Când nu mai găsești repere de bine în jurul tău, ai mari șanse de a ajunge nihilist. Când te-ai săturat să cauți modalități de adaptare și crezi că răul s-a extins iremediabil, ești deja nihilist.

Când calitatea liderilor, mersul societății sau chiar un eveniment personal te îmboldesc să dai foc lumii sau ție însuți, când nu mai vrei să ții cont de rațiune și visezi doar soluții radicale – "să nu mai rămână piatră pe piatră", "cum nu vii tu, Țepeș doamne" și altele asemenea –, te numești nihilist periculos.

Terorismul ar fi cea mai cunoscută formă a vremurilor noastre; manifestări nihiliste sunt nesupunerea civică, marșurile tăcute, greva foamei, ocuparea unor spații publice sau private, dar și mafiile, clanurile interlope și milițiile paralele.

Mai nou, putem include aici chiar și scufundarea constantă în rețelele virtuale.

Fiindcă nihilismul ține exclusiv de putere: e un refuz al realității prezente, percepută ca fiind rea, urmat de o tentativă de a recăpăta controlul în propriii termeni.

În Occident, inamicul declarat al nihilistului este, de regulă, unul și același: statul. Statul ca expresie a coerciției, ca entitate care formulează norme și le impune, statul ca organizator al viitorului.

"Înfățișarea omului zilelor noastre ne obosește – ce este nihilismul, dacă nu tocmai această oboseală?... Suntem osteniți de om..." (1)



Ajuns aici, se cuvine o mărturisire: acest text, la fel ca altele pe care le-am scris în ultimul an, pornește de la obsesia mea pentru Marele Exod Românesc.

Cred că părăsirea în masă a țării este cea mai gravă și mai interesantă chestiune a zilelor noastre. De înțelegerea acestui fenomen, dar mai ales de felul în care va fi abordat politic depind existența României, granițele sale și, în ultimă instanță, cultura și limba română.

Nu cred că soluțiile sunt (doar) economice, pentru că nu cred că miezul problemei se leagă de bani.

Soluțiile trebuie să fie istorice, în sensul literal al cuvântului, adică să îmbine raportarea la trecut cu o proiecție – încă inexistentă – asupra viitorului.

Fiindcă avem de-a face cu următorul paradox: România se confruntă cu cel mai amplu abandon uman tocmai când are cea mai bună perspectivă de stabilitate din istoria sa.

De aici trebuie să începem: cum se explică această contradicție?



Răspunsul ține – și așa am ajuns să scriu acest text – de nihilism. La nivel mental, migrația românească din ultimii 10-20 de ani este rezultatul celor două tipuri de nihilism care ne apasă ca popor: cel pasiv (retragerea "în cochilie" ca reacție în fața unei puteri ostile) și cel de sine (ca dispreț acumulat în secole de improvizație și supunere).

Lipsa locurilor de muncă, salariile prea mici, deschiderea granițelor – aceștia sunt doar factori favorizanți.

Cum am mai spus, românii au ce au cu ei înșiși, mai precis cu cea mai vizibilă expresie colectivă la scara timpului: statul pe care l-au creat. Iar ceea ce se petrece în acești ani este mai mult – mult mai mult decât un refugiu cauzat de exasperare.

Pe cât de tragic, pe atât de înălțător, românii pleacă, de fapt, în căutarea Pământului-fără-de-rău.

Marele Exod Românesc este o nouă înfrângere istorică: milioanele de emigranți resping, dezamăgiți, propria organizare statală, așa cum s-a consolidat aceasta după 1989. Ei reclamă incapacitatea de a ne administra înțelept și eficace, alegând regruparea într-un spațiu pe care cu toții ni-l reprezentăm ca fiind bine așezat: Occidentul.

Alții s-ar fi îndârjit. Alte popoare s-ar fi răsculat, ar fi trecut realitatea "prin foc și sabie", și-ar fi găsit conducători potriviți și alcătuiri curate, de care să poată fi mulțumiți. Noi plecăm de acasă, resemnați și nostalgici, și nici măcar nu suntem de condamnat.

Așa funcționează mecanismul minții noastre.



Pământul-fără-de-rău este un concept din istoria religiilor, similar cu legendarul Canaan al evreilor, un Tărâm al Făgăduinței unde o comunitate greu încercată urmează să se stabilească la plinirea vremii, pentru a trăi împreună un viitor lipsit de amenințări și de durere.

În anumite condiții sociale, membrii unei asemenea comunități se iau și pleacă într-un pelerinaj definitiv: își lasă deoparte moștenirea și agoniseala pentru dorința – adânc ancorată în inconștientul colectiv – de a se elibera de rău și de a fi martori la instaurarea deplinei fericiri pământești.

Unul dintre cazurile cel mai temeinic documentate este cel al populației de indieni tupi-guarani din bazinul Amazonului, care, începând de prin secolul al XV-lea, a întreprins mai multe asemenea pelerinaje, soldate cu moartea tuturor participanților.

Într-o carte din 1974 intitulată "Societatea contra Statului" LINK , antropologul francez Pierrre Clastres propune, printre altele, două concluzii fascinante cu privire la acest fenomen:

1) tupi-guarani pornesc în căutarea Pământului-fără-de-rău atunci când există riscul iminent ca șeful desemnat de comunitate să devină un tiran;

2) această migrație în masă nu este posibilă decât la chemarea unui profet.

Iată, spune Clastres, o societate primitivă care a dezvoltat un mecanism de a respinge apariția Statului. Or, apariția Statului este condiția intrării oricărei populații în ceea ce Occidentul desemnează prin termenul de istorie.

Din timp în timp, deci, unele triburi de tupi-guarani se sinucid colectiv pentru a salva unicul stil de viață pe care îl cunosc.

Și deja știți unde bat.



Datorită acestei comparații am început să mă gândesc la textul de față. Și datorită acestui fragment:

"În unele cazuri, nihilismul se prezintă ca ultimul mijloc folosit de un corp socio-cultural care intenționează să supraviețuiască cu orice preț, chiar și prin moarte. Este vorba de o autoamăgire extremă a celor care, pentru a nu consimți la compromisul inacceptabil pe care-l oferă istoria, decid să anihileze ceea ce le e mai drag". (2)

Obișnuiți să refuze Istoria, românii au ajuns într-un moment în care au și motivele, dar și mijloacele de-a supraviețui ca popor altfel decât retrăgându-se înlăuntru.

Da, spre deosebire de indienii din Amazon, noi nu avem nevoie de vreun profet care să ne călăuzească: ne urmăm unul pe altul, în familii, așa cum am făcut-o secole de-a rândul.

Da, spre deosebire de cine știe ce societate primitivă, noi avem deja un Stat închegat și activ.

Dar nu cumva, în loc de profeți care să ne ducă spre Tărâmul Făgăduinței, noi avem atâția și atâția anti-profeți la care ne plecăm auzul în fiecare zi, unii care nu știu să ne vorbească decât de rău?

Și nu cumva "compromisul inacceptabil" la care pelerinii noștri refuză să consimtă este pur și simplu complacerea în eșecul propriei libertăți?

Adică, dacă n-am reușit nici așa, și nici acum, mai are rost să sperăm?

Și-atunci, dacă Marele Exod Românesc este iluzia că ne vom salva prin disipare în geografia lumii, nu cumva acesta e felul nostru de a cânta "cu moartea pre moarte călcând"?

Note

1) Friedrich Nietzsche, Despre genealogia moralei, traducere de Horia Stanca și Janina Ianoși, editura Echinox, 1993, pagina 35;

2) Ioan Petru Culianu, studiul Religia și creșterea puterii, în volumul colectiv Religie și putere, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, editura Nemira, 1996, pagina 209.

LINK