AUTOR: LUCIAN DÎRDALA

Nu există nimic mai periculos şi mai nepotrivit, în asemenea momente, decât cultivarea (fie şi neintenţionată) a panicii. Ne îndreptăm către un test al capacităţii etatice şi nu se cuvine să ne comportăm ca şi cum deja am fi eşuat.

Pe fondul accentuării riscului ca România să fie afectată de o epidemie provocată de coronavirus, are sens să revenim asupra discuţiei despre statele puternice şi cele slabe (sau, folosind termenul care s-a impus în ultima vreme, fragile). De regulă, discuţiile despre statele puternice/ fragile se referă la cel puţin două componente majore: capacitatea instituţiilor etatice de a funcţiona, chiar şi sub presiune, şi de a aplica în mod eficace politicile publice decise de conducerea politică; şi conformarea cetăţenilor la deciziile autorităţilor nu doar din considerente legate de propriul avantaj sau din teama de sancţiune, ci pentru că recunosc legitimitatea conducerii politice. Desigur, discuţiile tind să fie mult mai ample, însă tema eficacităţii şi cea a legitimităţii au aproape întotdeauna un loc proeminent.

Nu mai este nevoie să detaliem motivele pentru care această ameninţare la adresa sănătăţii publice este un test major al capacităţii etatice a României. Nu vom intra aici în aspecte care e bine să fie discutate de specialişti şi de alţi factori care dispun de competenţe în domeniu - pe care trebuie să-i ascultăm cu atenţie şi de la care avem dreptul să cerem toate lămuririle necesare. Este un privilegiu al cetăţeanului oricărei democraţii, la care nu trebuie să renunţăm nici măcar în perioade de criză. Să nu uităm, totuşi, că deocamdată nu este vorba de aşa ceva.

Dar nu e nevoie să aşteptăm criza pentru a începe să examinăm forţa instituţiilor şi capacitatea lor de a face populaţia să se conformeze voluntar. Din păcate, avem motive să ne facem griji în ambele privinţe. Iar faptul că ţara se află în criză guvernamentală, partidele politice se confruntă fără odihnă şi instituţiile alese democratic nu pot interacţiona decât conflictual, cu arbitrajul destul de contestat al Curţii Constituţionale, modifică doar intensitatea, nu şi natura provocării.

Cum ar fi putut arăta situaţia, în cazul în care statul român ar fi fost unul ceva mai puternic, în sensul definit mai sus? Să începem cu componenta legitimităţii - capacitatea instituţiilor de a obţine conformarea voluntară şi sprijinul activ al cetăţenilor. În primul rând, am fi asistat la mai puţine tentative de a trişa. Din relatările presei, se pare că există multe cazuri de persoane care încearcă să evite un inconvenient personal temporar, nedeclarându-şi sejurul sau trecerea prin zone de risc. Inconvenientul ar putea consta în obligaţia de autoizolare la domiciliu, deci perspectiva unui concediu medical forţat sau cea a absenţei prelungite a copilului de la şcoală. Se pune astfel în pericol sănătatea unui număr mai mare de oameni - şi, desigur, propria sănătate.

O altă situaţie relativ des întâlnită - încălcarea consemnului de a nu ieşi în spaţiul public pentru persoanele deja înregistrate ca purtătoare de risc - se leagă tot de factorul menţionat mai sus. Instituţiile statului român nu pot şi, exceptând situaţiile cu totul deosebite, nu trebuie să recurgă la capacitatea coercitivă demonstrată pe alocuri de China. Supravegherea permanentă nu este o soluţie, astfel că decizia va rămâne la latitudinea individului, asupra căruia ar trebui să se exercite doar presiunea socială: membrii familiei, prietenii, colegii şi aşa mai departe. Lucrurile ar fi mai simple dacă ar fi mai ridicată încrederea unui individ oarecare în corectitudinea şi adecvarea măsurilor luate de autorităţi, dar aceasta depinde, cel mai probabil, de încrederea sa în guvernare, în general (dincolo de partide, lideri politici sau şefi de instituţii).

Cât priveşte eficacitatea instituţiilor, cealaltă dimensiune a discuţiei despre fragilitatea statului, trebuie să dăm dovadă de precauţie în formularea opiniilor. Cel puţin cât timp nu am trecut prin proba de foc propriu-zisă - şi bine ar fi să nu trecem deloc - este o chestiune în care contează foarte mult competenţa celui ce formulează judecăţi. Sigur că au existat numeroase probleme care ridică dubii în privinţa eficacităţii, după cum există întrebări legitime referitoare la modul în care s-au pregătit structurile specializate pentru o posibilă apariţie a unor cazuri de infecţie în România, în intervalul de timp ce a trecut de la apariţia problemei în China. Instituţiile specializate româneşti nu au părut, cel puţin în primele momente, pregătite să absoarbă rapid competenţa elitelor profesionale ce ar avea un cuvânt important de spus în măsurile de prevenire a epidemiei.

Nu există nimic mai periculos şi mai nepotrivit, în asemenea momente, decât cultivarea (fie şi neintenţionată) a panicii. Ne îndreptăm către un test al capacităţii etatice şi nu se cuvine să ne comportăm ca şi cum deja am fi eşuat. Indiferent ce părere avem despre autorităţile politice ale zilei, indiferent cum relaţionăm cu autoritatea epistemică pe care o posedă specialiştii noştri în diverse domenii ale ştiinţei, trebuie să ne dorim ca România să iasă cu bine din această situaţie. Un eşec ar fi nu doar al statului, ci al întregii societăţi.