Potrivit unei ştiri difuzate de Europa Liberă, Senatul Statelor Unite a adoptat zilele trecute o lege privind cheltuielile de Apărare, care conţine acordarea unui ajutor militar în valoare de 300 de milioane de dolari Ucrainei, dintre care 50 de milioane pentru armament letal. Suma este simbolică, dar tranşează o dispută cu puterile europene care s-au opus înarmării Ucrainei şi s-au pronunţat pentru o soluţie politică. În aceste condiţii, statele din prima linie, România, Polonia sunt obligate să se poziţioneze de partea americanilor şi să ia parte la consolidarea capacităţii de apărare a Ucrainei. Ceea ce înseamnă, implicit, să-şi sporească propriile capacităţi.

În oceanul celor aproape 610 de miliarde de dolari alocaţi prin legea adoptată de Congres, cele 300 de milioane rezervate Ucrainei nu reprezintă decât o picătură, iar cele 50 de milioane sunt insignifiante, cu atât mai mult cu cât este vorba de armament uşor, mortiere, arme anti-tanc şi lansatoare de grenade, adică nimic care ar putea schimba echilibrul de forţe de pe teren. La drept vorbind, ucrainenii nici nu ar avea nevoie de acest timp de arme americane având în vedere că Ucraina este un important exportator de armament de tipul celui enumerat mai sus, ocupând în jur de 2% din piaţa mondială, enorm în comparaţie atât cu România cât şi cu Polonia. Mizele sunt însă atât simbolice cât şi operaţionale.

Simbolic, americanii au trecut un prag peste care preşedintele Obama a ezitat aproape un an să treacă, pe de o parte pentru a nu-i provoca pe ruşi, pe de alta, pentru că statele europene, în special Franţa şi Germania s-au opus ferm înarmării Ucrainei. 50 de milioane de dolari nu înseamnă nimic, dar trei miliarde, aşa cum propuneau în luna februarie câţiva din cei mai influenţi profesionişti americani într-un document programatic, nu mai sunt chiar o bagatelă, ci o sumă care poate transforma în profunzime armata ucraineană. Documentul argumenta că Statele Unite ar mai trebui să acorde Ucrainei radare anti-baterie, drone, contramăsuri electronice pentru neutralizarea dronelor ruseşti, capabilităţi de comunicare sigură, vehicule blindate de tip Humvee şi echipament medical. În plus, alte state membre NATO, în special cele care operează echipamente compatibile cu armele de provenienţă sovietică aflate în arsenalul ucrainean, ar trebui să ofere, la rândul lor, asistenţă militară Kievului. Or, aceste state sunt România şi Polonia, singurele care au capabilităţi militare relevante şi care pot să îşi asume acest rol. Pentru a putea face faţă acestor obiective, ambele ţări vor fi însă obligate să îşi sporească propriile capacităţi militare, ceea ce se traduce într-o creştere semnificativă a cheltuielilor de Apărare, cel puţin la limita de 2% angajată la summit-ul NATO din Ţara Galilor, dacă nu chiar peste acest prag.

Din punct de vedere politic, nici una din cele două ţări nu are practic alternativă la alinierea la poziţia americană. Eforturile diplomatice ale europenilor desfăşurate în aşa-numitul „Format Normandia” - Rusia, Ucraina, Franţa, Germania - bat pasul pe loc în măsura în care par mai degrabă să încerce să forţeze Ucraina să accepte partiţia de facto a ţării şi să confere Rusiei rolul de putere dominantă în Ucraina. Ultima reuniune desfăşurată în acest format pe 6 noiembrie a amânat cu un an implementarea armistiţiului semnat în luna februarie, ceea ce reprezintă un eşec pentru europeni şi o victorie pentru ruşi. Or, nici Ucraina, nici americanii nu par dispuşi în acest moment să accepte un deznodământ în care Rusia reînglobează Ucraina în zona sa de influenţă.

Pe teren, situaţia rămâne în continuare incertă şi tensionată în pofida respectării unei zone tampon de 30 de kilometri, şi se poate deteriora în orice moment în cursul anului viitor, după ce Rusia îşi va fi încheiat aventura siriană. Americanii par să fie conştienţi de pericolul reluării acţiunilor agresive ale Rusiei în Europa în viitorul apropiat şi pregătesc un răspuns adecvat având în vedere faptul că Pentagonul plănuieşte creşterea prezenţei militare americane în Estul Europei. În acelaşi sens, al pregătirii unui front comun în faţa ameninţării ruseşti trebuie citit şi mini-summit-ul ţărilor din flancul estic al NATO de săptămâna trecută de la Bucureşti. Totodată, declaraţia finală, în care este subliniat faptul că normalizarea relaţiilor cu Rusia nu se poate face decât după această ţară va reveni la respectarea dreptului internaţional, reprezintă o replică şi o provocare lansată liderilor europeni, în frunte cu preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care pledează pentru normalizarea rapidă a relaţiei cu Rusia în lipsa unei soluţii a crizei ucrainene. O confruntare pe tema Rusiei, care ar putea pune la încercare unitatea europeană, ar putea avea loc la summit-ul UE din decembrie, când va trebui decisă prelungirea sau nu a sancţiunilor la adresa Moscovei cu încă cel puţin şase luni. România nu poate susţine decât prelungirea, chiar dacă acest lucru nu va fi pe placul lui establishmentului european în frunte cu Juncker, Hollande şi Merkel.