lui Hristos să strălucească pururea pe feţele noastre, ca oarecând pe chipul lui Moise (Exod 34, 29) care s-a învrednicit a vedea, în întunericul supraluminos de pe Sinai, Ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).


„Observatorul militar”, nr. 13 (8-14 aprilie 2015)