@VSR97: 1. Au ramas locuri pe toamna la ANI anul asta? 2. Pentru accedere, un novice / mirean / profan, unul care nu a avut niciodata de-a face cu domeniul, trebuie sa scrie un eseu pe tema aia minune? 3. Nice try, Sauron! (pe vechi, se spunea "Mai Rasfirati!")
Da, acest eseu e obligatoriu la inscriere, trebuie sa fie prezent la dosar. Terentius: Da, au ramas locuri libere, sunt 50 scoase, pe 2 profile (25/profil)
VSR97 - Eu cred ca mananci ce nu trebuie, si e a doua oara cand spun asa ceva unuia pe acest forum. O sa-mi sacrific odata 10 minute sa fac un scurt profil al astora ca tine, care periodic apar pe aici si polueaza cu aberatiile lor.
E foarte da vîrf învatamântu' asta care cere la catindatu' civil niciodata scolit în domeniu sa scrie despre "legătura între activitățile aferente problematicii protecției infrastructurilor critice și activitatea profesională proprie."
Terentius- 1)In loc sa vorbesti urat, ar fi fost mai in regula sa verifici chiar tu daca sunt locuri. Nu ? 2)Nu vreau sa iti raspund cu aceasi moneda, insa prin prisma faptului ca am observat cat de recalcitrant esti in fata unui ecran, sunt sigur ca profilul tau poate fi concretizat in doar 2 minute, si nu 10 cum ai zis tu ca dureaza redactarea unui profil reprezentant mie. 3)Poftim: LINK
@VSR97: Spui ca, citez: "...O sa incerc in acest an sa intru la Academia Nationala de Informatii Mihai Viteazul, pentru accederea ulterioara in SRI ca ofiter.". Locurile alea 25 cu taxa, acolo unde se cere eseul la inscriere, nu "50 scoase, pe 2 profile (25/profil)", cum vezi tu, sunt la un curs pentru cei aflati deja in domeniu, care profeseaza si au nevoie de un update de cunostinte. Nu la putzoi care s-au uitat prea mult la filme cu Johnny English. Una din doua, ori pur si simplu mananci [cenzurat], ori nu ai mai multa minte decat pestele ala auriu de acvariu. ale carui memorii nu tin mai mult de 3 secunde. Chestia asta poate avea si avantaje, cum ar fi, de exemplu, cel deloc de neglijat ca ti se spun tot timpul bancuri noi si chestii interesante. Fericitule.
Terentius- Tind sa cred ca esti ofticat ca nu ai reusit sa urmezi un astfel de curs, neavand acces la o memorie si aptitudini personale, si din aceasta cauza, urmaresti sa abordezi negativ orice subiect(ti-am urmarit postarile si din alte topic-uri), incerci sa areti incapacitatea altor oameni, crezand ca asa o sa-i aduci la un nivel mediocru, asemenea tie. Imi pare rau pentru tine, ceea ce zici si modul in care o zici, denota destul de usor faptul ca aceste lucruri ti-au fost aruncate tie zi de zi in casa. Incearca o atitudine mai pozitiva si poate intr-un an in care se vor scoate din nou locuri la ANI si nimeni nu va candida, ma gandesc ca vei avea o sansa, mica intradevar dar va fi sansa ta. Cu acest post am incheiat orice conversatie viitoare cu tine, si nici nu iti voi mai da satisfactia de a-ti raspunde, te las in lumea ta unde totul are o amprenta negativa si sinistra.
Da,dom'le,asa este ! E un sinistru,acest Terentius (trist nu e,ca daca esti trist n-ai umor.Sau daca e trist si are umor -si are- atunci e destept. Tot nu-i bine). Si eu am facut cinci ani de psihologie vara asta,tot cu profesorul de sport,exact ca dumneavoastra la serviciile speciale(vorba unui domn) si sunt de acord : cine e dom'le,acest Terentius care umbla cu capul pe umeri,vede cuvintele si mai si întelege sensul lor ? Cum îsi permite el sa se-ndoiasca de niste fraze date la-ntors mai ceva ca sacoul de scoala al bunicului când era copil? Bine i-ati spus-o,sper sa fie biciclist si sa-i treaca o musculita printre spite când pedaleaza. Sa se-nvete minte odata,sinistru ce e !
Buna ziua! imi puteti spune va rog frumos cum este cu beneficiarii pentru Academia Fortelor Terestre? Adica imi fac dosarul pentru MApN,MAI,SRI sa zicem..iar apoi cand aleg la ce beneficiar raman? inainte de admitere sau dupa? Multumesc frumos
Am postat aici datorita faptului ca subiectul este unul vast si nu l-am putut incadra undeva anume.Daca considerati necesar va rog mutati-l la locul potrivit.
Agenţi la „cel mai înalt nivel”
Este deosebit de dificil de stabilit care au fost motivele în virtutea cărora personalităţi din elita politică, preşedinţi de stat, prim-miniştri, miniştri şi colaboratori apropiaţi ai lorau spionat pentru alte state. De data aceasta, cauzele de natură pecuniară nu se află pe primul plan, hotărâtoare fiind cauzele politice: sprijin pentru dobândirea anumitor posturi şi stabilirea de relaţii pe plan extern ce puteau fi utile în viitor, finanţarea campaniilor electorale ect. Au existat însă şi cazuri în care „contactele” cu agenţiile unor state, în a căror sferă de putere se aflau ţările de origine ale oamenilor politici-agenţi, ar fi fost folosite pentru a se obţine condiţii mai avantajoase în aceste relaţii, deci, pur şi simplu, pentru a păstra o parte a independenţei. Alteori, în vederea obţinerii avantajelor menţionate, unele personaje din conducerea statului au jucat rolul de agenţi de influenţare, în virtutea unor convingeri mai mult sau mai puţin ideologice. Oricum ar fi, asemenea personaje sunt mai de condamnat din punct de vedere politic şi moral decât un agent obişnuit, dat fiind că efectele activităţii lor au putut avea, în momentul în care au acţionat, dar mai ales în perioadele următoare, efecte profunde, dificil de cuantificat. În tot cazul, demascarea activităţii unor asemenea agenţi la „cele mai înalte nivele” a fost destul de dificilă, ea întârziind adesea perioade îndelungate; uneori n-a mai avut loc niciodată... Un deschizător de drum: Talleyrand Cel care a fost numit „prinţul diplomaţilor”, ministrul de Externe al Franţei o bună perioadă,Charles Maurice de Talleyrand Périgord(1754-1838), a fost un deschizător de drumuri nu numai în ceea ce priveşte formularea unor noi principii în relaţiile dintre state, dar şi ca... spion la vârful vieţii politice. Este un fapt dovedit că Talleyrand primeaimportante sume de bani din partea ţarului Rusiei. În corespondenţa diplomatică secretă rusă, el apărea sub diferite nume de cod: „jurisconsultul”, „librarul nostru”, „vărul Henri” sau „Anna Ivanova”. Pericolul pe care îl reprezenta Franţa, unde Napoleon se declarase împărat, pentru Anglia şi Austria va face ca aceste două imperii să treacă la o intensă colaborare pe plan informativ, realizată în perioada în care ambasador al Austriei la Paris nu a fost altul decât contele Klemens Lothar Metternich, viitorul cancelar al Imperiului. Astfel, o bună parte a informaţiilor transmise de Metternich de la Paris proveneau chiar de la fostul ministru de Externe, Talleyrand. Nu a fost nevoie de mari eforturi pentru a-l recruta pe acesta, căci era cunoscută setea sa de bani. În documentele care ajungeau la Viena, Talleyrand purta numele de cod „X”. S-ar putea ca despărţirea dintre Talleyrand şi Napoleon să fi fost cauzată şi de faptul că împăratul a ajuns să cunoască unele dintre maşinaţiunile cameleonicului său ministru de Externe. În ceea ce priveşte profilul moral şi informativ al lui Talleyrand, este semnificativă una din frazele ce i se atribuie: „Era un prieten atât de bun încât ar fi trecut prin toate apele numai din plăcerea de a pescui mai departe”. Dar perioada sa de glorie în ceea ce priveşte acest pescuit în ape tulburi, care este diplomaţia secretă, o va trăi Talleyrand la Congresul de la Viena, întâlnirea capetelor încoronate ce urma să hotărască soarta Europei după perioada războaielor napoleonene. A fost şi o confruntare a diplomaţilor de cel mai înalt rang, dintre care unii şi-au asumat şi funcţii de spioni. A acţionat „mâna dreaptă” a lui Hitler pentru sovietici? S-a considerat, pe drept cuvânt, că Martin Bormann (1900-1945) a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Hitler. În tot cazul, deşi a rămas multă vreme omul din umbră şi nu a făcut parte din organisme de stat, influenţa sa politică a fost apreciabilă la cel mai înalt nivel, el fiind acela care controla toate decretele si legile. A fost numit la conducerea cancelariei partidului nazist (Parteikanzlei), cu rang de ministru de stat, şi executorul testamentului lui Hitler, putând fi deci considerat mâna dreaptă a fuhrerului. Totuşi, la multă vreme de la moartea lui Bormann în condiţii nu pe deplin elucidate, s-a spus despre el că ar fi fost spion rus, împreună cu Heinrich Müller, şeful Gestapo-ului. Una dintre obiecţiile care au fost aduse acestei afirmaţii este aceea că, cel puţin în perioada de decădere a Reich-ului şi de izolare a Berlinului, Bormann nu avea posibilitatea de a comunica cu Moscova, mai ales că nu era familiarizat cu transmiterea mesajelor Morse. Deşi s-a părut că, în 1998, au fost găsite rămăşiţele lui Bormann, există încă dubii că acestea îi aparţin într-adevăr, astfel încât, ca şi în cazul altor lideri nazişti, a fost emisă şi ipoteza că el şi-a continuat o vreme existenţa undeva în America de Sud.
Lloyd Hopkins: „mai multă putere diplomatică decât întreg Departamentul de Stat” Un personaj din umbră, dar cu o influenţă politică deosebită, a fost şiLloyd Hopkins (1890-1946), care, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost cel mai apropiat consilier al preşedintelui Franklin Roosevelt, deţinând, cum s-a spus, „mai multă putere diplomatică decât întreg Departamentul de Stat”. Tot despre el s-a afirmat că a fost „key policy maker”, deci un factor politic-cheie. Primul contact cu acela care avea să devină preşedinte al SUA, Franklin D. Roosevelt, datează din perioada marii depresiuni economice, când acesta era guvernator al statului New York. Hopkins este integrat în staff-ul guvernatorului şi tot de atunci datează şi relaţia strânsă cu soţia lui Franklin D. Roosevelt, Eleanor. În politica internă, Hopkins a fost unul dintre cei care a avut o contribuţie importantă la elaborarea programului de redresare New Deal. Dar domeniul în care Hopkins a jucat într-adevăr un rol decisiv a fost acela al politicii externe, al relaţiilor diplomatice ale SUA. Într-un fel el a fost ceea ce se numeşte un emisar personal al preşedintelui, un ambasador itinerant neoficial şi chiar mai mult decât atât. În această calitate şi având largi însărcinări, cele mai multe fiind desigur confidenţiale, Hopkins a răspuns, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în principal, de relaţiile cu premierul britanic Winston Churchill şi cu şeful statului sovietic, I.V. Stalin. Rolul şi influenţa lui Hopkins reies din faptul că a participat la cele mai multe întâlniri cu caracter diplomatic la nivel înalt ale Aliaţilor, ca şi din acela că era persoana care avea cele mai dese întrevederi cu preşedintele. Desigur, în mod corespunzător, Hopkins era unul dintre puţinii deţinători de secrete de mare importanţă ale SUA care ar fi putut interesa foarte mult serviciile de informaţii ale adversarilor, dar şi ale aliaţilor SUA. Corespunzătoare era şi influenţa pe care o avea Hopkins asupra preşedintelui. Contactele strânse pe care le-a avut Hopkins în URSS presupuneau o informare adecvată a sa. Din documentele fondului „Harry Hopkins Papers”, aflat la FDR Library, reiese că una dintre cele mai importante sfere de interes ale lui Hopkins se referea la serviciul de informaţii sovietic NKVD. Între aceste documente, elaborate probabil la solicitarea sa, se află un memorandum întocmit, în aprilie 1941, de ataşatul militar al Ambasadei SUA la Moscova, în care sunt detaliate atribuţiile şi poziţia NKVD în politica sovietică, între care „supravegherea strictă a poporului”, faptul că agenţii săi se aflau oriunde. Atrage atenţia observaţia după care „URSS este ea însăşi o închisoare, NKVD şi Securitatea de stat fiind temnicierii”. Totuşi, Hopkins era de părere că după război, Rusia Sovietică urma să devină una dintre cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv, Statele Unite si Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreuna planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebuie sa fie atât de puternică încât să îi determine pe ruşi să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei şi a Japoniei. În sfârşit, Hopkins mai cerea să se facă totul pentru a se realiza o pace care să corespundă aspiraţiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Unii analişti consideră chiar că ideile lui Hopkins au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat. Între altele, Hopkins a afirmat: „Este ridicol să se considere că Stalin este un comunist. El este un naţionalist rus”. Să fi oglindit această remarcă admiraţia sinceră a lui Hopkins pentru liderul sovietic şi să fi avut aceasta o influenţă decisivă şi asupra admiraţiei pe care însuşi preşedintele o avea pentru Stalin ? Relaţiile lui Hopkins cu conducerea sovietică ridică o serie de întrebări legate de faptul că Hopkins ar fi avut tendinţa de a favoriza URSS, ajungând uneori în dezacord chiar cu factorii militari. Astfel, Hopkins a fost de acord să se livreze sovieticilor uraniu, în ciuda protestelor reprezentanţilor armatei americane.
Operațiunea „Venona” și arhiva „Mitrohin” În mare măsură, răspunsuri la o serie de întrebări tulburătoare privind activitatea lui Hopkins au putut fi obţinute atunci când au fost făcute publice rezultatele „operaţiunii Venona”, programul de descifrare a corespondenţei diplomaţilor sovietici în Statele Unite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Informaţiile conţinute în raportul „Pagini biografice despre spionii identificaţi de proiectul Venona” au căzut ca un trăsnet: potrivit documentelor sovietice oficiale, cel mai important consilier al preşedintelui, care a avut un aport substanţial în diplomaţia americană, Hopkins, a fost agent sovietic sub numele de cod „agentul 19”! În legătură cu această constatare mai mult decât surprinzătoare se pot face unele comentarii sau, mai bine zis, adăugiri, pe baza documentelor „arhivei Mitrohin”, extrase şi copiate de fostul ofiţer KGB din arhivele acestei agenţii, care, puse la dispoziţia serviciului de informaţii englez (ulterior publicate în volum), au ajuns şi la celelalte servicii vestice. La fel ca în cazul „operaţiunii Venona”, documentele sustrase de Mitrohin au dat posibilitatea demascării unor agenţi care lucrau pentru URSS în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial şi în cea imediat următoare. În primul rând, reiese atenţia pe care au acordat-o KGB-ul, conducerea sovietică și Stalin personal lui Hopkins, mai ales că acesta l-a însoţit pe preşedintele Franklin D. Roosevelt la cea mai mare parte a întâlnirilor cu conducerea URSS. În afara acestor întâlniri oficiale, au existat şi alte contacte ale lui Hopkins care pot fi considerate cel puţin confidenţiale. Astfel, documentele fac referire la o întrevedere a lui Hopkins la Ambasada URSS de la Washington, cu care ocazie consilierul preşedintelui i-a informat pe diplomaţii sovietici că întâlnirea dintre un reprezentant al misiunii cu un membru al Partidului Comunist din SUA, în cursul căreia îi fusese înmânată acestuia o sumă de bani, fusese înregistrată de contraspionajul american. Există mărturii după care Hopkins a pus la dispoziţia Moscovei informaţii nu numai prin intermediul ambasadei, ci şi pe alte canale, deci prin intermediul unor agenţi sovietici, cum era Achmerov. De altfel, unii dintre ofiţerii KGB erau convinşi că Hopkins era agent sovietic. De fapt, suportul moral şi politic al lui Hopkins, care nu se deosebea prea mult de acela al preşedintelui SUA, era convingerea că, dat fiind că URSS era un factor hotărâtor în desfăşurarea războiului, trebuia să se bucure de un sprijin larg din partea SUA, inclusiv în domeniul informativ. A acţionat Hopkins din convingere, a avut el mandat din partea preşedintelui pentru aceste legături „confidenţiale” cu URSS, au jucat un rol pozitiv demersurile informative ale consilierului prezidenţial în victoria Aliaţilor împotriva Axei ? Sunt întrebări care rămân deschise cel puţin până la apariţia altor documente şi interpretări. A fost preşedintele Finlandei „omul Moscovei”? Deosebită rumoare a stârnit afirmaţia unui defector sovietic cu rang înalt în KGB, Anatoli Mihailovici Golitsin, după care Urho Kaleva Kekkonen(1900-1986),prim-ministru al Finlandei între 1950 si 1956 şi apoi preşedinte al ţării vreme de 25 de ani, ar fi fost agent sovietic încă din 1947, sub numele de cod „Timo”. Este de menţionat că Golitsin fusese şeful rezidenturii KGB de la Helsinki. O analiză lucidă a condiţiilor în care Kekkonen şi-a desfăşurat activitatea politică trebuie să ţină seama de situaţia specială a Finlandei, ca ţară învinsă de URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar care nu a fost ocupată. A fost, în schimb, obligată la plata unor mari despăgubiri de război şi împiedicată să beneficieze de ajutorul Planului Marshall. Într-un asemenea context, păstrarea independenţei Finlandei a impus din partea conducătorilor ei o conduită politică specială în relaţiile cu URSS, cunoscută sub numele de „finlandizare”. Rezidentul KGB la Helsinki, Viktor Vladimir, ar fi avut în 1977 dispute cu ambasadorul Vladimir Sobolev privind exclusivitatea legăturii cu Kekkonen. Se afirmă că preşedintele finlandez ar fi acceptat să preia în discursurile sale aprecieri primite de la Moscova, ceea ce pentru rezidenţa KGB constituia, de fiecare dată, prilejul de a se raporta îndeplinirea „unei măsuri active la nivel înalt”. Importanţi oficiali sovietici, între care N.S. Hruşciov şi fostul ministru de Externe Andrei Gromîko, l-au considerat pe Kekkonen un „prieten al U.R.S.S.”. Trebuie însă menţionat că în pofida reputaţiei sale de prieten al URSS, Kekkonen nu a intervenit în niciuna dintre numeroasele situaţii în care contraspionajul finlandez a demascat agenţi ai serviciilor secrete sovietice. S-a afirmat că în 1962 Kekkonen a fost reales preşedinte cu sprijinul Moscovei, care a exercitat presiuni asupra contracandidatului său, social-democratul Honka, determinându-l să se retragă din campania electorală. Există elemente care permit a se trage concluzia că Urho Kekkonen şi-a ales singur „rolul” pentru a putea să salvgardeze securitatea ăării sale în faţa ameninţării permanente a „marelui şi puternicului vecin”.
În ceea ce priveşte presiunea exercitată asupra politicii Finlandei şi a lui Kekkonen personal, este de amintit că URSS nu a încetat să considere, chiar în anii 1970, că în această ţară mai era posibilă „o revoluţie graduală” şi, prin intermediul Ambasadei URSS, mai ales al ambasadorului Beliakov, şi a KGB-ului, urma să acţioneze în acest sens. Există şi un episod al relaţiilor româno-finlandeze marcat de relaţiile lui Kekonnen cu Ambasada URSS de la Helsinki. Atunci când, în cursul vizitei din 31 martie-5 aprilie 1968 în Finlanda, delegaţia română, condusă de Ion Gheorghe Maurer, a depus o coroană de flori la mormântul mareşalului Mannerheim, ceea ce a determinat aprecierea forţelor politice şi presei democratice şi protestul celei obediente faţă de URSS, preşedintele Kekkonen l-a chemat pe ambasadorul sovietic şi s-a delimitat de această atitudine. Desigur, din perspectiva actuală, pot fi formulate o serie de critici la adresa politicii de „finlandizare” şi a relaţiilor cu URSS pe care le-a promovat Kekkonen. Dar de aici până la punctul de vedere exprimat de Ion Mihai Pacepa care, într-un interviu, îl consideră pe Kekkonen drept „un proeminent agent KGB” este o distanţă semnificativă... Iar în ceea ce priveşte „obedienţa” Finlandei faţă de URSS şi KGB, recente investigaţii de arhivă au demonstrat că, deşi nu era membră a NATO, serviciile de informaţii din această ţară au furnizat celor din Europa de Vest şi din SUA date importante despre activităţile KGB şi GRU. În tot cazul, niciun istoric finalndez, ca şi opinia publică din această ţară nu admit aserţiunea după care Kekkonen ar fi fost agent sovietic. În ceea ce îl priveşte pe Golitsin, se pare că informaţiile sale s-au bucurat de un anumit credit, dat fiind că a fost distins cu înalte ordine britanice şi i s-a acordat cetăţenia americană. Harold Wilson: investigarea activităţii sale rămâne „justificată” O altă „victimă”a lui Golitsin a fost Harold Wilson (1916-1995), prim-ministru al Marii Britanii, în perioada 1964-1970 şi între anii 1974-1976, despre care defectorul sovietic a afirmat că ar fi fost informant şi agent de influenţare pentru KGB. Cert este că în anii 1940, Wilson a avut contacte pe linie sindicală în URSS, stabilind legături cu liderii sovietici Anastas Mikoian şi Viacheslav Molotov. În arhiva KGB se află documente după care ar fi fost deschis un „dosar Wilson” sub numele de cod „Olding”, în care există totuşi menţinea că nu s-a ajuns la „fructificarea” acestei acţiuni. Golitisin face şi afirmaţia că Wilson ar fi fost implicat în suprimarea predecesorului său la conducerea Partidului Laburist, Hugh Gaitskell, pentru a-i prelua postul. În tot cazul, Wilson a fost în repetate rânduri audiat de serviciul de contrainformaţii britanic MI5. Argumente cu privire la implicarea lui Wilson în activităţi informative au fost aduse şi de şeful serviciului de contrainformaţii al SUA, James Angleton, şi de defectorul ceh „Frolik”. În acelaşi timp, în presa britanică au apărut alegaţii cu privire la un aşa-numit complot la adresa lui Wilson. În fine, unul dintre cei mai prestigioşi istorici britanci, Cristopher Andrew, consideră că o investigare adâncită a activităţii lui Harald Wilson rămâne „justificată”. Primul ministru al Suediei: a fost sau nu recrutat de KGB ca agent de influenţare? Fără îndoială că Sven Olof Joachim Palme (1927-1986) a fost una dintre cele mai controversate personalităţi politice ale scenei internaţionale a vremii sale: critic al războiului SUA din Vietnam, dar şi al intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia din 1968 din Cehoslovacia, opozant faţă de regimul lui Franco din Spania, care a acceptat însă să se întâlnească cu Fidel Castro. Nu trebuie trecute cu vederea apelurile sale adresate Occidentului pentru reducerea cheltuielilor de înarmare, ca şi sprijinul acordat „cauzelor progresiste” din Lumea a Treia. La dispariţia sa de pe scena politică, survenită în urma unui asasinat, lui Palme i s-a imputat că ar fi dus o politică prosovietică, uneori chiar în contradicţie cu interesele ţării sale.
Trebuie însă menţionat şi faptul că scopul uneia dintre vizitele prim-ministrului la Moscova a avut drept scop de a discuta unele probleme nevralgice ale relaţiei cu URSS, între care incursiunile submarinelor sovietice în apele teritoriale ale Suediei. Aceste incursiuni demonstrau interesul URSS pentru activităţile informative care priveau Suedia, datorită poziţiei sale geopolitice, concretizat şi în atitudinea faţă de Palme şi în unele propuneri ale rezidenturii KGB din cadrul Ambasadei URSS din Suedia. Urmare la acestea, KGB iniţiază un plan pentru recrutarea lui Palme ca agent de influenţare. Pentru a-i capta interesul si a-l atrage, în 1972 este desemnat ca şef al agenţiei „Novosti” de la Stockholm ziaristul N.V. Neyland, agent KGB de origine lituaniană (din aceeaşi zonă din care era şi mama lui Palme) şi bun vorbitor de limbă suedeză. Simpatic si inteligent, dar mai ales bine pregătit de KGB, Neyland reuşeşte să stabilească relaţii de prietenie cu unul dintre consilierii prim-ministrului, iar, ulterior, să devină amicul lui O. Palme. Ca urmare, în 1976, Palme părea să acorde preferinţă politicii sovietice în defavoarea celei americane, mai ales în problema păcii şi dezarmării. „Comisia Palme”, instituită în 1980, în scopul examinării chestiunii dezarmării, a primit o înaltă apreciere din partea Moscovei datorată criticii îndreptate împotriva poziţiei americane. În lipsa unor mărturii documentare, rămâne nelămurit faptul dacă Palme a acceptat, în mod conştient, să joace rolul unui „agent de influenţare” sau asemenea atitudini se datorau convingerilor sale politice. Aşa cum nelămurite au rămas împrejurările şi interesele politice care au stat în spatele asasinatului a cărui victimă a căzut Palme la 28 februarie 1986. La Moscova, o stradă a primit numele Primului Ministru al Suediei. Un alt demnitar în legătură cu care există prezumţia că ar fi furnizat informaţii serviciului militar de informaţii sovietic GRU a fost prim-ministrul canadian în perioada 1963-1968, Lester Pearson.Iar lui Harold Edward Holt, prim-ministru al Australiei în 1966, i s-a imputat că ar fi spionat pentru Republica Populară Chineză. Viitor preşedinte agent CIA: Saddam Hussein Şi în ceea ce îl priveşte pe Saddam Hussein (1937-2006), cel care avea să devină, în 1979, preşedinte al Irakului, există informaţii după care ar fi activat pentru Statele Unite, care, în mod paradoxal, aveau să devină principalul său adversar. În cursul unei anchete desfăşurată de agenţia United Press International privind relaţiile lui Saddam Hussein cu SUA, au fost folosite mărturiile datorate nu numai unor istorici şi ofiţeri de informaţii din cadrul CIA, ci şi cele provenind de la foşti diplomaţi americani, care probează faptul că legăturile dintre viitorul dictator irakian şi Agenţie se realizau adesea prin intermediul ambasadelor SUA. Această anchetă, ale cărei rezultate nu au fost contestate de nici o parte, demonstrează, între altele, că Hussein a fost contactat de CIA şi folosit în unele acţiuni încă în anul 1959; atunci ar fi fost recrutat de spionajul american pentru a face parte din echipa de şase asasini profesionişti pe care americanii i-au antrenat ca să-l asasineze pe prim-ministrul (de stânga) din Irak, generalul Abdel Karim Kasim, considerat de Statele Unite ca duşman al intereselor sale în zona Orientului Mijlociu. În vederea asasinării acestuia, tânărul Saddam a fost instalat de CIA într-un apartament. Suprimarea generalului fusese planificată pentru 7 octombrie 1959, dar tentativa a eşuat. Saddam a fugit şi s-a ascuns la Tikrit (oraşul natal), cu ajutorul CIA şi al serviciului secret egiptean. Ulterior, CIA l-a trecut pe Saddam în Siria, apoi în Liban, la Beirut. Tot CIA l-a adus pe Saddam la Cairo, unde, în timpul exilului său, se întâlnea cu regularitate, la Ambasada SUA din Cairo, cu specialiştii Agenţiei. Reiese aşadar din această anchetă că Saddam a fost atent monitorizat de diplomaţi americani, care s-au implicat direct în folosirea sa în acte teroriste. Spion KGB demascat de Securitate: Charles Hernu Informaţiile conţinute de dosarul pus la dispoziţia agenţiei DST de Mihai Caraman, şeful Serviciului de Informaţii Externe al României, în 1992 – referitoare la faptul că fostul ministru al Apărării în perioada 1981-1985, Charles Hernu (1923-1990), a fost agent KGB – erau deja cunoscute chiar de preşedintele Republicii, Mitterand, dar, din calcule politice, nu li s-a dat curs. Se pare că primele informaţii privitoare la activitatea de spion a lui Hernuau fost furnizate, în 1981, de defectorul român Haiducu, fost agent al Securităţii.S-a afirmat că Hernu fusese şi agent al Securităţii, ceea ce nu corespunde adevărului. S a încercat recrutarea lui, în 1962 1963, când i s a dat şi numele de cod „Dinu“, dar tentativa a fost abandonată la dispoziţia KGB ului, în aprilie 1963 Cazul Condoleezza Rice Mediile diplomatice şi informative din SUA au înregistrat, în 2006, un caz cu totul deosebit. Doi foşti membri ai American Israel Public Affairs Committee au indicat că, la un moment dat, Secretarul de Stat Condoleezza Rice le-ar fi pus la dispoziţie informaţii legate de probleme ale securităţii naţionale şi că ar fi beneficiat, de asemenea, de sprijinul unor diplomaţi. Cei doi foşti membri ai Comitetului amintit (de fapt, cel mai puternic grup de presiune în favoarea Israelului), Steve Rosen si Kenneth Weismann, acuzaţi de spionaj în favoarea statului evreu, au arătat, la audierile preliminare ale procesului care li s-a intentat, că Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice, ar fi fost informatorul lor în probleme „sensibile” de securitate naţională. Din această cauză, avocaţii celor doi acuzaţi au solicitat ca aceasta să compară ca martor în faţa instanţei.„Cazul Rice” a rămas însă nesoluţionat, ceea ce demonstrează cât de dificilă este elucidarea implicării unor înalţi funcţionari în activităţi informative… Cazul Emil Bodnăraş Cel care avea să îndeplinească funcţii importante în ierarhia de stat şi partid a României, Emil Bodnăraş (1904-1976), după studiile militare şi în urma unor conflicte cu un membru al Casei Regale a României, a fost transferat într-o garnizoană din Basarabia, unde a fost contactat de elemente comuniste, devenind spion sovietic. În februarie 1932, Emil Bodnăraş dezertează fugind în URSS. La Moscova, Bodnăraş a frecventat Şcoala superioară a serviciilor speciale sovietice. S-a reîntors în mod ilegal în România în 1935, pentru a îndeplini misiuni speciale încredinţate de GRU – spionajul militar sovietic. Fiind însă recunoscut, este arestat şi, în mai 1935, a fost condamnat la muncă silnică pentru dezertare în timp de pace. În timpul executării pedepsei în diferite închisori, Bodnăraş a devenit, în anul 1940, membru al PCR. În această perioadă, dar mai ales după eliberare, Bodnăraş se apropie de grupul din jurul lui Gheorghiu-Dej, îndeplinind, în perioda 1944-1947, o serie de misiuni încredinţate de acesta. Participă la eliminarea secretarului PCR Ștefan Foriş şi la organizarea evadării lui Gheorghiu-Dej. În urma evenimentelor de la 23 august 1944, este răspunzător de transportarea mareşalului Ion Antonescu într-o locuinţă conspirativă de unde va fi „livrat” sovieticilor. În tot cazul, este implicat direct în sovietizarea armatei române, îndeplinind şi funcţia de ministru al Apărării şi alte demnităţi importante. Dar cel care a fost considerat o adevărată „enigmă”, Bodnăraş, va deveni în mod paradoxal un factor important în obţinerea acordului din partea URSS pentru retragerea armatei sale din România. Cel care a avut mai puţină încredere în Bodnăraş a fost Nicolae Ceauşescu, acesta considerându-l nedemn să ocupe funcţia de ministru de Externe în guvernul Maurer. Şi alţi militari români, care au îndeplinit funcţia de ministru al Forţelor Armate, au participat la comploturi care vizau îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere. Astfel, numele generalului Ioan Ioniţă (1924-1987) a fost vehiculat în anul 1984 cu prilejul unui complot prin care s-a încercat înlăturarea secretarului general al partidului, când acesta se afla într-o vizită în R.F. Germania. Planul a eşuat însă, el fiind deconspirat de doi dintre generalii care urmau să participe la această acţiune. Nu se ştie dacă între aceştia s-a aflat şi Nicolae Militaru (1925-1996), primul ministru al Apărării după Revoluţia din 1989, dar este sigur că el a fost agent GRU, acuzaţie care i-a fost adusă cu prilejul demascării complotului amintit, numele lui apărând în dosarul „Corbii”, privitor la participanţii la această acţiune. În tot cazul, acţiunile sale după 1989 rămân controversate.
Istoria deschisă a agenţilor acoperiţi
Definirea statutului de „agent sub acoperire” este dificilă, deoarece, de-a lungul vremii, acestuia i s-au atribuit funcţii variate; un lucru este însă cert: această entitate este una dintre cele mai vechi din evoluţia mediului informativ. Mai mult, practica agenţilor sub acoperire însoţeşte întreaga istorie a activităţilor informative. Ea s-a păstrat şi s-a îmbogăţit pe parcursul timpului, conservându-și actualitatea şi făcând parte dintr-o istorie deschisă a serviciilor de informații. Această evoluție a preocupat nu numai specialiştii, dar şi mediile de informare în masă. De aici, de multe ori, informarea marelui public a dat loc la răstălmăciri, exagerări sau chiar manipulări politice...De-a lungul vremii, termenul de „agent acoperit” a cunoscut o evoluţie sinuoasă, în funcţie nu numai de contextul informativ, ci şi de cel politic.În general, se admite că o persoană în această postură este un agent care, din însărcinarea unei agenţii/serviciu de informaţii/contrainformaţii, îşi ascunde identitatea reală sau îşi asumă una nouă, în scopul de a se infiltra într-o organizaţie, structură (politică, socială, media), pentru a capta încrederea membrilor acestora, în vederea obţinerii de date confidenţiale sau în vederea desfăşurării unor acţiuni viitoare de manipulare.În ceea ce priveşte agenţii care acţionează peste hotare (dar şi pe plan intern), există două feluri de „acoperire”: cea oficială, care se referă la deghizarea unui ofiţer de informaţii în diplomat sau într-un alt tip de funcţionar guvernamental, şi cea neoficială, în cadrul căruia agentul își însuşeşte diverse identităţi (jurnalist, om de afaceri, turist).Fiecare dintre aceste posturi îşi are avantajele şi dezavantajele sale. În ceea ce priveşte atuurile agenţilor acoperiţi neoficiali (în terminologia americană şi a NATO-NOC), de care ne vom ocupa cu predilecţie, se pot menţiona accesul la cele mai variate medii şi libertatea sporită de mişcare. Dezavantajele constau în faptul că această categorie de agenţi trebuie să îşi asigure singură mijloacele de subzistenţă, iar comunicarea cu Centrala este mai dificilă în condiţiile în care, faţă de prima categorie, nu dispune de canalele diplomatice. Totuşi, în ciuda acestor dificultăţi, categoria agenţilor acoperiţi neoficiali este considerată drept una dintre sursele cele mai importante de informare şi de influenţare atât plan intern, cât şi extern. De cele mai multe ori sunt folosite persoane care fac parte deja din organizaţiile, structurile vizate, fără a li se cunoaşte statutul real, dar există şi cazuri în care are loc o acţiune de infiltrare ulterioară, care constă în crearea pentru viitorii agenţi acoperiţi a unei noi identităţi, a unei legende, biografii fictive. Agenţii sub acoperire neoficială acţionează şi pe plan intern, mai ales în sferele politice (partide, organizaţii sociale) sau în acelea de influenţare a opiniei publice (mass-media). Vom aminti câteva dintre cazurile cele mai interesante de agenți sub acoperire, ce au activat în context și în medii diferite, de la cel politic la cel militar, trecând prin cel diplomatic și ajungând la mass-media. Un premergător ...este considerat a fi Eugène François Vidocq (1775-1857), cel care, în 1811, înfiinţează „Brigade de la Sûreté”, care stă la baza poliţiei politice. Cei mai mulţi dintre funcţionarii acesteia acţionau ca agenţi sub acoperire, numărul lor crescând în mod constant. Vidoq se ocupa personal de recrutarea şi instruirea acestora, el însuşi acţionând uneori în această postură. În tot cazul, este de remarcat că acest corp de agenţi sub acoperire avea atribuţii mai ales în mediul politic. Atribuţii similare aveau, în Marea Britanie, şi agenţii sub acoperire care acţionau în cadrul Poliţiei metropolitane, înfiinţate în 1829 de sir Robert Peel. Rolul lor era de reprimare a acţiunilor politice subversive. În 1845 este înfiinţat un corp organizat de agenţi integrat poliției, scopul său fiind de reprimare a unor acţiuni revendicative, cum a fost greva de la docurile Londrei. În cadrul acestei structuri s-a organizat un departament special în vederea anihilării atentatelor desfăşurate de republicanii irlandezi, care, cu timpul, se va specializa în reprimarea acţiunilor teroriste. În Statele Unite se înfiinţează, în 1906, o gardă alcătuită din agenţi sub acoperire, mai ales pentru reprimarea delicvenţei în rândurile emigranţilor italieni, o problemă ce va rămâne de actualitate multă vreme. Ulterior, ea va fi integrată Biroului Federal de Investigaţii (FBI), în atribuţiile căruia intrau şi acţiunile desfăşurate de agenţii sub acoperire de atunci și până astăzi. Singur printre duşmani Unul dintre cei mai importanţi agenţi sub acoperire din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a contribuit la salvarea vieţilor conducătorilor Puterilor Aliate, a fost un ofiţer sovietic, Nikolai Ivanovici Kuzneţov, care acţiona în această calitate în armata germană sub numele de Paul Wilhelm Siebert. Activitatea sa, desfăşurată în condiţii dintre cele mai dificile, sub securea serviciul de informaţii german Abwehr, îl putea costa viaţa. Întinsă pe o perioadă îndelungată (se pare că personalitatea sa a inspirat serialul „Singur printre duşmani”), Kuzneţov a reușit să compromită operaţiunea „Saltul cel lung”, organizată de serviciile secrete germane, la conducerea căreia trebuia să se afle cel mai important spion aflat în slujba celui de-al Treilea Reich, Otto Skorzeny. Planul operaţiunii prevedea asasinarea celor „trei mari”, Stalin, Churchill şi Roosevelt, cu ocazia Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943). Operațiunea a fost zădărnicită de Kuzneţov, care a aflat din întâmplare, de la un ofiţer SS cu înclinaţii bahice din armata germană, Hans Ulrich von Ortel, de planificarea acesteia. Imediat, serviciile secrete ale Aliaţilor au luat contramăsuri: au fost descifrate comunicaţiile secrete germane, ceea ce a dat posibilitatea localizării imobilelor ce urmau să fie folosite de agenţii lui Skorzeny. După o vizită la Teheran, acesta şi-a dat seama că operaţiunea era compromisă, astfel încât ea a fost contramandată. În ceea ce îl priveşte pe Kuzneţov, el este considerat o figură legendară a spionajului sovietic, fiind decorat post mortem cu ordinul „Erou al Uniunii Sovietice”. La cel mai înalt nivel Se pare că agenţii sub acoperire au cele mai multe şanse de a penetra nivelele politice cele mai înalte, chiar şi în state cu servicii de contrainformaţii deosebit de active. Acesta este și cazul lui Günter Karl-Heinz Guillaume (1927-1995), care, după ce fusese membru al partidului nazist, e recrutat de serviciul de informaţii al Republicii Democratice Germania, STASI, fiind probabil şantajat cu trecutul său. În 1956 este trimis împreună cu soţia sa, Christel, şi ea ofiţer STASI, în Republica Federală Germania, devenind „agenţi clandestini”, sub acoperirea de jurnalişti. Primesc ordinul să adere la Partidul Social-Democrat şi fac parte din diverse organisme de partid, municipale. În 1969, cancelarul Willy Brandt este avertizat în legătură cu loialitatea lui Guillaume. Totuşi, din 1972, acesta face parte din secretariatul cancelarului, având acces la documente dintre cele mai secrete, pe care le pune la dispoziţia STASI. Desigur, acţionează şi ca agent de influenţare pe lângă prim-ministrul Republicii Federale Germania. În 1974, Guillaume îl însoţeşte pe cancelar în vizita sa în Norvegia şi Franţa. Guillaume acţionase în postura sa de agent sub acoperire cu atâta abilitate încât s-a reuşit demascarea sa doar la avertizarea serviciului de contrainformaţii francez. Este arestat la întoarcere, în aprilie 1974, ceea ce înseamnă că el acţionase ca agent sub acoperire la cel mai înalt nivel vreme de peste doi ani, un adevărat record în materie. Guillaume recunoaşte că a spionat pentru STASI. Se dezlănţuie un mare scandal şi Brandt este silit să demisioneze. Agentul este condamnat la 30 de ani închisoare, iar în 1981 este „schimbat” contra unor deţinuţi politici din RD Germană. Un alt agent acoperit neoficial care a reuşit să pătrundă la cele mai înalte nivele a fost Eli Cohen (1928-1965), spion israelian în Siria. A obţinut informaţii preţioase prin relaţiile pe care reuşise să le stabilească chiar în cadrul guvernului cu Hafez al-Assad, ministru al Apărării (1966) şi, ulterior, preşedinte al Siriei (1971). Totuşi, contraspionajul sirian, în colaborare cu serviciul de informaţii militare sovietic-GRU, îl demască; şi Cohen este executat prin spânzurare la Damasc „Folclorista” Uneori, activitatea unor agenţi sub acoperire are un sfârşit tragic, aşa cum este cazul Tamarei Bunke (Laura Guttierez, 1937-1967), care, sub numele de cod „Tania”, a acţionat pentru spionajul est-german şi cel sovietic în Cuba „prietenă”. Bunke studiază ştiinţe politice la Universitatea Humboldt. În acelaşi timp începe să lucreze pentru Ministerul Securităţii Statului al RD Germane (MfS) . „Acoperirea” Tamarei – era şi o femeie frumoasă – funcţionează foarte bine, astfel încât reuşeşte să reactiveze o serie de „agenţi adormiţi”, oameni de afaceri, politicieni din Germania occidentală. Conducerea sovietică și KGB-ul, care colaborau direct cu MfS, îşi făceau griji în ceea ce îl priveşte pe Fidel Castro, lider al Revoluţiei din Cuba împotriva dictaturii lui Batista. Castro a fost considerat o vreme un comunist eretic, care se arăta mai apropiat de poziţia Chinei decât de aceea a Moscovei. Mai mult, se afla sub influenţa lui Ernesto „Che” Guevara, revoluţionar de stânga, unul dintre conducătorii regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american. Bănuind că Guevara îl influenţase şi pe Castro, pe care îl convinsese că ţara sa nu trebuia să devină satelit al Moscovei, KGB-ul o trimite în Cuba pe Bunke sub acoperirea de „folcloristă”, interesată de cântecele cubaneze pentru care se pare că manifesta reale aptitudini. Curând ea devine iubita lui Guevara, pe care îl orientează către poziţia sovietică. Sub numele de Laura Guttierez, ea câştigă tot mai multă influenţă asupra lui Guevara şi Castro, care nu bănuiau că ea era, de fapt, agentă sub acoperire. Atunci când Castro îl trimite pe Guevara în America de Sud pentru a organiza mişcări comuniste, Bunke îl însoţeşte în Bolivia, unde lucrează sub acoperirea de profesoară şi culegătoare de folclor. Odată cu Guevara, Tamara, care în acel moment era însărcinată, este capturată şi executată, ulterior corpul ei fiind adus şi înmormântat în Cuba. Jurnaliştii, în avangardă. Studiu de caz: Richard Sorge Datorită posibilităţilor de informare şi penetrare de care dispun, reprezentanţii mass-media au jucat cu deosebit succes – şi continuă să o facă – rolul de agenţi sub acoperire. Desigur, unul din cele mai cunoscute cazuri a fost acela al lui Richard Sorge (1895-1944), agent acoperit al GRU, serviciul de informaţii al armatei sovietice, căruia i-a transmis informaţii de mare importanţă privitoare la intenţiile de atac ale Germaniei asupra URSS. La scurtă vreme după recrutarea sa, Sorge devine rezident clandestin la Shanghai, sub acoperirea de jurnalist, corespondent pentru ziare germane şi americane. În 1933, Sorge este trimis în Japonia, acţionând, de asemenea, sub acoperirea de jurnalist, corespondent al cotidianului „Frankfurter Zeitung”, unul dintre cele mai importante ziare din Germania, care intrase sub influenţa Partidului Nazist. Sarcina sa principală a fost crearea unei reţele de spionaj în favoarea URSS. Activitatea jurnalistică a lui Sorge în primele luni este deosebit de intensă, ceea ce îi atrage şi aprecierea şefului Serviciului de informaţii al Ministerului de Externe japonez, Amau Eiji. Asemenea aprecieri îi vor folosi lui Sorge şi în relaţiile cu Ambasada Germaniei. Infiltrarea în Ambasada Germaniei o obţine Sorge şi în calitate de redactor al publicaţiei „Deutscher Dienst”. Printre membrii grupului lui Sorge s-a numărat un alt jurnalist, Ozaki Hotsumi, prieten cu şeful Cabinetului japonez. În ciuda acestei „acoperiri”, Sorge este în cele din urmă demascat şi executat, după ce a transmis două dintre cele mai importante secrete: data la care Germania nazistă avea să atace URSS-ul și faptul că Japonia nu avea de gând să atace Uniunea Sovietică. Agenţi străini sub acoperire în România interbelică Perioada Războiului Rece aduce cu sine extinderea metodei jurnaliştilor-agenţi sub acoperire mai ales ca agenţi de influenţare. Fiu al magnatului industriei cinematografice, Pierre-Charles Pathé îşi câştigă notorietatea ca jurnalist. În 1961 este recrutat de KGB ca agent acoperit de influenţare, activând în Franţa, mai ales în mediile socialiste. Din 1967, spionajul sovietic îi comunică informaţii destinate să apară în presa franceză. În 1976 primeşte sprijin financiar de la KGB pentru editarea publicaţiei „Synthesis”. În 1979 este arestat de serviciul de informaţii francez DST, surprins în flagrant delict în timp ce schimba documente cu un intermediar al KGB, şi este condamnat la cinci ani de închisoare Rolul de agenţi sub acoperire şi l-au asumat uneori chiar magnaţi de presă, cum este cazul lui Robert Maxwell (1923-1991), presupus agent dublu pentru Anglia ( MI6) şi URSS (KGB). Prin diferite speculaţii financiare, Maxwell reuşeşte să creeze un adevărat imperiu mediatic, „Maxwell Communications”. Face numeroase călătorii în URSS, ajungând să fie suspectat de MI6 că este agent sovietic. În acelaşi timp, KGB îl suspectează că este agent provocator al MI6. Există alte presupuneri, după care ar fi lucrat şi pentru Mossad. Se pare că Maxwell a jucat un rol important şi ca agent de influenţare şi de mijlocitor de contacte discrete între liderii din Est şi Vest, după chiar mărturiile unor personalităţi ca Margaret Thatcher, dar și Ronald Reagan, care a recunoscut că Maxwell l-a convins de bunele intenţii ale lui Mihail Gorbaciov. Se pare că acest cumul de roluri pe care şi l-a asumat îi va fi fatal, căci, în noiembrie 1991, dispare într-un accident suspect, de la bordul yahtului său de lux.
Şi în România, datorită importanţei geo-strategice pe care o prezenta ţara în perioada interbelică şi a celui de-al Doilea Război Mondial, au acţionat o serie de jurnalişti, agenţi sub acoperire, atât pentru Axă, cât şi pentru Aliaţi. Pentru Germania au acţionat Charles Philippe Gyr, dar mai ales Edith von Coler, în calitatea de corespondentă a ziarului „Deutsche Allgemeine Zeitung”, în perioada 1943-44, postură care a fost o acoperire pentru activităţile informative şi de influenţare, ca agentă a Gestapoului. Deosebit de activi au fost şi agenţii sub acoperirea de jurnalişti care au acţionat pentru Aliaţi, cum a fost cunoscutul reporter F. Brunea Fox, care lucra în interesul Biroul 2 francez, dar și corespondentul agenţiei engleze „Reuters”, Mac Larrencarea, agent al „Intelligence Service”. Şi Serviciul Secret de Informaţii (SSI) a folosit metoda agenţilor sub acoperire jurnalişti, cum au fost, de pildă, Camil Ring şi Ion Florin Begnescu. În tot cazul, se pare că şi în perioada contemporană rolul de agenţi de influenţare jucat de jurnalişti, atât pe plan intern, cât şi extern, rămâne de actualitate. Agenţii sub acoperire ai Securităţii: câteva exemple Şi Serviciile de informaţii externe ale României socialiste (DIE, CIE) au folosit metoda agenţilor sub acoperire. Astfel, profesorul Corneliu Dima-Drăgan a fost trimis în Austria în vederea organizării „Asociaţiei internaţională a etniei române” (ACIER), care, de fapt, avea drept scop manipularea emigraţiei. În 1986, el a fost asasinat în locuinţa sa din Toronto, deoarece, după unele interpretări, dorise „să arunce pe piaţă agenţi ai Securităţii”. Sub acoperirea de om de afaceri, de fapt, agent CIE, a fost trimis în Franţa Pavel Haiducu (1948-2003), care, în cele din urmă, va defecta, contribuind la demascarea unor asasinate care vizau personalităţi opozante din rândurile emigraţiei româneşti. Nu mică a fost surpriza când s-a descoperit că adjunctul lui Ion Raţiu în „Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia”, Silviu Crăciunaş, deşi la un moment dat făcuse parte din opoziţia faţă de regimul comunist, se convertise în agent sub acoperire al spionajului românesc. Legislaţia care defineşte statutul agenţilor şi îi protejează Desigur, în perioada contemporană, odată cu dezvoltarea şi structurarea metodei agenţilor sub acoperire în cadrul a diferite organizaţii/structuri informative, fost necesară şi promulgarea unei legislaţii care să definească statutul acestora, aria lor de acţiune şi să asigure protejarea lor. În general, se poate afirma că această legislaţie este menită, în primul rând, să promoveze și să înlesnească activitatea agenţilor sub acoperire, consideraţi drept una dintre cele mai importante surse de informaţii, în vederea îndeplinirii unor sarcini legate de securitatea naţională. Statele Unite s-au arătat printre cele mai preocupate de (re)definirea unei asemenea legislaţii („Cornell Law”), multe din prevederile sale fiind preluate şi de alte ţări, mai ales după apariţia NATO. Potrivit acesteia, un „agent sub acoperire” (covert agent) este de cele mai multe ori un ofiţer al forţelor armate sau din alte structuri, care primeşte şi atribuţii informative. Toate datele pe care le furnizează sunt protejate, având un caracter clasificat. Aceşti agenţi pot acţiona atât pe teritoriul propriei ţări, cât şi în exterior. Se prevede o strânsă colaborare a structurilor (contra) informative. Legislaţiile privind activitatea agenţilor sub acoperire au un punct comun: desecretizarea, sub diferite forme, a persoanei şi activităţii lor este considerată un delict împotriva siguranţei naţionale, persoanele care se fac vinovate de asemenea acţiuni fiind pasibile de pedepse penale, concretizate în ani grei de închisoare. Practica a arătat că, de cele mai multe ori, cei care se expun unui asemenea pericol sunt reprezentanţii mass-media, în goana lor după ştiri senzaţionale. „Plamegate” Un caz recent, în care prevederile acestei legislaţii au fost aplicate, a fost acela al agentei sub acoperire Valerie Plame. Cazul a fost cunoscut în presă ca „Plamegate”, după denumirea scandalului „Watergate”, legat de spionarea adversarilor politici ai preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Bunicul lui Plame, rabin, emigrase din Ucraina. Valerie urmase studii înalte de economie şi ştiinţe politice, era poliglotă, ceea ce i-ar fi putut asigura o carieră academică, dar ea preferă să se pună în slujba CIA, în 1985, pentru care a acţionat ca agentă sub acoperire timp de 23 de ani (un record!). Avea o acoperire perfectă, însoţindu-şi soţul, pe Joseph C. Wilson, diplomat, în diferite misiuni peste hotare; iar soţul se pare că, măcar până la un moment, nu era informat despre această a doua faţă a soţiei sale. Informaţiile furnizate de Plame au fost dintre cele mai importante, referindu-se mai ales la potenţialul atomic al diferitelor state. Totuşi, în 2003, intervine o lovitură de teatru: Valerie Plame îşi dă demisia din CIA, motivând că activitatea sa de agentă sub acoperire fusese dezvăluită în presă. Era vorba despre informaţiile publicate de jurnalistul Robert Novak în ziarul „Washington Post”, pe baza unor date obţinute, se pare, din interiorul CIA. De fapt, se pare că motivul real al demisiei ar fi fost şi un dezacord cu superiorii săi politici, legat de faptul că îşi permisese să informeze că Iranul nu poseda, la acea dată, armament nuclear, ceea ce nu corespundea intenţiilor administraţiei SUA de a interveni în această ţară care făcea parte din „axa răului”. Se pare că însuşi preşedintele Bush fusese implicat în acest caz. În tot cazul, Valerie Plame a deschis o acţiune prin care învinovăţeau de trădare o serie de oficialităţi. Rezultatul: cel care contribuise la demascarea lui Plame, Libby, este condamnat la 30 de luni de închisoare şi o amendă, iar fosta agentă sub acoperire îşi continuă cariera, dar... ca scriitoare, publicând în 2007 un volum din titlul căruia reiese că ea considera că fusese trădată chiar de Casa Albă: Fair Game: My Life as a Spy, My Betrayal by the White House. După acest volum, pentru care Plame a încasat o sumă apreciabilă, s-a turnat, în 2010, pelicula „Fair Game”, cu Naomi Watts și Sean Penn. Plame perseverează şi publică o serie de romane de spionaj, de unde se vede că „meseria” de agent sub acoperire, în afara unor riscuri, poate fi şi rentabilă... Riscurile meseriei Principalele probleme, „riscuri” legate de activitatea agenţilor sub acoperire sunt legate, pe de o parte, de protejarea identităţii acestora, de-a lungul întregii lor activităţi, iar, pe de alta, de reintegrarea lor în viaţa normală. Practica a arătat că persoanele care acţionează ca agenţi sub acoperire sunt supuse unor pericole majore legate mai ales de izolarea în care trebuie să trăiască uneori perioade îndelungate, de pierderea identităţii pe care trebuie să o suporte, de întreruperea contactului cu mediul de origine, precum şi de unele situaţii neprevăzute cărora trebuie să le facă faţă prin proprie iniţiativă. Toate acestea pot genera o stare de stres, ceea ce poate duce la acţiuni necontrolate, la recurgerea la alcool și droguri. Practica a arătat că există şi pericolul defectării, al trecerii agentului, din motive mai mult sau mai puţin ideologice sau sentimentale, de partea cealaltă, adică de colaborarea, integrarea în organizaţiile, grupurile pe care ar fi trebuit să le spioneze. Au mai existat şi cazuri în care, ca să scape de o asemenea presiune sau din calcule politice, unii agenţi sub acoperire s-au autodemascat. Un rău necesar? Se părea că, în condiţiile de transparenţă de după încetarea Războiului Rece, practica agenţilor sub acoperire putea intra în desuetudine, ceea ce nu s-a întâmplat, dovada indirectă fiind aceea că, în ultima perioadă chiar, au fost deschise o serie de procese împotriva acelora care contribuiseră la demascarea unor agenţi sub acoperire. Interesul de care se bucură în continuare această temă alimentează o literatură bogată şi filme despre agenţii sub acoperire, cum este seria pentru televiziune produsă în 2010, intitulată „Undercovers”. Activitatea agenţilor sub acoperire, care presupune uneori spionarea nu numai a duşmanilor, ci şi a prietenilor, îi preocupă pe specialiştii domeniului informativ în mod special, mai ales în ultima vreme, când această metodă a luat o amploare deosebită. Unii dintre autorii de volume publicate despre activitatea agenţilor sub acoperire împărtăşesc opinia după care activitatea acestora, considerată ar fi indispensabilă pentru activitatea agenţiilor/serviciilor de informaţii/contrainformaţii, poate fi considerată „un rău necesar”. Pe de altă parte, aspectul moral al activităţii acestora poate fi pus sub chiar semnul cuvintelor lui Oliver Cromwell: „Există ocazii în care unii oameni sunt chemaţi să îndeplinească mari servicii care sunt exceptate (excused) de la legile comune ale moralităţii”. Într-o contribuţie intitulată O filozofie repugnantă. Etică, spionaj şi acţiuni informative, specialistul David L. Perry consideră că „opţiunile tragice sunt inevitabile într-o oarecare măsură în activităţile informative. Provocarea constă în gestionarea acestor operaţiuni în moduri în care să ţină seama de nenumăratele probleme etice puse în joc, în scopul de a se evita apariţia unor tragedii”, ceea ce, să o recunoaştem, nu s-a reuşit întotdeauna. În tot cazul, trebuie să recunoaştem că istoria activităţilor agenţilor sub acoperire rămâne deschisă, fără un sfârşit previzibil...”
Azi am avut o intamplare . . . n-are nici o legatura cu cele de mai sus. Dar fiind OFF-TOPIC cred ca aici i-e locul. Daca nu, rog pe cine poate sa-mi mute ce-am scris unde i-e locul. Iata intamplarea . . . zice nevasta-mea "nu vii si tu sa vezi unde merge fiu-tau sa faca [cenzurat]=sport?"- si pleaca in viteza ca era in intarziere. Eu zic ca merg. Imi iau rapid cele 2 telefoane si ma grabesc sa o ajung din urma. Ajungem in fata scolii unde e sala de sport. Ea-mi zice lamuritor in timp ce cu masina incurca circulatia " aici e, hai du-te ca m-a sunat mama colegului ca au terminat deja" - pai unde? zic eu. Aici si da din mana cu un gest larg in directia scolii. Ma dau jos din masina uitandu-ma cum statea cu masina perpendicular pe ambele sensuri ( momentan nu venea nici o masina ). O las in pace ca stie ea ce face si intru in curtea scolii pe poarta pe langa ghereta goala a portarului. Merg intins spre cladirea ce semana a sala de sport i unde banuiam ca se intampla activitatea. Ajung la sala de sport ( vreo 40m de poarta, spatiu liber). Incerc 3 usi incuiate si ma intreb oare pe unde s-o intra. Aud racnete in spate "Cine esti tu BA? Unde te duci tu BA?". Ma intorc ca sa vad o persoana care racnea la mine de langa cabina portarului.Deduc ca o fi portarul ( doar era langa cabina portarului nu?- deductie logica). Raspund pe ton normal "Il caut pe fiu-meu care face [cenzurat]". Aud iar racnete " BA tu n-auzi? ce faci BA aicea? ". Aici probabil ca am gresit - trebuia sa folosesc megafonu' dar nu-l aveam la mine asa ca am racnit - "Il caut pe fiu-meu care face aici [cenzurat]". Raspuns "da' ce urli asa?". Raspund eu "pai ca sa ma auzi, ca vad ca asa faci si tu si poate acum ma auzi". Continui "Stiti unde se face [cenzurat]?" intreb eu. [ Cred ca iar am gresit - n-am folosit formula de politete BA ]. Omu' binevoitor imi raspunde " la [cenzurat] " - adica nu-mi da nici o informatie utila. Usor indispus ma intorc spre poarta, trec pe langa el si merg la nevasta-mea care a reusit sa intoarca masina. O suna pe mama colegului care era cu copii si mi-o da la telefon- aflu ca se indreapta spre iesirea din sala si vine imediat cu copii. Intru iar in curtea scolii pe langa persoana ( am aflat ulterior ca e portarul ) , aceasta ma intreaba de "buletin" dar cum n-aveam la mine i-am spus ca n-am,( el zice ca va chema jandarmii, eu zic "cheama-i" ca nu ma prea interesa ce are de zis avand in vedere ca n-a mai zis BA ) si ma indrept spre copii apoi ma intorc cu ei si ma indrept cu tot grupul spre strada/masini. In drum spre poarta, ma intreaba o persoana de sex feminin care urma sa plece cu masina din curtea scolii daca am probleme ( d-na Administrator mi s-a recomandat )- am zis ca n-am si ca probabil portaru' asa s-a gandit el ca e normal sa se comunice in curtea scolii. Dumneai incearca sa-i gaseasca scuze, eu o aprob, ne salutam si plecam fiecare pe drumul sau. Ies din curtea scolii si cand sa ma urc in masina, apare si portarul insotit de 2 jandarmi. Jandarmii ma invita sa intru in curtea scolii, imi cer sa ma legitimez- le zic ca n-am cu ce, ma intreaba de CNP si de seria CI, le dau data si locul nasterii, nume si prenume, adresa. Spre uimirea mea vad cum unul dintre jandarmi scrie alt nume si prenume , adresa incompleta in agenda. Ma uit putin amuzat la el ( n-am mai fost intr-o astfel de situatie pana acum ). Da un telefon "undeva" sa verifice datele. Simt nevoia sa-l corectez ca altfel n-avea ce sa verifice. Se indispune ca am vrut sa-l mint, " sa vedem care-i mai prost si nu se prinde", etc. Imi spune ca tinde sa-l creada dupa "faza asta" mai mult pe portar decat pe mine ( nu stiu ce i-a zis portarul ) . . . A decis ca ma lasa sa plec cu o mustrare verbala (care si asta e pedeapsa imi explica el) nu cu ameda, care e minim 500 RON ( pentru ce, nu stiu ). Acu' se ridica in mintea mea mai multe semne de intrebare si as fi desigur interesat sa aud parerea celor care inteleg mai bine decat mine situatia si care probabil ca au vazut mai multe in viata lor. Oare daca portarul era in ghereta lui, mai treceam de el? Oare exista baza legala sa ma legitimeze portarul? ( adica el ca persoana si scoala ca institutie este autorizat/a ca procesator de date cu carcter personal )- nu zic ca mi-ar conveni ca in scoli sa intre oricine oricum . . . Da' daca e legal sa ma legitimeze PE MINE atunci cum de n-a legitimat-o pe nevasta-mea sau pe celelalte persoane care au intrat/iesit cu copii in repetate randuri din sala de sport si care s-au intalnit apoi cu mine? Oare sunt pasibil de amenda pentru intrare neautorizata intr-o institutie publica ( curtea scolii ) cand merg sa-mi iau copilul si portarul nu e la post ? Oare sunt pasibil de amenda pentru tulburarea linistii publice pentru ca am raspuns la fel cum am fost interpelat? Oare sunt pasibil de amenda pentru "declararea identitaii false"? Portarului I se aplica acelasi regim ( sanctiuni pentru neindeplinirea atribuiilor de serviciu, racnete prin curte, de "maniere" nu mai zic nimic)? M-am apucat sa scriu toata povestea de mai sus ca sunt putin nedumerit - poate am gresit eu mai mult decat mi se pare . . .
Buna ziua! imi puteti spune va rog frumos cum este cu beneficiarii pentru Academia Fortelor Terestre? Adica imi fac dosarul pentru MApN,MAI,SRI sa zicem..iar apoi cand aleg la ce beneficiar raman? inainte de admitere sau dupa? Multumesc frumos
Ca beneficiari ai invatamantului militar sunt diverse structuri din domeniul aparare, ordine publica, siguranta etc., facand abstractie de locurile cu plata de la Academia Tehnica Militara, nu stiu daca or mai fi cazuri d'stea si la alte academii militare. Faci recrutare/dosar la una dintre ele (cele enumerate), pentru aia si candidezi pe numarul de locuri alocate si intri sau nu, la concurenta cu candidatii pentru aceeasi structura. Odata intrat, daca termini esti repartizat de catre structura respectiva intr-o unitate de-a lui. Cu alte cuvinte, cu cine incepi, cu ala ramai pana la sfarsit. De exemplu, daca esti cu dosarul facut pentru STS la transmisiuni, pentru locurile alocate STS se "bat" numai cei cu dosare depuse prin STS si se intra in ordine descrescatoare pana la completarea locurilor alocate STS, indiferent de ce medii au candidatii altor structuri (chiar daca la MApN se intra cu medii intre 8 si 10, la STS daca cea mai mare medie este 7, cu aia intra primul, locurile urmatoare fiind ocupate in ordinea mediilor descrescatoare, cea mai mica 5,00). Dupa absolvire, repartizarea o face STS, functie de locurile unde are el nevoie. Inainte de examen, pe timpul scolarizarii sau la absolvire nu se pot face miscari de colo colo, recrutarea fiind facuta de structura in cauza dupa criterii de ea stabilite, iar plata scolarizarii catre academia in cauza se face din bugetul structurii recrutoare.
Forums
