Ideea acestui articol mi-a venit după ce am lecturat opinia prietenului Boribum referitoare la SMURD. LINK

Cu vreo cinşpe ani în urmă, armata (căreia-i sunt recunoscător pentru iniţiativa asta, cel puţin în plan personal a avut o mulţime de efecte benefice!) a decis ca unitatea mea să participe la „Floare de colţ '98”. LINK

A fost greu al dracului, dar în egală măsură interesant. În cele câteva luni pe care le-am petrecut acolo, şi oameni cu exerciţiul înţelegerii detaliului fin fiind, zic că am văzut şi am înţeles destul de multe.

Am văzut biserici săseşti de la o mie toamna, cu trei enoriaşi, toţi având peste şaizeci de ani, toţi fiind încă acolo doar fiindcă nu au vrut să-şi părăsească agoniseala de o viaţă şi să plece în Germania la copii sau la neamuri.
Am văzut case săseşti, le ştiţi, sunt clasice, gard de trei metri, să nu poți vedea ce se întâmplă în curte, ziduri de cincizeci de centimetri, ferestre duble, în oglindă, porţi înalte-înalte (apropo, ştiţi cum cum îşi demonstrau saşii bogăţia? Cu poarta cât mai lată și mai înaltă. Cu cât era mai avut, cu atât avea boi mai mulți şi mai puternici, care puteau să ducă o căruţă mai mare cu fân) casele acelea, povesteam, pline acum de o mulţime de țigani chirăitori.
Am văzut români, oameni cu nume româneşti adică, cărora le venea să plângă de necaz că nu mai ştiau româneşte şi nu puteau vorbi cu noi.
Am văzut priviri şi gesturi ameninţătoare, am auzit înjurături în maghiară, am văzut oameni care ne supravegheau tot timpul.
Am văzut drumuri de zeci de kilometri, care duceau către cine știe ce cătun uitat de lume, pe care nu întâlneam ţipenie de om cu orele, şi pe care se lipea pământul de bocanci cât cărămida.
Am văzut maghiari care, fără să ne întrebe de unde suntem, de unde venim, unde mergem, ne invitau la masă şi ne întrebau dacă avem unde să dormim în noaptea următoare.
Am văzut dealuri chelite, de pe care se tăiase pădurea ca-n codru.
Am văzut sate în care singurii care rupeau româneşte erau ţâncii de până în 10 ani, care încă mai mergeau la școală.
Copiii din zonele alea învață română cum învață un copil din cine ştie de vârf de deal din judeţul meu engleză sau franceză. Garantat, după clasa a opta, când va înceta să meargă la școală şi va ajunge la vite sau la pădure, va uita tot.
Am văzut un astfel de puşti suferind de o furunculoză cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată astfel, sunt şi eu un pui de asistent medical, şi-am văzut ceva lucruri urâte în viaţa mea, nu aveai unde să pui o bancnotă de un leu pe corpul lui, să nu fie un furuncul, l-a tratat asistentul nostru cum s-a priceput şi cu ce antibiotic a avut, a fost de-aia, cu radiograme la București, să-i ceară sfatul medicului... a înnebunit radiotelegrafistul nostru, o noapte întreagă a muncit atunci...
Explicaţia puştiului a fost că părinţii lui nu au bani să-l ducă la medic.
Mai presus de orice, am văzut sărăcie, uneori sărăcie cruntă, de-aia de lumea a treia. Nu prea am motive să cred că în acest moment lucrurile s-ar fi schimbat substanţial.

Toţi oamenii ăştia despre care am vorbit până acum sunt români, au sau ar trebui să aibă act de identitate pe care scrie „România”, sunt ai noştri, suntem responsabili pentru ei, și dincolo de toată gargara politică, atât cea românească cât şi cea maghiară, ce le facem?
Le întoarcem spatele şi ne prefacem că nu există? Ar putea fi o soluţie, dar cu siguranţă nu una viabilă pe termen lung.
E ca-n Afganistan, „hearts and minds”, şi asistenţa medicală de urgenţă e una din puţinele pârghii pe care le avem ca să-i convingem că ne pasă de ei.

Un om în nevoie e un om în nevoie şi doar atât, el nu are naţionalitate, nu are etnie, nu are culoare politică, nu are avere, nu are statut social, nu are nimic, e gol, e despuiat în faţa nevoii.

Reiau întrebarea, lor, celor despre care am vorbit până acum, şi multor, multor altora ca ei din ţara asta, pe care i-am văzut în toţi anii de bătut coclaie, ce le facem? Și când întreb asta nu mă gândesc neapărat la asistenţa medicală de urgenţă. Sunt sau nu sunt ai noştri?

La mulți ani, români!