Fiindcă am pomenit într-un comentariu de modalitatea de mobilizare a armatei sovietice descrisă de Victor Suvorov în cartea sa „Inside the Soviet Army”, carte apărută în 1982, și fiindcă unele dintre conceptele descrise acolo nu mi se par absolut deloc depășite, m-am gândit să prezint cititorilor noștri un fragment din acest capitol.

Sistemul diviziilor „invizibile” a fost adoptat de Armata Roșie la începutul anilor 1930. El a salvat Uniunea Sovietică de la înfrângere în al doilea război mondial și e în funcțiune și azi.
Procesul, care permite liderilor militari sovietici să mărească extrem de rapid capacitatea combativă a forțelor sale armate, e simplu, fiabil și nu necesită aproape nici o resursă materială.

La pace, un comandant de divizie* are nu unul, ci doi locțiitori. Unul dintre aceștia își îndeplinește îndatoririle permanent, în timp ce celălalt face asta cu intermitențe, dat fiind faptul că are o serie de responsabilități suplimentare, având o însărcinare secretă, el este „Comandantul diviziei - a doua formațiune”.

Șeful de stat major al unei divizii, un colonel, are de asemenea doi înlocuitori, locotenenți-colonei, unul dintre ei având de asemenea o însărcinare secretă: „Seful de stat major al diviziei - a doua formațune”
Același sistem se aplică în fiecare regiment*.
Fiecare batalion* are un comandant, locotenent-colonel, și un locțiitor, desemnat în secret să preia funcția de „Comandant de batalion - a doua formațiune”

Să ne imaginăm acum că un conflict tocmai a izbucnit la graniță sino-sovietică. Divizia e alarmată și începe imediat deplasarea către zona de operațiuni, doar că în acest moment comandantul diviziei nu are decât un singur locțiitor, șeful său de stat major și comandanții săi de regimente au de asemeni, doar un singur locțiitor, iar comandanții de batalioane nu au deloc locțiitori, asta fiindcă cei care lipsesc au o altă misiune. În situații ca cea descrisă mai sus, un comandant de regiment va fi numit al doilea locțiitor al comandantului diviziei, și tot așa până la nivel de pluton.
Astfel de mișcări neimportante de personal nu afectează capacitatea de luptă a diviziei în nici un fel.
Așadar divizia părăsește garnizoana de dislocare având o capacitate combativă deplină, încadrată fiind aproape complet cu personal și tehnică de luptă. În situația în care ea nu e complet încadrată cu soldați și gradați și cu ofițeri inferiori, aceștia vor sosi la unitate în timp ce aceasta se deplasează către zona în care urmează să desfășoare operațiuni, absorbția rezerviștilor fiind o acțiune planificată extrem de atent.

După plecarea diviziei, unitatea militară nu rămâne goală, colonelul care a avut funcția de locțiitor al comandantului diviziei în vreme de pace rămâne aici, unde rămân, de asemeni, șase locotenenți-colonei, care anterior au îndeplinit funcțiile de locțiitori ai comandanților de regimente, impreunana cu locțiitorii comandanților de batalioane și o treime din comandanții de companii și plutoane, care acum devin comandanți de batalioane și companii.
Astfel, un întreg comandament rămâne în tabără. Însărcinările lor, secrete până în acest moment, devin evidente. În 24 de ore, această nouă divizie va primi 10 000 de soldați în rezervă, iar unitatea militară din care tocmai a plecat o divizie e ocupată de una nouă. Fără discuție, noua divizie e inferioară ca putere de foc celei care tocmai a plecat pe front. Bineînțeles că rezerviștii și-au pierdut demult deprinderile căpătate cu mulți ani în urmă, cât timp și-au satisfăcut serviciul militar. E de la sine înțeles că plutoanele, companiile și batalioanele nu au coeziune și nu sunt capabile să execute ordinele comandanților întocmai și la timp, dar fără îndoială că această este o divizie. Comandantul ei e un ofițer pregătit și experimentat, care a fost pentru câțiva ani umbra comandantului în toate operațiunile diviziei plecate în zona de operațiuni, și care în multe situații l-a înlocuit pe acesta, iar comandanții noilor regimente, batalioane și companii sunt ofițeri activi care au lucrat constant și activ cu soldați reali și cu echipament modern, au luat parte la aplicații și li s-a cultivat constant responsabilitatea pentru acțiunile lor și a subordonaților lor. În plus, toți ofițerii nou-formatei divizii se cunosc și au lucrat împreună timp de mulți ani.

Dar de unde provine cantitatea enormă de echipament necesară atât de multor divizii nou-înființate? Răspunsul e extrem de simplu: aceste divizii „invizibile” folosesc echipamentul vechi . De exemplu, imediat după sfârșitul războiului, infanteriștii sovietici erau înarmați cu pistolul mitralieră PPSh LINK . După ce pușca de asalt AK-47 LINK a intrat în dotarea armatei, fiecare divizie a primit numărul necesar de arme, iar cele vechi au fost conservate și introduse în depozite pentru diviziile „invizibile”. În momentul în care pușca AKM LINK a înlocuit AK-47, acestea din urmă au intrat în depozite , iar vechile PPSh (încă funcționale) au fost trimise în depozitele guvernamentale sau au ajuns la „mișcări de eliberare națională”. Același lucru s-a întâmplat și cu lansatoarele de grenade antitanc RPG-1 , RPG- 2 LINK , RPG-7 LINK și RPG-16 LINK . Odată ce o nouă armă era recepționată, cea de generație precedentă rămânea în depozitele diviziilor până ce acestea primeau o armă nouă, când întreg stocul era la rândul lui, reînnoit.
Același lucru se întâmplă și cu tancurile, artileria, echipamentul de comunicații șamd. Am văzut cu ochii mei într-o mulțime de depozite divizionare tancuri JS-3 LINK conservate, model folosit pentru prima dată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, asta în timp ce întreaga divizie era echipată cu tancuri T-64 LINK . Când artileria sovietică a început să fie echipată cu tunuri autopropulsate, vechile tunuri tractate bineînțeles că nu au fost trimise la topit, ci au fost conservate pentru „a doua formatiune”.

Așadar, ați putea spune, aceste divizii „invizibile” nu doar că sunt încadrate cu rezerviști grași și care și-au pierdut deprinderile, dar sunt dotate și cu echipament învechit?
Cam așa e, dar generalii sovietici v-ar întreba, cu destul temei, dealtfel: de ce am înzestra niște rezerviști grași cu cel mai modern echipament? Sunt ei capabili să învețe să-l folosească? Oare o să fie destul timp pentru asta? Nu e mai bine să păstrăm echipamentul vechi (cu alte cuvinte simplu și fiabil), și cu care rezerviștii sunt familiarizați, armele pe care au învățat să le folosească cu un deceniu în urmă, când își satisfăceau stagiul militar? Conservarea unui tanc costă infinit mai puțin decât producerea unuia nou. Nu e mai bine să păstrezi zece mii de tancuri în depozite decât să produci zece noi?

Da, diviziile „invizibile” sunt de modă veche și nu se mândresc cu echipament de ultimă generație, dar nu costă aproape nimic să menții 150 dintre ele în vreme de pace, iar sosirea a 150 de divizii în momentul critic, chiar dacă ele sunt de modă veche, în sprijinul a alte 150 de divizii, echipate cu cea mai modernă tehnologie, poate dezechilibra inamicul și răsturna calculele sale. Exact asta s-a întâmplat în 1941.
Folosirea sistemului „celei de-a doua formatiuni” nu e restricționata la forțele terestre. E folosită de asemeni de parașutiști, de grăniceri, de infanteria marină, de forțele aeriene și de forțele de apărare antiaeriană.

Iată și un exemplu de folosire a acestui sistem.
La sfârșitul anilor 50, regimentele și divizioanele de artilerie antiaeriană din cadrul forțelor de apărare antiaeriană au început să fie dotate cu rachete în locul artileriei convenționale. Toate tunurile antiaeriene au fost lăsate în dotarea regimentelor și divizioanelor, ca sistem secundar de luptă, în plus față de noile rachete. Se intenționa ca, în eventualitatea unui război, un regiment de artilerie antiaeriană să fie înființat pe lângă fiecare regiment de rachete antiaeriene, același lucru fiind valabil pentru fiecare brigadă și divizion de rachete antiaeriene. Hrușciov însuși a fost extrem de pornit împotriva acestei abordări. Comandanții forțelor naționale de apărare antiaeriană i-au sugerat acestuia să fie ceva mai îngăduitor cu această idee, dar Hrușciov a refuzat, respingând ceea ce el considera a fi ideea fantezistă a unor generali conservatori, incapabili să înțeleagă superioritatea rachetelor antiaeriene față de învechita artilerie. Dar războiul din Vietnam a început, și curând a fost evident faptul că rachetele sunt inutile împotriva aeronavelor care zboară la foarte joasă înălțime, a devenit de asemeni evident că în Vietnam sunt condiții care nu permit transportul rachetelor în anumite zone, că în timpul atacurilor intense e aproape imposibil pentru servanții echipajelor de rachete antiaeriene să încarce o nouă rachetă pe rampa de lansare, așadar după prima lansare ele deveneau inutile, a devenit evident că echipamentul electronic al rachetelor era vulnerabil la intensele contramăsuri ale inamicului, toate acestea reducând dramatic eficiența sistemelor de rachete. A fost momentul în care cineva și-a amintit de tunurile antiaeriene de modă veche, simple, fiabile și ieftine. Mii dintre ele au fost scoase de la vaselină și trimise în Vietnam pentru a întări subunitățile de rachete antiaeriene. Rezultatul e cunoscut.

Asta explică de ce sute de mii de tunuri antiaeriene sunt încă în depozitele uniitatilor de rachete antiaeriene ale armatei sovietice, toate fiind destinate regimentelor „invizibile”. Dacă ar fi necesar, tot ceea ce e nevoie e să fie chemați acei rezerviști care su servit cândva în unități echipate cu astfel de sisteme, și forța numerică a forțelor de apărare antiaeriană s-ar dubla. Bineînțeles, capacitatea combativă nu va crește proporțional cu creșterea numerică, dar într-o bătălie orice sporire a forței poate schimba poziția relativă a combatanților.
LINK

*Pentru mai tinerii noștri cititori, care poate nu sunt familiarizați cu organizarea armatei sovietice, fac următoarele precizări, divizia cuprinde până la 10 000 - 11 000 de oameni și e formată din 5 sau mai multe regimente, regimentul cuprinde 1 000 - 2 000 de oameni și e format din 2 sau mai multe batalioane, batalionul cuprinde 300 - 400 de oameni, organizați în trei sau mai multe companii combatante și alte câteva de sprijin (artilerie de diverse tipuri, transmisiuni etc.), logistică și transport.