News Item: Nihilism românesc (II): fantomele
(Category: PRESA)
Posted by Pârvu Florin
Friday 25 October 2019 - 01:21:32

de Mihnea Măruță

Moartea și exilul.

Dacă reușim să aflăm de ce acestea două sunt cele mai eficiente căi de a fi credibil în ochii românilor, avem șansa unei eliberări istorice.

De ce nu urmăm decât morți?; de ce condiția obligatorie a unui lider de necontestat este, pentru noi, moartea sa?

De ce nu recunoaștem valoarea și realizările cuiva decât după ce acel om a părăsit țara sau, eventual, dacă o entitate externă insistă să i le confirme?

Și ce legătură există între cele două mentalități?


*


Voi începe cu sfârșitul. (Pentru că și eu sunt tot român ).

Există cel puțin două legături între un conducător care capătă influență asupra urmașilor fiindcă a murit și o personalitate care capătă apreciere doar după ce a plecat din țară.

Prima este că ambii dispar din câmpul percepției. Nu mai sunt printre noi, nu-i mai întâlnim; se mută într-un spațiu care e cu totul misterios pentru cei rămași acasă sau în viață. Ajung pe altă lume.

Devin fantome.

A doua legătură este că ambii, atât răposatul, cât și exilatul, par a fi trecut un soi de test suprem: nu mai au nimic de pierdut, lasă totul în urmă și, cinic vorbind, nu ne mai amenință. Putem, dintr-o dată, să le vedem (și) calitățile. Rupându-se de noi, îi reevaluăm.

Dezinteresându-se, devin interesanți. (Și aici se deschide o altă rămurică de analiză, privind erotismul relației dintre exilați și țara natală, dar asta n-o poate face decât unul dintre ei.)

Nota personala: Daca vreodata ma voi simiti capabil, o sa incerc eu sa explic erotismul asta....

Am obținut, iată, un crochiu, pe cât de util, pe atât de surprinzător, al maximei credibilități la români.

Pentru că ne disprețuim lașitatea și neseriozitatea (nihilism de sine) și pentru că am învățat să supraviețuim mai ales retrăgându-ne din realitate (nihilism pasiv), trăim într-o foame continuă de modele salvatoare, care să fie dintre ai noștri și în care să ne putem încrede, dar nu le validăm decât dacă sunt validate deja de cele două instanțe pe care le recunoaștem, una dincolo de timp, cealaltă dincolo de spațiu: Dumnezeu și Occidentul.

Poate părea șocant, dar ceea ce ne ține laolaltă și ne mai mobilizează pe noi, românii, sunt, deci, câteva fantome ale istoriei de acasă, precum și câteva fantome ale culturii din exil. Formula ideală – o combinație de Ștefan cel Mare cu Brâncuși: lipsa de inhibiții care nu poate fi înfrântă.

Nimic din prezent și, mult mai grav, nimic din viitor.

*


Să luăm un exemplu tot mai frecvent.

O personalitate care a ieșit de o vreme din atenția publică – fie din cauza vârstei, fie datorită discreției sale, ori din ambele motive – moare. Brusc, e redescoperită ca valoare națională: i se reconstituie biografia, apar mărturii noi despre faptele sale bune, i se republică sau redifuzează creațiile (dacă e cazul) și, în general, se iscă mult vaiet și căinare cu privire la marele dispărut.

Durează câteva zile și culminează cu înmormântarea.

Ei bine, dacă ai fost o persoană cu bun gust și cu simțul ridicolului, n-ai vrea să participi la propria înmormântare în România, și nici la doliul aferent.

Fiindcă ai vedea tot felul de necunoscuți care își dau cu părerea despre viața ta, precum și tot felul de cunoscuți care, deși te ignoraseră când încă mai suflai, ciugulesc imediat din aura ta cea proaspătă.

Ai plecat, devii "iubit". Ca și cum între lumea asta și lumea cealaltă se produce un bizar schimb de prizonieri: noi le redăm trupul, ei (?) ne redau sentimente față de fantomă.

Moartea ca război asimetric între lumi.

*


Mai departe.

Noi nu ne aniversăm viii remarcabili nici pe departe în măsura în care ne comemorăm morții remarcabili. Sărbătorirea generoasă a celui prezent e mult mai rară decât pomana cu regrete a celui absent.

Avem, deci, o primă bucată de răspuns la întrebarea – de ce, la nivel colectiv, nu ne urmăm modelele de bunătate?. (Care există, fără dubiu, așa cum există în orice societate.)

În primul rând, pentru că e vorba despre oameni vii și pentru că trăiesc aici: n-au trecut nici unul dintre testele esențiale – moartea sau exilul.

Cine e viu și a rămas în țară n-a fost validat de totala renunțare la propria imagine.

În sprijinul acestei idei stă, printre altele, o cercetare care spune că, în comparație cu alte 40 de nații, românii au "cel mai crescut nivel de discrepanță" între cum se cred și cum sunt de fapt.

(Asta înseamnă că trăim o iluzie în masă, că la noi e aproape imposibilă o suprapunere între adevăr și proiecție. Îmi vine în minte jocul potrivirii și nepotrivirii chipurilor dintre prostituata reală și iubita virtuală cu care face dragoste protagonistul din "Blade Runner 2049").

În al doilea rând, nu ne credităm modelele de bunătate dintr-un soi de angelism, pe care-l regăsim, de exemplu, când vine vorba despre așteptările față de liderii politici: suntem dispuși ca acelora pe care i-am etichetat drept "răi" să le trecem cu vederea o seamă de greșeli, ba chiar infracțiuni (gândindu-ne, poate, că seamănă cu noi); în schimb, celor care se prezintă ca fiind de partea bună, adică potențiali salvatori, le pretindem nici mai mult, nici mai puțin decât perfecțiune – un caracter neciobit, soluții coerente, comunicare impecabilă: inspirație și consecvență, ca de pe altă lume.

*


Pentru a înțelege mai bine originile nihilismului de azi, am recitit un roman despre care, după mai bine de 30 de ani de la prima lectură, nu-mi mai aminteam nimic: "Demonii" lui Dostoievski.

(Aici ar merita deschisă altă rămurică, privind rostul de a citi unele cărți chiar dacă e prea devreme, dar și despre nevoia unei liste selective de recitire la maturitate: poate într-un text viitor.)

Către finalul romanului, Leamșin, unul dintre "demoni", explică "pentru ce au fost comise atâtea omoruri, scandaluri și ticăloșii":

"... pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor; pentru descompunerea sistematică a societății și a tuturor principiilor; pentru a descuraja, a exaspera pe toată lumea și provocând în felul acesta o derută și un haos în societatea descompusă, atinsă de maladia depresiunii, cinismului și necredinței, dar setoasă de a găsi o idee diriguitoare și mânată de instinctul autoconservării, să fie luate brusc frânele acestei societăți în mână și să fie ridicat steagul răzvrătirii..." (1)

Vă sună, cu siguranță, cunoscut. E un portret profetic al lumii occidentale de azi (din care facem parte și noi), scris cu aproape 150 de ani în urmă.

Dar dacă atunci, în Rusia țaristă, principalele metode în a induce exasperare constau în acțiuni efective contra nacealnicilor, ca reprezentanți ai puterii, astăzi există o pârghie mult mai eficace, cu efect larg și rapid: presa.

La noi, cel puțin, nici nu e nevoie de violență: e suficient să alimentezi spaimele, folosindu-te de moștenirea inconștientă a nihilismului nostru pasiv (teama de istorie și de străini) sau să torni otravă peste sedimentele nihilismului de sine ("ca la noi, la nimeni", "suntem ultimii din Europa la capitolul..." ș.a.m.d.).

Și cu asta ajungem la a treia bucată de răspuns la întrebarea de ce nu urmăm oamenii buni.

Cele mai intense două curente care se luptă azi pe mințile noastre sunt, ambele, de tip nihilist. Pentru primul dintre ele – căruia îi putem spune, generic, pesedism –, statul este pur și simplu un izvor de resurse și, în consecință, trebuie să fie parazitat.

Acest curent este clădit pe o raportare de tip mafiot față de condiția și instituțiile publice: se ia de la stat orice, bani, funcții, influență, pentru a se întări centre de putere private. Statul paralel sunt chiar ei, nu cine știe ce structuri secrete.

Prototipul acestei mentalități este infractorul care pozează în naționalist, și care, după ce a acces în poziții de vârf, și-a plantat copiii și nepoții în noduri de unde va fi aproape imposibil să fie îndepărtați.

Încurajată de televiziuni mai ales după anul 2000 – începând cu ProTV, trecând prin OTV și ajungând la demența de azi a canalelor de știri –, această tipologie a devenit, pentru marea masă, exemplu social de reușită. Ea ne este livrată la pachet cu stâlcirea limbii române, cu valorizarea banilor în detrimentul școlii și a nerușinării în dauna bunei creșteri.

Prostul gust nu doar că a devenit regulă, dar exhibarea sa trufașă a acaparat comunicarea televizată.

Pentru celălalt curent, al cărui nucleu este mișcarea #rezist, nu doar statul nostru este bolnav, probabil fără leac, ci și noi înșine, ca rezultat al istoriei.

În acest caz, nihilismului politic i se adaugă, deci, nihilismul de sine – care se manifestă, de pildă, prin eludarea trecutului, îndepărtarea de tradiții sau jena de a spune mai departe povestea puținelor noastre figuri luminoase.

Mai educat decât nihilistul pesedist, nihilistul #rezist ar vrea, cumva, să nu mai fie român: să se integreze într-o umanitate globală pe care a ajuns să o idilizeze și fiindcă a putut călători incomparabil mai mult decât părinții și bunicii lui de la țară. Și să se desprindă de aceștia cât mai repede, fiindcă îi întârzie evoluția fericită și îi știrbesc aprecierea de sine.

În aceste condiții, de ce să mai rămâi aici? Cum să nu alegi exilul?

Aceasta va fi tema celei de-a treia (și ultima) părți din acest text.

LINK



This news item is from Proiect SEMPER FIDELIS
( http://www.semperfidelis.ro/news.php?extend.5653 )