Se spune cu insistenţă ca Europa trebuie să combată Statul Islamic. De bună seamă. Dar se trece cu vederea că la Paris sursa violenţei criminale nu s-a aflat în Siria, ci chiar în sânul societăţii franceze.

Există vreo legătură între atacul brutal de la Paris şi refugiaţii care au asaltat Europa în această vară? La Bucureşti e linişte şi nimeni nu are motive de îngrijorare, dar întrebarea ne priveşte câtă vreme România participă solidar la politicile europene. Am observat că responsabilii politici evită subiectul, stingheriţi pesemne de turnura pe care ar putea să o dobândească.

Întrebarea e totuşi legitimă. În orice caz, Franţa şi-o pune cu toată seriozitatea. Dacă premierul Valls a ajuns să spună ca e posibil ca grupurile de atacatori să fi profitat de valul de imigranţi din vară pentru a se strecura în spaţiul Schengen, atunci, desigur, un tabu e pe cale să se prăbuşească. Cu toate acestea presa „liberală” continuă să spună (ca şi cum ar şti!) că nu există nicio legătură şi că doar instinctele rele şi rasiste ne-ar putea îndemna să căutăm criminali acolo unde domneşte ingenuitatea pură. Să admitem însă că dacă e cineva complet ilogic, atunci „liberalii” sunt, căci nu au de unde şti dacă există sau nu vreun militant radical strecurat printre femeile cu copii în braţe care au sosit pe ruta balcanică. Nici vigilenţii nu pot fi siguri, dar cel puţin ei au dreptate să se întrebe, căci este o posibilitate care nu poate fi exclusă. Ministrul de Interne al Germaniei Thomas de Maizière, om cu scaun la cap, a lăsat şi el să se înţeleagă că nu exclude această variantă, mai ales că există un caz suspect în Germania.

Dar scopul nostru nu este să intrăm într-o discuţie care, la drept vorbind, ţine de resortul poliţiei şi al serviciilor de securitate. Noi vreme doar să trasăm o legătură mai fină, una ocolitoare, care leagă extremismul de astăzi de imigraţia islamică petrecută cu multe decenii înainte. Atacatorii s-au dovedit în atâtea rânduri cetăţeni francezi. Unii dintre ei vor fi făcut stagii în Siria sau Afghanistan, dar important este că ei nu sunt „străini”, ci produse ale societăţii franceze. Ei sunt cetăţeni francezi despre care românii ar crede că sunt mândri de cultura şi civilizaţia care a definit secole de-a rândul Europa occidentală. Condensând procesul nostru de modernizare, am spune că românii s-au străduit timp de două secole să devină francezi, în timp ce tânăra generaţie de resortisanţi musulmani maghrebini dispreţuiesc şi contestă tot ceea ce în societetea cultivată de la noi trecea drept ceva de mare prestigiu. Ironic este că am putea, poate, găsi mai mulţi conservatori francofili la Bucureşti decât la Paris, pentru că aici, în periferie, s-a păstrat respectul pentru marea cultură franceză, relativizată şi erodată de inovaţii inepte la ea acasă. (Nu întâmplător Alain Finkielkraut a fost invitat recent să conferenţieze la Atheneul Român şi la Colegiul Noua Europă, turnura dialogului exprimând perfect această reverenţă faţă de clasicitatea europeană)

Prin urmare atacatorii de la Paris sunt cei care sfidează şi aruncă în aer tot ceea ce noi, europeni din Est, preţuim mai mult. Dacă am vrut să fim în Uniunea Europeană, am făcut-o nu ca să împărtăşim deschiderea nelimitată către o umanitate redusă la stratul ei elementar, ci ca să urcăm drumul ascendent către o cultură care ne era superioară. Or, astăzi suntem cu toţii în UE şi descoperim că aspiraţia noastră întâlneşte un gol şi că suntem, în plus, chestionaţi pentru ideile noastre „întârziate”.

Dar tocmai pentru că venim din margine putem înţelege mai bine adaptarea imperfectă şi fenomenul de aculturaţie. Descendenţii imigranţilor nord-africani nu mai sunt algerieni sau marocani, pe de-a-ntregul. Dar nu sunt nici francezi, nici europeni, şi nici nu mai au şansa să devină, fiind eşuaţi într-o zonă fără niciun orizont. Prin urmare, aceştia, refuzaţi de o societate ale cărei exigenţe rămân pentru ei de neatins, au regresat, au parcurs drumul înapoi către propriile origini, dar nu la cele etnice, ci la cele religioase, care pot oferi forţă şi sentimentul unei identităţi puternice. Radicalizarea lor este urmarea directă a acestei regresiuni şi exacerbări identitare.

Prin urmare există un fir care leagă terorismul de migraţie şi aculturaţie şi este perfect raţional să presupunem că acest fenomen se va putea reproduce şi în viitor dacă noii sosiţi în Europa vor sfârşi prin a se ghetoiza. Dacă au existat sau nu terorişti strecuraţi în valul de imigranţi sosiţi pe ruta balcanică e o problemă cu totul secundară. Mai important este că Europa riscă să repete o greşeală deschizând larg porţile unor oameni pe care nu e deloc sigură că-i va putea asimila. Şi nu atât la prima generaţie, care este de regulă recunoscătoare, ci la a doua şi la a treia, pentru care recunoştinţa nu va mai avea niciun sens, ba dimpotrivă va părea ofensatoare.

Se spune cu insistenţă ca Europa trebuie să combată Statul Islamic. De bună seamă. Dar se trece cu vederea că la Paris sursa violenţei criminale nu s-a aflat în Siria, ci în sânul societăţii franceze şi europene. Este chiar ciudat să combaţi terorismul cu originea în „cartierele populare”, bombardând localităţi siriene. Avea perfectă dreptate Eric Zemmour, un publicist urât din tot sufletul de populaţia „progresistă” a Franţei, care spunea, ironic, că dacă tot e să bombardăm ceva, atunci am putea începe cu Molenbeek (Belgia), pe unde a trecut de curând unul dintre teroriştii identificaţi.

Aşadar fără să minimalizăm problema ISIS, Europa nu va putea combate terorismul islamic de sursă endemică, dacă va refuza să privească în faţă cauza fenomenului. Iar aşa cum am văzut, problema ţine în primă instanţă de „francezii” care urăsc Franţa, aceea pe care, cel puţin acum un secol, noi esticii o iubeam cu pasiune.

De aceea publicul românesc prevenit şi care urmăreşte cu atenţie evenimentele lumii este puţin decepţionat de stilul vag în care inclusiv preşedintele Iohannis tratează aceste subiecte, deturnându-le practic către o ţintă diferită: „Nu avem voie să lăsăm xenofobia, ultranaţionalismul, şovinismul să devină relevante în societăţile noastre”. Are dreptate, dar asta e problema sau terorismul islamic?