Nagorno-Karabah denumeşte o regiune muntoasă, cu o suprafaţă de aproximativ 4400 km² (pentru comparație, județul Dâmbovița, unul dintre cele mai mici din țară, are cam 4.000 de km²) din vestul Azerbaijanului, locuită în proporţie mare de etnici armeni. Autoproclamatul stat Nagorno-Karabah, nerecunoscut de niciun alt stat de pe glob, face parte, de jure, din Azerbaijan, dar, de facto, este o regiune autonomă.

De-a lungul timpului, aici au avut loc o serie de lupte sângeroase între armeni şi azeri. Conflictul nu este pe deplin soluţionat nici în ziua de azi, fapt pentru care se înscrie în categoria conflictelor îngheţate de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, alături de cele din Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud.

Toate aceste conflicte, acum îngheţate, au avut ca scop crearea şi menţinerea tensiunilor între diverse grupuri etnice în vederea sporirii influenţei ruseşti în acele regiuni. În cazul Nagorno-Karabah, totul a început imediat după venirea bolşevicilor la putere în Rusia. În 1923, urmând o politică de destabilizare a statelor care formau URSS, conducătorii sovietici au decis formarea pe teritoriul Republicii Socialiste Azere a regiunii autonome Nagorno-Karabah, a cărei populaţie era alcătuită în majoritate de armeni.

Războiul din Nagorno-Karabah a început în adevăratul sens al cuvântului în 1988, când armenii din regiune au revendicat teritorii ce făceau parte din Republica Sovietică Socialistă Azerbaijan. După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, fostele republici sovietice, printre care şi cele două republici caucaziene aflate în conflict şi-au obţinut independenta. Atunci, locuitorii de origine armeană din Nagorno-Karabah, susţinuţi de Armenia, şi-au proclamat independenta. Acest lucru a intensificat luptele din regiune. Armenia, care a acţionat mereu ca şi cum teritoriul autonom i-ar aparţine, a trimis trupe pentru a lupta împotriva azerilor.

Războiul a luat sfârşit în 1994, rezultatul fiind ocuparea de către Armenia a enclavei Nagorno-Karabach. Urmările războiului au fost cât se poate de grave: zeci de mii de morţi, în majoritate azeri, sute de mii de refugiaţi de ambele etnii, obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să trăiască în sărăcie. Armatele regiunii separatiste şi ale Armeniei continuă să ocupe şi în prezent o importantă parte (aproximativ 20%) din teritoriul Azerbaijanului. Deşi conflictul e considerat îngheţat, de la sfârşitul războiului până în prezent, aproximativ 3000 de oameni şi-au pierdut viaţa în ambuscade.

Situaţia din sudul Caucazului nu şi-a găsit încă rezolvarea. Regiunea autonomă doreşte obţinerea independenţei, dar e greu de crezut că o va obţine în viitorul apropiat. Pe de altă parte, conducătorii azeri au ameninţat cu violenţe în cazul în care Armenia nu-şi va retrage trupele din regiune. Cu ajutorul importantelor venituri obţinute de pe urma petrolului, Azerbaijanul şi-a mărit considerabil bugetul pentru apărare. Armenia, la rândul ei, deşi deţine un buget cu mult mai mic decât vecina sa, a crescut cheltuielile militare.

Regiunea Caucazului, prin poziţionarea să între Rusia şi lumea islamică, s-a aflat mereu în sfera de influenţă a mai multor puteri regionale. În ceea ce priveşte conflictul din Nagorno-Karabah, Uniunea Sovietică, şi mai apoi Rusia, i-a sprijinit mereu pe armenii de religie creştin-ortodoxă, în timp ce azerii, care sunt o populaţie turcică de religie musulmană, au găsit un aliat în Turcia. Mai mult decât atât, bogatele resurse de petrol şi gaze naturale de pe teritoriul Azerbaijanului fac ca şi alţi actori geopolitici majori, precum SUA, UE, China sau Iranul să manifeste un interes deosebit faţă de acest conflict

Guvernul de la Baku se teme că îmbunătăţirea relaţiilor dintre Turcia şi Armenia va duce la soluţionarea situaţiei în favoarea armenilor de pe teritoriul său. Cu toate acestea, izbucnirea unui război în regiune ar fi dezavantajoasă pentru Azerbaijan, de aceea conflictul din Nagorno-Karabah are toate şansele să rămână îngheţat încă o bună bucată de timp.