Tineti minte ce descatusare de energii era la începutul anilor '90 în C.P.U.N ? Victor Rebengiuc , în timpul Revolutiei, la TVR, cu sulul ala de hârtie igienica cu care îi sfatuia pe unii (pe buna dreptate, dealtfel) sa se stearga la gura ?
Venim de departe si mai e mult pâna la jumatatea drumului, asta e realitatea.
Un eseu superb de Mihai Maci, starea de fapt descrisă aici se potriveşte nu doar învăţământului românesc ci (şi) societăţii româneşti luate ca întreg. Esecul Bunelor Intentii. Concursurile Pentru Posturile De Directori Am fost (şi am rămas) unul dintre susţinătorii iniţiativei d-l Ministru al Educaţiei Mircea Dumitru de a stabiliza pe post, prin concurs, directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar. Motivul e simplu: atâta timp cât directorii sunt perpetuaţi prin numiri şi renumiri, ei sunt la mâna celui care îi confirmă. În speţă a celui care ocupă (aşa cum s-a văzut) pasager fotoliul ministerial şi, chiar mai mult decât a unui om, a unui întreg aparat birocratic (concretizat pe teren de Inspectorate) care depinde – prin fire văzute şi nevăzute – de partidul care numeşte ministrul. Nu e nici un secret: directorii de şcoli sunt mai înainte de toate oameni şi apoi, ca români, se simt şi ei săraci. Ca în orice domeniu, numirea într-o funcţie antrenează “schimbarea statutului social” şi, odată cu acesta, a “bazei lui materiale”. Astfel, cei tineri încep să se gândească la mutarea de la bloc la casă, iar cei vârstnici – care ştiu prea bine cum se fac calculele – sunt foarte interesaţi de “continuitatea salarială” până la pensie. Astea toate vor să spună că un om, ajuns în funcţia de director, are de apărat şi nişte lucruri ceva mai concrete decât “obiectivele strategice”şi “perspectivele de reformă ale educaţiei” în România. Oamenii îşi fac planuri, îşi iau credite, îşi trimit copiii la studii (acolo unde bănuiţi) şi lucrurile acestea îi leagă de un venit previzionat a fi constant şi, implicit, îi fac foarte vulnerabili la presiunile Inspectoratelor, ale Ministerului, ale Agenţiilor şi ale Comisiilor lui. “Doctrina Andronescu” (preluată de toţi descendenţii Doamnei “garantată Vanghelie”) juca abil tocmai cu această frică de pierdere a poziţiei, căci – într-o societate apatică precum cea românească – toate mediile în care lumea se adună (precum şcoala, universităţile, Biserica, instituţiile de Stat, ce-a mai rămas din cele militarizate) sunt canale foarte eficiente de transmitere a mesajelor de mobilizare electorală. Sigur că nici un partid nu va recunoaşte că foloseşte aceşti vectori, dar miza lor e foarte mare pentru toate formaţiunile politice. Lăsându-i pe directori în incertitudine şi dându-le de înţeles că, dacă sunt “cooperanţi”, îşi pot prelungi mandatul (ceea ce, adesea, înseamnă că îşi pot plăti creditul) d-na Andronescu îşi asigura fidelitatea “organismelor din teritoriu”, căci cea a celor centrale (în speţă a administraţiei Ministerului) era dintru început favorabilă unei politici contruită pe “strategii” şi “raportări”, fără nici o coliziune cu realitatea efectivă. Să judecăm strâmb o clipă: poate că, în ultimă instanţă, o asemenea dependenţă politică nu e neapărat rea, căci orice director ştie (mai ales după legarea şcolilor de primării) în ce măsură “înţelegerea” politicului (pe fondul unor bugete întotdeauna insuficiente) e necesară supravieţuirii instituţiei pe care o conduce. Numai că, după cum ne-a arătat-o experienţa, ideea “doctrinei Andronescu” nu era aceea de a face din directori reprezentanţi ai şcolilor pe lângă autorităţile publice, ci aceea de a-i condiţiona prin nişte privilegii (care puteau fi oricând retrase) să ţină sub control situaţia, din ce în ce mai tristă, a şcolilor. Asta revenea la trucarea datelor statistice prin “raportarea” de “performanţe” şi coborârea ştachetei în predare şi evaluare, precum şi prin controlul profesorilor (prin gradaţii salariale, aranjări de norme, “sarcini” birocratice şi posibilităţi de meditaţii) pentru ca aceştia să nu aibă timp să se gândească la situaţia lor – de ultim nivel al salarizării – şi să nu se revolte (în guvernările de stânga). Dimpotrivă, trebuia să li se explice, “de la om la om”, că dreapta e întotdeauna cea care face reforme anapoda şi stânga cea care “dă” – un improbabil 5 % la un salariu de mizerie, dar dă. Altfel spus, directorul era tratat ca un vechil: avea nişte “drepturi” în plus, dar în contul acestora trebuia să-i menţină în sărăcie şi obedienţă pe cei de sub el. Concursul gândit de d-l Mircea Dumitru, chiar dacă nu rezolva problema dependenţei politice a instituţiilor de învăţământ (căci o asemenea problemă, sedimentată de decenii, cere mai multe măsuri, bine orchestrate şi susţinute – fapt ce depăşea mandatul actualului ministru), arăta totuşi că ceva se poate face: stabilizându-i pe directori pe posturi, aceştia obţineau o (relativă) independenţă faţă de Minister şi de instrumentele lui din teritoriu. De aici tot circul ce a rezultat când d-l Mircea Dumitru a anunţat că nu dă înapoi. Dacă vă amintiţi, d-na Andronescu (şi d-nii Liviu Pop, Sorin Câmpeanu, dimpreună cu clasicii “sindicalişti din Educaţie”) vocifera(u) că e inacceptabil să se facă asemenea concursuri (cu schimbări pe funcţie) în timpul anului şcolar. Ca şi când curriculumul, programele şi manualele nu s-ar fi schimbat niciodată în ultimele decenii pe parcursul anului şcolar! Ca şi cum copiii ce se află acum pe-a III-a (sau a IV-a?) – dimpreună cu învăţătorii lor – ar fi beneficiat de manuale de primară în ultimii ani! Sau ca şi cum elevi, părinţi şi profesori ar cunoaşte – măcar cu trei luni înainte – “metodologia examenelor naţionale”, a Bacalaureatului, a Licenţelor, a doctoratului ori a concursurilor pe posturi! Ce mai contează toate acestea, când ochişorii înlăcrimaţi ai micuţilor sunt aţintiţi pe schimbarea de directori?! D-l Mircea Dumitru a persistat şi a semnat: concursurile pentru posturile de directori au avut loc în termenul stabilit. Numai că şi cu termenul acesta e o problemă: îl putem respecta, dar deciziile ferme, dublate de timpul scurt, induc şi ele o distorsiune a realului. Finalmente, d-l Dumitru a avut concursul pe care şi l-a dorit, însă – atât cât pot eu să-mi dau seama – schimbarea pe care o propagă acest concurs în sistem va fi minimă. Ca unul care am participat în comisii la concursul pentru ocuparea posturilor de directori îmi permit să cred că această bună intenţie a sfârşit destul de trist. Despre ce e vorba? S-a dorit mai întâi ca acest concurs să debuteze cu o probă (eliminatorie) aflată undeva la intersecţia între un test psihologic de atenţie, unul de gândire critică, unul de cunoştinţe generale (în management educaţional) şi unul de capacitate de a formula clar experienţa didactico-managerială. Un asemenea tip de testare “transversală” îşi are, neîndoielnic, raţiunea lui: să vedem cine sunt oamenii care gândesc şi cum gândesc cei ce pretind “funcţii de conducere”. Noi ne-am obişnuit ca la acest nivel să avem persoane adesea anecdotice, care asigură funcţionarea (aşa cum e ea) a instituţiei pe care o conduc pe baza unor “cunoştinţe” (relaţii) personale: un telefon dat “unde trebuie” şi “când trebuie” mai palează ceva din nevoile respectivei unităţi. Or, dacă vrem să ieşim din cercul vicios al “prieteniilor” interesate (cu reţelele de conexiuni ale “oamenilor de bine”), trebuie să vedem cum gândesc cei care aspiră la posturile decizie; apoi vom putea determina câtă atenţie, luciditate şi autonomie sunt în măsură să îşi asume. Repet, ideea era bună. Felul în care a fost pusă în practică a fost cât se poate de nepotrivit. Mai înainte de toate, ne-am trezit cu un tip de examinare pentru care lumea nu era pregătită. Regula unui examen serios e aceea de a preciza clar şi din timp, care sunt cerinţele. Tocmai setul de cerinţe, limpede formulate, dimpreună cu timpul şi bibliografia necesară interiorizării lor reprezintă unificatorul celor ce se prezintă la examen. Dacă nu pornim de la aceasta regulă a aducerii la un numitor comun, atunci selecţia însăşi e viciată de faptul că unii – indiferent de atitudinea examinatorilor – vor avea anumite avantaje faţă de alţii. În testul grilă s-a încercat eliminarea avantajului pe care l-ar putea avea directorii în exerciţiu asupra celor aflaţi la prima candidatură, dar s-au produs dezechilibre în alte direcţii. De pildă a creat rumoare (la început) şi ironii (mai apoi) o întrebare din test: “Măgarul întotdeauna are…? A) grajd B) potcoave C) harnaşament D) copite E) coamă” Dincolo de formulare (legată – in acest caz – de poziţionarea verbului), adesea problematică la exmenele noastre, e aici ceva ce merită a fi sesizat: o asemenea întrebare îi avantajează din start pe cei care au cunoştinţe de logică, în speţă ştiu că regulile definirii reţin la genul proxim trăsăturile esenţiale ale lucrului definit. Numai că mulţi dintre candidaţi – cei care şi-au făcut liceul în anii ’80 – n-au făcut logică în şcoală şi încă mai mulţi n-au (mai) făcut-o nici în facultate. Logica e ea însăşi o ştiinţă (cea care are ca obiect regulile gândirii corecte) şi nu ceva care ar putea fi dedus intuitiv într-un context sau altul. În cazul citat de mine, cu o oarecare atenţie s-ar putea observa că primele trei răspunsuri sunt facultative, iar dintre ultimele copitele sunt mai definitorii decât coada. Însă şi aici e o problemă: cineva care stă să se gândească – sub presiunea examenului – pierde timp, în vreme ce cineva care are cunoştinţe de logică poate trece cu uşurinţă peste o asemena întrebare pentru a se focaliza pe cele mai dificile. O spun cu toată sinceritatea: personal găsesc că o asemenea formă de examinare e utilă (şi nu doar pentru directori, ci în toate domeniile), numai că ea s-ar cuveni să fie anticipată de însuşirea regulilor de bază ale acestui tip de gândire. În lumea anglo-saxonă gândirea critică, argumentarea şi dezbaterea sunt practici (nu materii!) care se exersează mereu, pe tot parcursul studiilor. La noi se fac, cu statut de excepţii (mai curând tolerate) şi, vai!, cel mai adesea numai teoretic, doar la anumite specializări universitare. E cam dificil – şi nu nepărat cu rezultate bune – să vrem să le universalizăm dintr-o dată. Şi direct într-un examen! Încă ceva, n-am văzut nicăieri nici o corelare a rezultatelor – bune – slabe – la această testare cu pletora de acte referitoare la “studiile şi diplomele postuniversitare” cerute la interviu. Ar fi fost o bună ocazie să medităm la rostul unei bune părţi din aceste “masterate” şi “traininguri”. Mai e o problemă care mi-a atras atenţia la această primă formă de examinare: în a doua parte a testului erau mai multe întrebări relative la cunoştinţele de management educaţional ale a candidaţilor la postul de directori. Unele se pretau unui răspuns intuitiv şi probabil directorii în exerciţiu (sau cei ce – chiar – făcuseră masterate de management aplicat) se vor fi descurcat mai uşor aici. Altele, în schimb, aveau un aer (cam) ciudat. De pildă: “Un lider axat preponderent pe calitatea şi impactul predării în şcoală este considerat un lider: A) Transformaţional B) Instrucţional C) Inspiraţional”. Să fim serioşi: “lider istrucţional” în ce limbă e?! Sintagma asta nu e nimic altceva decât un decalc, o transliterare în limba română a ceva ce vine – probabil – din engleză. Numai că nu doar cuvintele ne vin din engleză, ci şi gândirea ce le subîntinde. Iar anglo-saxonii, aşa cum îi ştim, sunt oameni practici; oameni care folosesc cuvintele în mod adecvat, pentru a numi realitatea de care se lovesc. Preluându-le, fără nici o mediere, vocabularul noi facem proba unei defazări patetice: nu doar că nu suntem în stare să numim realitatea lumii noastre, ci ne şi interzicem numirea acesteia, creând o realitate secundă, de vorbe goale, care se vor rostogoli şi vor strivi ceea ce ni se dă în experienţa efectivă. La distanţa ce există între şcolile “de elită” şi cele “de cartier” sau între cele de oraş şi cele din rural, n-ar fi fost mai firesc să întrebăm: cum se numeşte profesorul care îşi face treaba, împotriva oricărei speranţe, într-o şcoală săracă? O să-mi spuneţi că n-avem un cuvânt pentru a-l numi. Dar tocmai asta e problema “managementului educaţional” din România zilei de azi! Puteam încerca, la acest concurs, măcar să vedem cum l-ar putea fi defini (dacă tot le testăm gândirea) candidaţii la postul de director. Nu e rău să-i citim pe americani, canadieni şi australieni pentru a înţelege care sunt problemele lumii lor la nivelul educaţiei, dar nici nu e bine să-i copiem unu la unu (căci, totuşi, criticăm plagiatele!) căutând să înghesuim realitatea noastră în cutiuţele vocabularului lor. Să fiu iertat, dar eu unul le-aş fi dat ca bibliografie aspiranţilor la posturile de directori cărţile despre educaţie ale lui Ştefan Bârsănescu ori cele ale lui Dimitrie Todoran. Nu din naţionalism, ci pentru a vedea că cineva chiar a luat în serios problemele lumii noastre. Şi pentru frumuseţea unei limbi pe care o uităm, tot papagalicind decalcuri. Însă dacă aici lucrurile arată remediabil, a doua probă – “interviul” – mi s-a părut a fi dovada concretă a imposibilităţii oricărei schimbări reale a ceea ce e înţepenit şi disfuncţional în învăţământul românesc. Despre ce e vorba? “Interviul” avea două părţi: una de examinare a dosarului candidatului, cealaltă de prezentare a proiectului managerial. Prima a constat în prezentarea, una câte una, proiectate de pe calculator pe perete, a diplomelor candidaţilor. Diplome, cât mai multe diplome! Cine îşi închipuie că universităţile, cu masteratele şi şcolile lor doctorale, funcţionează în gol, se înşeală amarnic. Ele produc exact ceea ce piaţa cere: diplome. Foi de hârtie (adesea nici măcar de carton) pe care scrie ce vrea clientul. Iar clientul vrea cât mai multe asemenea foi, pe care – în fapt – nu contează ce scrie. Contează doar să le aibă şi să fie multe. Era o lungă listă de diplome care “să ateste” doctorate, masterate (mai ales în “managementul educaţiei”), “cursuri de formare”, traininguri (mai ales în străinătate) şi orice putea omul dovedi: că a fost director, şef de catedră, membru în comisia de examen; orice. Un bun director trebuie să aibă – ca primă condiţie – doctoratul? Atunci una din două: dacă acum nu i-am numit pe toţi doctorii (în “siguranţă naţională” şi altele) directori, atunci, în mod cert, peste patru ani toţi candidaţii vor avea doctoratul. Durează doar trei şi e plină ţara de “şcoli doctorale”! Dacă acestea sunt criteriile, atunci mă tem că d-l Gabriel Oprea are mai multe drepturi la un loc în Academie (aia mare, nu a lui) decât d-l Viorel Barbu. Pariez că d-l Oprea are mai multe diplome decât d-l Barbu. E relevant pentru un candidat la postul de director alo unei şcoli rurale dacă a făcut traininguri în străinătate? Poate fi un avantaj diploma de organizator a nu-ştiu-ce concurs (cu nume hilar) pe banii părinţilor? Trebuie să fie toţi directorii autori de cărţi cu ISBN? Parcă era vorba ca toate aceste “titluri” – care se cumpără în universităţi-bidon şi care au mercurialul publicat în presă – e preferabil să fie lăsate la o parte şi să ne concentrăm pe calitatea umană. Ce pot să văd eu din această calitate, când – într-o, vai!, cât de binecunoscută logică – sunt îngropat în hârtii? Şi ce pot să spun – ca membru al comisiei? Să-l întreb pe om ce-a scris în teză? Ce înseamnă “formarea” pe care o afişează? Cu ce drept l-aş întreba (căci, nu-i aşa, eu nu sunt “specialist” în domeniul lui)? Şi apoi, nu avem timp de aşa ceva; candidaţii sunt mulţi, diplomele fiecăruia cu zecile, toată lumea vrea să scăpe şi să plece acasă, aşa că numarăm şi confirmăm: pe asa o are, 0,25, pe aia nu, minus 0,25… Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar aşa ceva s-ar putea numi concurs doar în România. Să fiu iertat că revin la d-l Gabriel Oprea; în ciuda a ceea ce se spune, dânsul nu e nici un orgolios, nici un impostor. Ci, pur şi simplu, un om care a înţeles cum funcţionează lucrurile. Dacă diplome trebuie, ducem una pe zi. Dacă se caută opere în limbi străine, nu-i nimic, sute de publishing-uri scot cărţi pe bani (şi te caută ele, cu oferta pe internet). Ce se cere, aia dăm. Nu e aceasta logica pieţei, atât de celebrată de toată lumea? Vreţi hârtii; veţi avea parte de munţi de hârtii. Dacă asta se cere, în câţiva ani tot sistemul de educaţie va produce – la coste astronomice – diplome pentru orice. Şi, probabil, ca într-o spirală a absurdului (şi a inflaţiei), cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor cere încă mai multe. După calculul meu, anul acesta erau în jur de 20. Sunt gata să pariez că peste patru ani vor depăşi suta. Cei ce vor un salariu de director ştiu de pe acum ce au de făcut! N-ar fi fost mai normal să-i cerem omului o singură diplomă – cea de absolvire a studiilor superioare – şi să ne concentrăm pe felul în care el e capabil să prezinte problemele şcolii lui şi modalităţile în care unele din aceste probleme pot fi rezolvate? Nu asta era miza examenului? Aşa, am numărat diplome – ceea ce, în treacăt fie spus, putea face orice secretară. N-am (mai) avut timp (şi, onest vorbind, nici disponibilitate) să ne întrebăm ce e în spatele acestor diplome. De fapt, la noi în ţară nimeni nu (se) întreabă aşa ceva. Toate diplomele sunt bune. Dacă nu azi, mâine. Căci cine poate spune ce va (mai) fi mâine? Şi ce – alte – diplome se vor (mai) cere. A doua secţiune a probei orale, ceea ce ar fi trebuit să fie “interviul” propriu-zis, a constat în prezentarea “programului managerial”. Să nu credeţi că omul era chemat a ne spune ce intenţionează să facă în locul pentru care candidează. Nu, el trebuia să parcurgă, într-o ordine precisă, nişte tropi stabiliţi de barem, după care noi îl notam. De pildă, ceva legat de încadrarea în contextul local (nu mai reţin exact formula de pe barem). Ce făceau oamenii aici? O scurtă prezentare a oraşului (sau comunei): suprafaţă, număr de persoane, potenţial turistic etc. – date pe care oricine le poate culege de pe Wikipedia. Urmau apoi analize SWOT şi PEST, cu inevitabila concluzie că suntem “un colectiv tânăr, dinamic şi bine pregătit”, dar avem probleme cu “asalarizarea deficitară” şi “instabilitatea legislativă”. Cred că lucrurile aceastea sunt valabile pentru orice instituţie – sau firmă – din România. Nu e nimic altceva decât un truism (şi încă unul foarte neutru), ambalat în limbajul preţios al unor “analize” cărora, în fapt, nimeni nu le înţelege rostul. Mereu se repetau (precum faimoasele serii de cuvinte: “în lumina lucrărilor Congresului/ indicaţiilor Tovarăşului”) nişte imperative generice – “educaţia pentru întreaga viaţă”, “trecerea la societatea cunoaşterii” – care era limpede că nu spun nimic, dar care, ca toate cele repetate într-un context oficial, au o funcţie ritualică: litania marchează coerenţa “sistemului”, făcându-i pe toţi să rostească – “ca o singură voce” – cuvântul magic ţinut a regenera lumea. La noi lucrurile acestea se învaţă încă din şcoala mică: totul – în frunte cu faimoasele “comentarii”, “eseuri”, sau cum s-or mai numi – merge în această direcţie a repetării unor şabloane şi stereotipuri. Tocmai de aceea, societatea noastră – repet, societatea mai înainte de orice – rezistă organic oricărei tentative de înoire. Noi vrem să repetăm, nu să inovăm. Idealul acestui fel de-a proceda e acela de-a imobiliza timpul, de-a obţine o eternitate cvasi-liturgică, în care aceleaşi persoane repetă mereu aceleaşi gesturi şi aceleaşi cuvinte. Repetiţia aceasta care crează, la toate nivelele, coerenţa de sistem e cea care induce liniştea şi securitatea unei populaţii care ştie că, atâta timp cât formulele stereotipe se rostogolesc deasupra, primejdia viitorului a fost abolită şi nu i se poate întâmpla nimic rău. Practic, noi nu vrem schimbarea (poate pentru că teologia ne-a învăţat că schimbarea nu e nimic altceva decât ruperea unei legături originare, poate pentru că istoria ne-a obişnuit cu faptul că shimbarea e mereu în mai rău); nouă ne ajunge recitarea discursului despre schimbare. Tocmai pentru că se schimbă foarte puţin, discursul acesta e etern actual în lumea noastră. Întreabarea e: cum putem să compatibilizăm acest tip de atitudine cu regula democratică a alegerilor periodice? Aici avem două variante: prima constă în a declara că democraţia e o “erezie” modernă, care trebuie abolită şi înlocuită cu o eternitate efectivă (creştină, dacică, boierească sau cum o mai fi ea). A doua vizează desubstanţializarea alegerilor; rolul lor nu mai e cel de-a schimba ceva, ci acela de a confirma – mai întâi un om, apoi o situaţie; astfel, suntem siguri că alegem întotdeauna binele. Cam asta am văzut la a doua parte a părţii a doua. Aici omul îşi expunea “programul” lui. Numai că programul acesta era “în acord” – şi acordul acesta era mereu probat – cu programul local (de zvoltarea a oraşului sau a comunei), cu programul Inspectoratului, cu cel al Ministerului, cu Strategia Naţională şi – se putea fără? – cu “Orizontul european”. Altfel spus, ceea ce-şi propunea omul în cauză era să realizeze, la nivel de detaliu, ceea ce – deja – prevedeau toate aceste programe şi strategii. Asta înseamnă că el se vedea pe sine însuşi ca ultima autoritate – în ambele sensuri ale cuvântului (ultima în ierarhia de deasupra lui, dar cea mai mare pentru cei de sub de sub el) – însărcinată cu “aplicarea” unor “prevederi” gândite de alţii. Probabil că oamenii veniţi la concurs ştiau foarte bine că aceşti alţii ordonă şi cer executarea şi nu au nici timp şi nici interes pentru probleme concrete. Numai că, în acest caz, el e în situaţia de a credita (şi de-a aplica) programe făcute în altă parte, la “centru” (până la Bruxelles), care sunt anterioare şi mai importante decât orice realitate efectivă. Viitorului director nu i se cere – sau el nu percepe a i se cere – să rezolve problemele concrete ale comunităţii în care funcţionează, ci să “implementeze” nişte norme gândite de alţii şi ţinute a fi absolute. Cel ce face strategiile e cel ce decide cum va fi realitatea. Aceasta din urmă poate doar să se “conformeze” normelor ce-i sunt impuse. Ideea de bază era aceea a conformităţii. Or, obsesia conformităţii exclude problematizarea. Nici un moment, pe parcursul “interviurilor”, nu s-au ridicat probleme, nu s-a discutat de situaţia dramatică a unor şcoli, de inutilitatea (dacă nu absurdul) unor măsuri administrative, de constrângerile cărora le sunt supuse cadrele didactice. Nimic din toate acestea; dimpotrivă, o monotonie impecabilă a datelor conforme, a plrogrameloranurilor conforme şi a cuvintelor conforme. Recitând toţi aceşti tropi, viitorii directori îşi proclamau deschis apartenenţa la “sistem” şi loialitatea faţă de el. Fiecare dintre ei, ca director, va “executa” ce i se cere, va “aplica” normele impuse şi va exercita funcţia de control pe care i-o delegă “sistemul”. Va spune mereu “ce se spune” şi, mai ales, ce le place inspectorilor, “comisiilor” şi ARACIP-ului să audă. Le va furniza acestora orice hârtii cer, pentru că – asta e – dacă nu le dă, pierde şi şcoala, şi el. Eventual va încerca, “ca om” (cu câte “un telefon”, “o sponsorizare”, “fondul clasei”, nişte părinţi) să rezolve, aşa cum poate, ceea ce se poate rezolva, lăsând restul – la propriu – “în plata Domnului”. Şi, evident, în timpul mandatului se va muta de la bloc la casă. Cam asta a fost. Cu uşoare nuanţe de comic: de pildă candidatul la funcţia de director expunea un “program managerial” al şcolii, iar cei la funcţia de directori adjuncţi trebuiau să vină cu altele – originale! Aceştia n-aveau voie să fie “conformi” între ei, “conformitatea” trebuia să fie doar pe verticală, cu planurile şi strategiile de la care se revendicau. Sau faptul că toţi citeau programele (lor) de pe power-point. Eu credeam că minunăţia asta tehnică le foloseşte medicilor pentru a fişa planşe, matematematicienilor calcule şi economiştilor statistici pe la congresele internaţionale pentru a arăta ceea ce nu includ în prezentarea lor verbală. Acum am realizat că poate să le fie utilă şi emotivilor: dacă, sub presiunea momentului, pierd şirul gândurilor, au şansa de-a citi cu voce (cât mai) tare. Şi cum, pentru a vedea scrisul de pe perete (şi a mânui calculatorul) omul se muta în spatele nostru, uneori aveam impresia că asist la un film deopotrivă subtitrat şi dublat. Oricum, un film dintr-o epocă pe care speram a o fi părăsit. Ce-a verificat, până la urmă, acest concurs? Calitatea omului ce vrea să conducă rosturile unei şcoli? Categoric, nu. Nu omul, cu capacităţile lui, a fost subiectul acestui examen. În tot ceea ce a ţinut de “interviu” lucrurile au avut un asemenea grad de genericitate, încât oamenii erau indiscernabili. “Programele” erau stereotipe, cu mici variaţii – “foştii” insistau pe “realizări”, oumini nuovi pe necesarele “schimbări” (exact ca într-o campanie electorală obişnuită). Să fi fost problemele efective ale şcolilor? Deloc. Acestea nu au apărut pe parcursul “prezentărilor”, decât sub eufemisme edulcorate; întrebaţi fiind, candidaţii ocoleau răspunsul (dat fiind că nu ştiau care ar putea fi – mai încolo – atitudinea Inspectoratelor – care organizau concursul – şi a autorităţilor locale – care participau la el). Şi atunci ce a rezultat din acest examen naţional? Evident, numirea directorilor pe posturi. Nu ştiu câţi dintre cei vechi s-au văzut reconfirmaţi în funcţie, dar am bănuiala că destul de mulţi – probabil peste jumătate – ceea ce face ca, în ciuda eforturilor d-lui Mircea Dumitru, “sistemul” să rămână în continuare stabil. Dependenţa şcolilor de autorităţile politice (pompos numite “comunitate locală”) şi subordonarea Inspectoratelor (a căror principală atribuţie e “funcţia de control”) faţă de Minister reduce aproape la zero autonomia de decizie a directorilor. Cei vechi şi nepromovaţi îl vor urî pe d-l Dumitru, cei noi se vor da curând pe brazdă, “vor vedea” şi “vor înţelege” cum se fac lucrurile şi, evident, vor prefera menţinerea pe post altor concursuri. Practic, d-na Andronescu (cu interpuşii dânsei) nu vor avea nici o problemă în a prelua noua structură directorială din teritoriu. Schimbarea unei părţi – nu aşa de mari precum se crede – dintre directori nu va afecta în nici un fel funcţionarea maşinăriei instituţionale a Educaţiei. Dar, dincolo de toate acestea, acest examen mi se pare că a transmis în masa profesorilor două semnale profund negative. Mai întâi faptul că orice examen e strict o problemă a candidatului; că fiecare e singur şi “se descurcă cum poate”. Examenul acesta nu a fost în măsură să dovedească – efectiv – că orice probă de acest tip e şi o judecată a întregului sistem. Aici mi se părea a fi miza lui cea mai importantă: văzând că omul contează, că problemele sunt ascultate, că sugestiile merg mai departe, profesorii de rând ar fi îndrăznit să numească disfuncţiile sistemului educativ şi să facă presiune măcar pentru reducerea unora dintre ele. Dimpotrivă, văzând că totul se reduce la “concursul de dosare”, că Inspectoratele fac legea, că sunt puşi să dea teste şcolăreşti (pentru căre nu au fost pregătiţi), oamenii au înţeles – poate nedrept pentru d-l Dumitru – că şi acest examen a fost un simulacru. Că, iarăşi, aceiaşi oameni, cu aceleaşi tertipuri, le-au vorbit despre “schimbare” şi că de pe urma acestui discurs nimic nu s-a schimbat şi nici nu se va schimba în viaţa lor. Vor fi la fel de supuşi arbitrariului Comisiilor ministeriale, la fel de dependenţi de Inspectorate (şi de clientela politică pe care acestea o aglutinează) şi la fel de săraci – profesorul de rând (dacă nu are funcţie) fiind pe ultima treaptă salarială în rândul bugetarilor. Probabil că unii îşi vor fi pus speranţe în d-l Mircea Dumitru. Acum îşi vor spune: dacă nici acest om bine intenţionat nu a putut face ceva, atunci e limpede că nimeni nu mai poate face nimic în şcoala românească. Şi mă tem că au dreptate. Revenirea “doctrinei Andronescu” va însemna consolidarea feudalismului în educaţie. Al doilea lucru pe care istoria acestui examen l-a confirmat cu asupra de măsură e faptul că nu omul, ci hârtiile contează. Cel ce-şi “rezolvă” hârtiile – cât mai multe – “se descurcă” şi promovează. Cine nu obţine titluri, acreditări, diplome etc. nu are nici o valoare; pur şi simplu nu există. Ce contează pe unde (şi cum) sunt obţinute aceste hârtii? Pe toate e ştampila unei istituţii publice – şi aceea e singura care se vede şi se numără. A cumpăra o asemenea diplomă nu e o infracţiune, ci o investiţie în viitor. Mă tem că am ajuns în acel punct în care orice discuţie despre “schimbarea în educaţie” e cu desăvârşire inutilă. Singura schimbare reală ar fi colapsul complet (cu tot ce înseamnă acesta: cu abandon şcolar incalculabil, cu neplata salariilor, blocarea anilor de studii, neţinerea examenelor etc.) al întregului sistem. La ora actuală, lucrul cel mai opus schimbării e menţinerea în viaţă – absolut artificială (căci bazată exclusiv pe proceduri) a formei actuale a şcolii româneşti. Această şcoală nu poate fi reformată. LINK
Cine conduce scolile romanesti? Cine?! Cei Alesi! Cei atingand pamantul cu fruntea...cei naivi mergeti in alta tara! Concursul directorilor ...mult zgomot, pentru putin! Cei naivi, mergeti in alta tara! O multime de guri vor spune ca, asemenea tuturor lucrurilor din tara asta, scolile sunt conduse prost de oameni mandatati ...am fost in multe scoli prin judetul meu, am vazut multe locuri sfintite de minti agere si maini harnice, am auzit atatea despre cum trebuie sa bati de mai multe ori intr-o usa de primarie pentru a ti se deschide o data, am inteles cum functioneaza bine unitatile aflate la marginea judetului, abandonate pana si de trecerea vremii... nici nu stiti ce profesie frumoasa avem si cat de minunat este sa ai in preajma chiar si niste copii sedusi de mirajul vietii perfecte cu minte putina... Gust amar mi-a ramas...si nu pentru ca as fi pierdut ceva! La gramada mea de ani, inca mai cred in stima de sine a celor din jurul meu, inca mai vad in spinarile garbovite de carti si caiete un exemplu de dedicare, inca incerc sa inteleg de ce devenim sclavii propriilor noastre slabiciuni. E bine ca s-a facut un pas, fie el si timid, pe varfuri, cu sperante si temeri, deopotriva. Adesea aud ca in Corpul de experti, in alte ,,corpuri” de mentori sau formatori se inscriu cei care n-au alta preocupare decat de a strange hartii, oameni ce doresc putere... pai, ce sa doreasca, nu-i firesc? ,,De ce nu se duce un profesor normal, dintre noi, sa ocupe un loc in fruntea noastra” este o intrebare adesea lansata( retoric, fireste) pentru ca, fiecare dintre cei care ajung acolo pleaca din randul nostru; cum ajunge, insa, in alta pozitie nu mai e nici normal, nici de-al nostru. Cand chiar nu mai poti suporta o situatie, cand crezi ca ai reusi sa schimbi ceva daca ai avea autoritate, cand ai indrazneala desteapta sau prosteasca, te duci la concursuri...ca de director, ca de metodist, ca de formator, ca de... de aici incolo, nu mai esti ,,de-al nostru”, esti ,,de-al lor”! Nu stiu de ce exista doi termeni diferiti pentru aceeasi categorie profesionala( profesori), dar stiu ca omul sfinteste locul, chiar il sfinteste! Si cum omul este obisnuit sa spuna ca ce face el nu mai face nimeni, orice director intalnesti asta iti va spune: ca e greu, ca se lupta, ca nu doarme, nu mananca si n-are familie, ca are pieptul de arama, ca o sa vada ala de-o veni dupa el, ce-l asteapta! Si fuse concursul de ocupare a posturilor de director/ adjunct...nu se termina si , pentru mine, e ca si neterminat... cine sa asculte? O comisie care era dispusa sa evalueze cat de bine citesti notitele, care bifa punctual afirmatiile asteptate si daca te incumetai sa spui ce bine ti-ai planuit tu sa indrepti cate ceva, cat iti doresti sa vezi in jurul tau oameni care sa zambeasca in pragul clasei, cum e de normal sa ai vise si sa planuiesti calea de a le implini spre interesul tuturor...debifa? Ei, asi, cum sa ceri unui director sa aiba logica, sa aiba intuitie si sa ia in seama esentialul( fondul), ca de forma se ocupa toata lumea!? ...gust amar, ca un evaluator nu poate sa esentializeze un continut si valorizeaza lozincile; credeam ca un interviu trebuie incarcat de forta, pasiune si incredere, indrazneala de a te face util si a-ti aseza mintea( care da importanta chiar si unui magar( magar) atunci cand face obiectul unui examen), la dispozitia binelui si lucrului bine facut. Pentru corectitudine, proba scrisa era de ajuns! Foile de concurs de la proba scrisa au fost in fata si la vederea candidatilor de cand s-a desigilat plicul si pana la evaluarea grila in prezenta a numeroase persoane...cum am mai spus: vi-zi-bil! Nu spun ca metodologia a fost rau intentionata, doar ca nu au fost prevazute situatii, situatii sau situatii. Evaluarea a fost, este si va fi mereu subiectiva; a fost o experienta care a demonstrat ca si bunele intentii pot fi deturnate si pot avea rezultate neasteptate( sau asteptate?!)Una peste alta, din dorinta de a instaura normalitatea unei functii, ideea acestui concurs si desfasurarea lui au avut efecte: directori care nu au participat la concurs directori care au participat si au fost respinsi de la prima sau a doua proba directori care au participat si au fost admisi alti candidati care au fost respinsi sau admisi Rezultate: scoli cu acelasi director scoli fara director scoli cu director nou Acum, tot inainte! O multime de directori din randul nostru isi merita locul si respectul nostru...altii, cu mandat sau fara, isi primesc doza de trufie, mergand pe tocuri pe sufletele oamenilor...altii incearca, timid, sa inteleaga: a fost concurs, sau nu? Cine conduce scolile romanesti? Cine?! Cei Alesi! Cei atingand pamantul cu fruntea...cei naivi mergeti in alta tara! Drept care, inchei aceasta marturisire, cu gustul amar( provizoriu) al neincrederii in oameni. Semnat, Un profesor care-si iubeste meseria! ...mult zgomot, pentru putin! Cei naivi, mergeti in alta tara!
Avand o polemica scurta cu un domn de 27 de ani, care n-a invatat nici pana la aceasta varsta ca inainte de conjunctia ,,si"nu se pune virgula decat in anumite conditii...ca ,,la coltul strazi" are voie sa scrie un copil de scoala primara...ca incoerenta exprimarii in scris demonstreaza ignoranta... ca daca predai istoria e important sa cunosti regulile gramaticii aplicate scrise si vorbite( ca, deh, mai folosesti tabla cu creta, mai povestesti ceva si n-ai vrea sa se amestece anii, luptele, epocile printre pleonasme si greseli de ortografie), mi-am dat seama de ce generatii intregi de elevi lasa scoala sa mearga singura catre succes.Celor care cred ca sunt pregatiti pentru o profesie in educatie, le reamintesc faptul ca de ceea ce ofera ei depind multe momente din viata celor pe care ii educa/instruiesc si aceste momente nu pot fi bune decat daca profesorii pun pasiune in ceea ce fac, zilnic!
Oi fi imbatranit eu...oi fi prea naiva...oi fi zapacit creierii de atatia zeci de ani pe langa catedra( ca nu stau niciodata la)...nu stiu! Ma-ntreb din ce in ce mai des de ce scoala trebuie sa functioneze pe post de Bau-Bau, de ce copiii plang cand trebuie sa mearga la scoala, de ce ghiozdanul cara cu el elevul infricosat de ce se va-ntampla la test/ teza/ in clasa, in general...de ce profesorul e de-o parte si elevii de alta, caci in opinia mea urmaresc acelasi scop?! Apar copii care se revolta pentru ca ii rogi sa-nvete, profesori care nu stiu cum sa mai innoade metodele vechi cu alilalte noi, doar-doar i-o face mai interesati... Se popularizeaza exemple proaste de persoane care stau la catedra, copiii iubesc pe cei care ii tolereaza si-i lasa linistiti in facebook-ceala lor, un director vrea sa faca sedinte cu parintii cu scopul declarat de a culege informatii despre colegii lui, o eleva face destainuiri pline de filosofia educatiei ca pana si Dewey ar fi gelos, impartasind lipsa de profesionalism a profesorilor ei(curios, fiind asaltata de admiratori pentru curaj,in conditiile in care nu i se mai alatura nimeni in declaratii si monologheaza cu acordul parintilor)...pfiuuuu, ce sa mai zic?!
Invatamantul, acum ceva vreme puneam un semn de egalitate intre invatamantul de stat si cel privat.Mi-am auzit cateva atunci… ca ce? fabrici de diplome, intelectuali de carton profesori, bani din taxe etc… Pe de alta parte constat si o anomalie, invatamantul de stat sa fie considerat superior calitativ fata de cel privat. Daca intr-o tara normala la cap un Harvard, Yale, Stanford sau Oxfordul britanic sunt institutii private, in Romania invatamantul este conectat la conducta de bani a statului. Prin acesta conexiune vedem o asociere sora cu prostia in stagiu terminal precum taiatul panglicii la buda unei scoli ori un varf, rector al invatamantului de stat- adaug eu: invatamantul ala bun, care este efectiv semianalfabet, dislexic si fara a avea propietatea termenilor. Pot sa inteleg anumite erori de exprimare dobandite in timp, neatentie etc daca mesajul transmis este unul de substanta, complex. Caz contrar o lupta cu logica elementara asezonata cu incapacitatea uzului elementar de limba materna denota o inteligenta precara, superficialitate lipsa de cultura si mai pot face o lista cat cea de achizitii de la Mapn.Sa vorbeasca Kelemen mai bine romana decat acest om? Nu ca am ceva cu Kelemen Hunor, dar limba sa materna nu este romana si chiar nu vad o problema cu asta in sec XXI. In 1930 da, este bine ca unii au ramas blocati in gandirea acelor ani. In contextul asta sa mai vorbim noi de problemele din invatamantul privat mi se pare o scena din Vrajitorul din Oz, celebrul film al anilor 1939: “Pay no attention to the man behind the curtain”. Am mai povestit supararile mele pe invatamant, atunci cand m-a pus dracu sa imi caut fosti profesori, am gasit in locul lor fosti colegi de ani, de generatie carora le deadeam cursul sa il copieze ca erau prea prosti(nu am alt cuvat) si lenesi sa faca un efort.Ce dracu sa invete un copil un astfel de specimen. Din pacate si din acei profesori, aia vechi, unii functionau ca o extensie a unui aprat represiv. Intentia nu era educarea ci eventual “re-educarea”. In acest lant al slabiciunilor numit invatamant romanesc era doar o chestiune timp pana un sinistrat intelectual sa ajunga pe scaunul ala. Cum a ajuns omul acesta profesor? Pot sa incerc iarasi un prortret robot: lipsit de onoare, lipsit de abilitatea de a munci in adevaratul sens al cuvantului, fara niciun fel de talent ori inclinatie reala spre un anumit domeniu, unicul ghid al vietii find conceptul de mediocritate confortabila, aspru cu subalternii si lingau cu cei de la etaj, inept in exprimare dar “descurcaret”, acest tertip verbal romaneasc ce acopera orice de la furt la promisiuni nerespectate. Si inca ceva, cum a ajuns o gluma in exprimare si o exprimare profund eronata sa fie universal acceptata ca o exprimare bon-ton: “ieuropean, ieste, iiiepure, iemotie…” PS. Exclud fundamental din ecuatie invatamantul vocational militar. Scoala de pilotaj nu o compari cu facultatea de silvicultura, cum nu compari mere cu morcovi chair daca le poti culege din aceeasi gradina.
Hai sa intelegem cum se vad lucrurile din interior...din zona aceasta, a celor care au prea mult concediu, care primesc mariri de salariu de doua ori pe an, a celor care se ingrijoreaza, uneori, mai mult decat parintii in ceea ce priveste evolutia elevilor... pai: exista invatamant de stat si invatamant particular...mai exista si forme de educatie nonformala( care costa sau nu) dar si cea informala.Toate acestea beneficiaza de prezenta profesorilor, elevilor si parintilor; cel informal se opreste la a pune la dispozitie ,,alegerea iti apartine”. Tot toate aceste sisteme au drept scop final formarea si dezvoltarea personalitatii generatiei tinere.Ideal ar fi ca cele trei: formal, informal si nonformal sa se completeze si sa se ajute. Mai departe, cum educatia formala este o aparitie obligatorie in viata copiilor creeaza un sistem de respingere ce ii conduce cu succes catre celelalte forme unde ai optiuni, faci ce-ti place, iti dezvolti doar anumite laturi vocationale si platesti pentru ceea ce primesti( iar daca platesti, e mai valoros, nu?!). Bun, probabil nu degeaba invatamantul particular este perceput altfel decat se intampla in alte tari...pentru ca particularul la noi se confunda cu ,, strict, daca ai bani” sau ,, pentru ca vreau alt nivel” si nu neaparat pentru ca sunt mai dotat intelectual iar invatamantul de stat nu-mi satisface trebuintele. Majoritatea celor care exceleaza, care devin olimpici, care aplica in strainatate reprezinta rezultatul unei educatii paralele si nu explozia izbucnita dintr-un colectiv de elevi obisnuiti... Elevii nu mai respecta scoala pentru ca duc in spate o scoala paralela( uneori cu aceeasi profesori) care le spune cat sunt de buni ei cu ei insisi; ora de curs este plictiseala pentru ca statul in banca ii readuc in multime, de unde sclipesc numai daca sunt lustruiti bine.Profesorii cu care se desfasoara meditatiile sunt mai respectati pentru ca isi pun un pret pentru informatiile pe care le ofera...la scoala, profesorul ofera gratuit aceleasi informatii iar perspectiva nu e deloc favorabila. A cui sa fie greseala pentru impresia creata de invatamantul particular daca nu a celor care l-au adoptat? Majoritatea se comporta precum niste societati comerciale ce-si calculeaza profitul inainte de a-si propune profesionalism.Am vazut si exemple de scoli particulare administrate cu dedicatie, seriozitate si respect fata de educatie; dincolo de toate, omul sfinteste locul si locul isi poarta bine sau rau oamenii! Uitasem de parintii care cred ca homeschooling este varianta perfecta pentru copiii lor... asa cum este ea, scoala, nimic nu se compara cu toate provocarile de care au parte copiii intr-un colectiv in clasa, pe strada, la teatru, la competitii... lasam deoparte emotiile, empatia, organizarea, chiotele, imbrancelile, praful de creta, schimbul de opinii, contrazicerile, curiozitatea implinita in mod natural, cerintele de adaptare la situatii, imbratisarile, bucuria muncii in echipa?! Lasam?! Presupunem ca si unii si altii vor trebui sa fie functionali in aceeasi societate, in aceleasi conditii... Omul sfinteste locul!
@djebel, Da-mi voie sa te felicit iarasi. Nu am luat in considerare lipsa “E”urilor… @criss-cross Exact, haideti sa ne intelegem. Sa nu credeti ca am ceva cu profesorii, din partea mea sa aiba si jumtate de an liber, daca produsul muncii lor este un om util societatii. Atentie, nu ma referer ca neaparat trebuie produs de catre scoala urmatorul Tesla, poate fi si un strungar exceptional sau un tamplar foarte bun si chiar un croitor care sa isi faca meseria plecand de la acea etica a muncii, notiuni straine pentru majoritatea romanilor dar universal aplicabile de la fizica nucleara la gradinarit. V-as povesti putin despre tatal meu, capitan de vanatori de munte in retragere, ulterior profesor de educatie fizica (si) antrenor de schi, schi fond, biatlon, neafiliat politic si pataniile lui in acesta calitate la un liceu.Desigur am discuta de anii 90 insa din pacate enorm de multe schimbari nu sesizez. Ba din punct de vedere calitativ constat doar o scadere. Dvs in schimb v-ati axat pe principii si nu pe cazuri particulare din aceste motive nu am sa insist cu experineta mea. Asadar cred ca discutia poate incepe de la hiperpolitizarea invatamantului, scolile ajungand niste extensii ale primariei. Dupa cum bine spuneti omul sfinteste locul, insa acesta sfintenie este din ce in ce mai rara.Alta problema pe care si dvs o sesizati in comentariu, aspect ce ma bucura, este ca elevul este educat in paralel de acolo respingerea fata de sistemul de “educatie in masa”. In plus as mai mentiona si tendinta spre memorare, scoala sui generis devenind un exercitiu crunt de memorare in detrimentul unei practici. Cazul manualului de sport-arhicunoscut imi vine in minte dar si invatatul informaticii prin teste scrise cu intrebari precum “Ce face functia de “Edit” in cardul programului Microsoft Word.” Adaug si o programa a limbii romane cu texte aferente secolului 19 din abundenta, extrem de greu de citit pentru un copil. Daca reuseste acesta performanta, ar trebui sa o faca cu dex-ul in mana, nu stiu cat ar intelege din porpozitii precum “si caimacamul dadu cu a sa cusma de glie”. Olimpicii in schimb mi-au parut a fi niste varfuri tocmai prin prisma abilitatilor lor de a fi autodidacti si de a intrebuinta resursa asta enorma de informatii ce se numeste internet in avantajul lor. Specific cu privire la acest ministru, chiar nu pricep cum a ajuns acest om profesor. Parera mea, nu consider ca detin adevarul pa’ persoana fizica, vorba marelui contemporan.
truepride, 1.eu (de obicei) ma axez pe principii... 2.ceea ce am scris este fix realitate 3.hiperpolitizarea invatamantului n-are legatura cu actul didactic...adica, eu imi fac datoria daca vreau sa mi-o fac, indiferent de cei care ne conduc( mai greu sau mai usor). 4.olimpicii nu sunt numai autodidacti; le place sa invete, sa performeze intr-un domeniu dar,intotdeauna,ajutati de un profesor si de un program de pregatire intens 5.exista centre de excelenta, unde se lucreaza diferentiat cu elevii capabili de performanta(http://www2.edu.ro/index.php/legaldocs/c258/) 5.ar fi foarte bine daca lectura cartilor ar redeveni obisnuinta, chiar si cu Dex-ul in mana...e rau!?
Exista... LINK LINK Initial, scolile care aveau conditii pentru desfasurarea acestor cursuri gazduiau...acum, e posibil sa fie locuri special amenajate.
Sunt destul de în temă cu subiectul, prin subiect înţelegând pregătirea copiilor ăstora care se plasează la extrema dreaptă a clopotului lui Gauss. Dar de vreo doi ani m-am cam rupt, de aia am ciulit urechea când am auzit de aceste centre. Cum văd şi în link că 3 sferturi din copii de la centrul de excelenţă în matematică din Bucureşti sunt de la liceul internaţional de informatică, câţiva sunt de la Vianu şi mai sunt câţiva rătăciţi de la alte şcoli. (Cam asta e şi proporţia şi repartiţia medaliilor şi menţiunilor la naţionalele de mate din ultimii 10 ani).
truepride, 1.eu (de obicei) ma axez pe principii... 2.ceea ce am scris este fix realitate 3.hiperpolitizarea invatamantului n-are legatura cu actul didactic...adica, eu imi fac datoria daca vreau sa mi-o fac, indiferent de cei care ne conduc( mai greu sau mai usor). 4.olimpicii nu sunt numai autodidacti; le place sa invete, sa performeze intr-un domeniu dar,intotdeauna,ajutati de un profesor si de un program de pregatire intens 5.exista centre de excelenta, unde se lucreaza diferentiat cu elevii capabili de performanta(http://www2.edu.ro/index.php/legaldocs/c258/) 5.ar fi foarte bine daca lectura cartilor ar redeveni obisnuinta, chiar si cu Dex-ul in mana...e rau!?
Cu voia dvs am sa ma opresc asupra punctului 3 si punctului 5-secund. Aici cred ca este vorba de o serie de probleme logic-argumentative. Negarea unei afirmatii printr-o afirmatie in genere si mai apoi confirmarea unei afirmatii in genere prin reductio sui generis la un caz particular.Aditional contravine dispozitilor punctului 1. Sigur probleme de genul sunt abordate din antichitate in prezent insa cea mai buna ilustrare am gasit-o in cartea lui Antony Flew – Gandind despre gandire -1975. Suspectez ca traducerea este ceva mai slaba calitativ decat orginalul insa din pacate engleza mea de Leningrad atat ma poate ajuta. Acesta este unul din motivele pentru care eu fac mentiuni precum cele de la sfarsitul opiniei de mai sus si nu dintr-o teama oarecare. Exitindeti putin la lucruri pe care nu le-am afirmat. Referitor la 5 secund – prin referinta la punctul 3 mi-ati deschis si mie portita spre referire la experiente proprii. Tot intamplarea face ca pe vremuri sa fiu intr-o functie temporar, asimilata unui lector. Stiti cat ma ajuta pe mine faptul ca fostul elev are deprinderi excelente de limbaj aferente secolului 19? Ca “manuieste” neasemuit cuvinte precum cele de mai sus? Ce competenta, in afara de studiul istoric eventual a tezaurului lingvistic din sec 19, ofera aceste texte? Pentru mine au valoare ca pasionat de istorie, dar pe unul care la sfarsitul cursului as dori sa aiba abilitatea de a diferentia intre infractiuni in forma continua si infractiuni in forma continuata cu ce il ajuta? Concret, care este competenta dobandita aici? Dar pe unul care ar trebui sa aiba abilitatea de a conduce nemijlocit o structura de justitie militara? Problema cu dexul e simpla, in opinia mea. Categoric lectura trebuie sa fie o piatra de temelie.Cu cat ingreunezi procesul de lectura si il canalizezi acolo unde "se cere" cu atat vei avea un numar mai mic de interesati. Parerea mea, fara truisme.
Forums
