Anunţul secretarului american al Apărării, Ashton Carter, privind creşterea de peste patru ori, de la 789 de milioane la 3,4 miliarde de dolari, a bugetului destinat asigurării apărării statelor din Estul Europei de ameninţarea rusă, a generat reacţii de satisfacţie atât la Bruxelles, cât şi la Bucureşti. Această satisfacţie riscă să mascheze însă, faptul că România nu are o strategie coerentă de a răspunde unei Rusii tot mai agresive.

Un studiu realizat de experţi români şi americani pentru think-tank-ul Center for European Policy Analysis (CEPA) scoate în evidenţă lipsurile grave ale gândirii strategice româneşti în relaţia cu Estul, precum şi o totală lipsă de ripostă în unele zone cruciale, cum ar fi războiul informaţional.

Prim-ministrul Dacian Cioloş şi Ministerul de Externe au salutat creşterea bugetului destinat de Pentagon European Reassurance Initiative (ERI), Iniţiativei de Reasigurare Europeană menită să descurajeze acţiunile agresive ale Rusiei îndreptate spre statele din flancul estic al NATO - statele baltice, Polonia, România - ţări aflate „în prima linie” a noii cortine de fier pe care Moscova o trasează în Europa. Dintre liderii politici, numai Monica Macovei a avut o reacţie pozitivă, ceilalţi fiind mult prea preocupaţi pentru a-şi pierde vremea cu lucruri triviale precum Rusia şi securitatea la Marea Neagră, deşi aproape toţi au în CV o diplomă la Colegiul de Apărare sau la Colegiul de Informaţii, unde au devenit „experţi” în geopolitica regională.

Vestea bună, vestea proastă

Entuziasmul oficialilor români este justificat în bună măsură pentru că, în discursul în care a anunţat bugetul pe anul viitor, Carter a identificat pentru prima oară după multă vreme Rusia drept principală ameninţare la adresa securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, şi a decis să aloce fonduri substanţiale pentru a garanta securităţii aliaţilor. După şapte ani în care administraţia Obama s-a retras gradual din afacerile globale începând cu Europa, discursul de marţi al şefului Pentagonului semnalează o revenire a Statelor Unite din punct de vedere militar pe continentul european, ceea ce pentru ţări ca România nu poate fi decât o veste bună.

Tot o veste bună o reprezintă şi faptul că cea mai mare parte a acestor fonduri se vor duce în instalarea pe teritoriul acestor state a armamentului greu, vehiculelor blindate şi echipamentelor moderne, adică exact ceea ce lipseşte din arsenalul acestor ţări, în creşterea numărului de exerciţii militare comune, precum şi în finanţarea unui sistem complicat de rotaţie a trupelor care va permite menţinerea în permanenţă a unei brigăzi mecanizate în statele baltice, Ungaria şi România, adică a în jur de 5000 de militari.

Operaţiunea este costisitoare pentru că este menită să ocolească prevederile Actului Fondator NATO-Rusia din 1997 prin care NATO se angaja să nu instaleze baze militare permanente şi armament nuclear pe teritoriul noilor state membre ale Alianţei. Ca urmare Pentagonul are în plan un sistem de tip „heel to toe” ca în proba de marş din atletism în care un picior trebuie să rămână în permanenţă pe pământ, prin care această forţă de descurajare se va afla tot timpul în regiune, chiar dacă trupele vor fi rotite pe baze regulate. Acestea sunt veştile bune: Avem deja şase noi comandamente NATO în regiune, inclusiv în România, vom avea o mult prea necesară desfăşurare de echipamente militare moderne pe teritoriul Europei de Est şi o prezenţă militară americană cvasipermanentă.

Vestea proastă este că nimeni nu ştie cât vor dura aceste măsuri. Mass-media româneşti au prezentat în cvasi-totalitatea lor informaţia privind creşterea bugetului apărării Europei de Est dintr-un articol publicat de New York Times şi au neglijat o precizare din acelaşi articol care ar trebui să mai taie din entuziasmul general. Toate aceste măsuri nu sunt menite pe termen lung sau mediu, ci pe o perioadă de un an. Cum nici oficialii români nu sunt obişnuiţi să sape dincolo de suprafaţă, au preluat veştile bune livrate de presa română şi nu s-au preocupat să reacţioneze la partea neplăcută.

Dacă ar fi fost mai atenţi, ar fi citit în acelaşi articol opinia exprimată de Todd Harrison, director pentru analiza bugetului apărării al Center for Strategic and International Studies (CSIS), potrivit căruia această creştere a bugetului „s-ar putea să nu reuşească să ofere reasigurarea aliaţilor est-europeni pentru că lasă decizia privind viitorul cheltuielilor militare americane în Europa în sarcina viitoarei adminstraţii”. „Dacă vrei să dai asigurări aliaţilor noştri din Europa, avertizează Harrison, trebuie să le arăţi că ai un plan pentru viitor”. Or, tocmai acest plan pe termen mediu şi lung lipseşte din strategia americană în regiune. De aceea, indiferent cine va veni la Casa Albă, preocuparea pentru a formula o astfel de strategie regională coerentă şi eficientă pentru viitor ar trebui să fie o prioritate pentru o ţară ca România. Din păcate, această strategie nu pare să existe.

Flotila Mării Negre, un pod prea îndepărtat?

Planul de acţiuni strategice pentru 2016 prezentat de Ministerul Apărării Naţionale luna aceasta conţine lansarea iniţiativei pentru constituirea unei Grupări navale NATO în Marea Neagră, denumită generic „Flotila Aliată în Marea Neagra“ / „Black Sea Flotilla”. Fără îndoială, o flotă NATO la Constanţa ar reprezenta un răspuns puternic la anexarea Crimeii şi consolidarea prezenţei militare ruse, navale, aeriene şi terestre în această regiune. Problemele sunt însă în acest moment uriaşe. Prin convenţia de la Montreux, navele militare non-riverane nu pot staţiona decât o perioadă limitată în apele Mării Negre şi, în plus, tonajul lor este limitat prin aceeaşi Convenţie.

Prin urmare, nu este posibil ca statele non-riverane să staţioneze permanent nave la baze din Marea Neagră. Singura soluţie ar fi o flotă comună a celor trei state NATO din regiune, România, Turcia şi Bulgaria. Or, o astfel de iniţiativă ar întâmpina dificultăţi (geo)politice, logistice şi financiare enorme încât de la început. Pe termen lung şi foarte lung poate că ar putea fi realizată, dar până atunci, România are nevoie de o strategie la Marea Neagră care să şi funcţioneze.

Cum răspunde România ­provocărilor post-Crimeea?

Potrivit unui studiu realizat de un grup de lucru româno-american prezidat de Iulian Fota sub egida CEPA, România se confruntă cu patru mari riscuri în contextul creat de agresiunea rusă asupra Ucrainei, anexarea peninsulei Crimeea şi militarizarea agresivă a regiunii Mării Negre de către Rusia, România se confruntă cu patru mari provocări: (1) presiuni crescânde la frontiera de est, prin destabilizarea situaţiei din Republica Moldova, reactivarea posibilă a conflictului din Transnistria, provocarea unui conflict în Găgăuzia şi, mai ales, ameninţarea sudului Ucrainei şi regiunii Odessa. (2) Militarizarea accelerată a Mării Negre.

Studiul remarcă faptul că Rusia plănuieşte să cheltuiască 2,4 miliarde de dolari până în 2020 pentru modernizarea flotei la Marea Neagră pe care urmăreşte să o mărească până în 2025 cu 30 de vase (nave şi submarine) noi. (3) ameninţări non-kinetice (hibride), cum ar fi desfăşurarea activă şi ţintită a unor acţiuni de război informaţional pe teritoriul României (4) lipsa de pregătire a Forţelor Armate Române de a face faţă noilor ameninţări din partea Moscovei. Bunăoară, dintr-un necesar de 85 de avioane de luptă, numai achiziţionarea a 15 a fost contractată.

Studiul conţine evaluări ale acestor riscuri şi recomandări de acţiuni şi politici guvernamentale. Documentul subliniază ameninţări care până acum au primit puţină atenţie în spaţiul public în România precum strategia rusă de a se concentra asupra a ceea ce se cheamă strategia agresivă a Rusiei în ceea ce în limbaj militar este calificat drept A2-AD (anti-access area-denial) prin care, de exemplu, ruşii instalează echipamente anti-aeriene şi antirachetă care împiedică accesul aviaţiei aliate în zone strategice vitale. Luna trecută, bunăoară, comandantul forţelor aeriene americane din Europa şi Africa, generalul Frank Gorenc, atrăgea cu precădere atenţia asupra desfăşurării de rachete antiaeriene, în Crimeea care va împiedica în scurt timp accesul aviaţiei aliate în regiunea Mării Negre.

Un semnal de alarmă îl reprezintă faptul că deja o treime din spaţiul aerian al Poloniei este vulnerabil la atacul cu rachete ruseşti. În acest sens, studiul CEPA recomandă, pentru prima oară după ştiinţa noastră, instalarea de echipamente ­anti-rachetă în România, care să fie îndreptate în mod explicit asupra instalaţiilor ruseşti. O altă recomandare o reprezintă asigurarea sudului Ucrainei şi a regiunii Odessa pentru a preveni prezenţa militară rusă la gurile Dunării.

Un element neglijat îl reprezintă războiul informaţional „hibrid”. Studiul remarcă faptul că deşi are loc pe un teritoriu ostil, ofensiva propagandistică rusă în România câştigă teren prin organizaţii media, culturale şi religioase care atacă în mod sistematic apartenenţa României la ­NATO şi UE ca ­acte de „colonizare”, condamnă campaniile anti-corupţie şi instituţiile statului de drept ca „anti-româneşti” şi caută să exa­cerbeze tensiuni etnice. Inutil să spunem că această ofensivă subtilă, dar reală nu primeşte nici o ripostă sistematică şi credibilă din partea instituţiilor statului român. Studiul citat este o radiografie care arată cât de puţin este pregătită România să facă faţă agresiunii reale şi prezente a Rusiei şi cât de incoerentă este strategia sa.

Surse familiare cu elaborarea documentului au declarat că autorităţile americane sunt la rândul lor nemulţumite de faptul că, în pofida retoricii atlantiste, Bucureştiul face prea puţin pentru a-şi asuma rolul de lider regional la care aspiră, pentru a promova o cooperare susţinută cu Bulgaria, Turcia şi Polonia pentru a contracara ameninţarea rusă şi pentru a promova activ interesele Occidentului în zone care nu sunt complet pierdute în favoarea Moscovei precum Serbia sau Balcanii de Vest.