Pompierii români în revoluţie

S-au împlinit în acest an 164 de ani de la Revoluţia Română paşoptistă, prilej de a reaminti şi faptele pompierilor militari, care au fost de partea revoluţiei încă de la primele ei începuturi şi până în momentele dramatice ale intervenţiei străine din septembrie 1848. Memorabilele fapte ale pompierilor pe timpul pregătirii, desfăşurării şi apărării revoluţiei se regăsesc în documentele vremii şi în mărturiile unor participanţi la acele evenimente istorice.

La 13 septembrie 1848 o oaste otomană, intrată în Bucureşti dinspre Giurgiu, s-a confruntat în Dealul Spirii cu Compania de Pompieri a Capitalei. Lupta purtată de această mică trupă împotriva armatei venite să înfrângă mişcarea revoluţionară de la 1848 a fost inegală, cele câteva sute de pompieri şi soldaţi înfruntând miile de ieniceri şi spahii ai oastei turceşti. Dar brava lor atitudine, curajul cu care i-au luat prin suprindere pe invadatori au făcut ca pompierii bucureşteni să captureze câteva din tunurile otomane, cu care au făcut prăpăd în armata inamică. Lupta s-a terminat însă în scurt timp, când marea oaste turceasă a copleşit pe bravii luptători români.

Aniversată încă din 1863, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a oferit companiei de pompieri a Capitalei noile drapele ale oastei, lupta a intrat în memoria colectivă, dar şi în tradiţia istorică a Armei Pompierilor. În mesajul adresat de Carol I, Regele României, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la Revoluţia Română din 1848, se arăta: „trebuie să ne amintim dar, cu adâncă recunoştinţă, de aceşti bărbaţi care au muncit şi luptat cu voinicie, trecând prin grele încercări, spre a împlini dorinţele poporului şi aspiraţiunea naţională”.

Momentul istoric de la 13 septembrie 1848 a fost oficializat în documentele instituţionale postbelice, devenind Ziua Pompierilor din România, aniversată în fiecare an de urmaşii luptătorilor din Dealul Spirii.

Vă prezentăm, în cele ce urmează, ce spun despre faptele acelor vremi documentele epocii. Ofiţer în compania de pompieri Iaşi, scos din oştirea Moldovei pentru activitatea sa revoluţionară, Ioan Deivos vine în Ţara Românească la Compania de pompieri Bucureşti şi devine amic cu Nicoale Bălcescu, făcând parte din societatea Frăţia. În scrisoarea către Vasile Alecsandri, referindu-se la arestarea şi judecarea lui Nicolae Bălcescu, istoricul şi omul politic Ion Ghica menţiona: „Nicu Bălcescu, unul dintre cei trei şefi ai Societăţii, a fost apostolul şi iniţiatorul cel mai ager şi mai zelos. Ioan Deivos făcea parte din acea societate”. Participant la evenimentele acelor vremuri, scriitorul Alexandru Pelimon nota în lucrarea Revoluţia Română din 1848: „de vreo lună, mai în toate nopţile venea (la compania de pompieri, n.n.) un unterofiţer de la Şcoala militară, care avea o secretă înţelegere cu unterofiţerul Dincă Bâlşanu”. Iar mai departe scria: „pompierii, sub nişte ofiţeri ca Deivos, Zăgănescu, Dănescu şi Starostescu şi subsergenţi ca Dincă Bălşanu, pe care revoluţia îl ridică la gradul de sublocotenent, deveniră arma cea inteligentă şi puternică a Poliţiei Capitalei”.

Şi Gazeta de Transilvania arăta în paginile sale: „sub conducerea unor astfel de ofiţeri, compania de pompieri s-a disciplinat şi îndoctrinat pentru revoluţie”. Privind participarea la înăbuşirea primului complot împotriva Guvernului provizoriu, ziarul Poporul Suveran publica: „Căpitanul Mavrocordat, credincios jurământului depus Constituţiei, hotărâse a muri pentru Guvernul provizoriu. Domnul Căpitan Boteanu sosi şi dumnealui cu comanda sa de pompieri şi jură a muri pentru cauza sacră a revoluţiei”.

Descriind acţiunea de înăbuşire a complotului pentru răsturnarea Guvernului provizoriu, marele istoric şi om de stat Nicolae Iorga arată cum: „Cavaleria şi Corpul Pompierilor se aproprie. Mulţimea se pregăteşte de atac împotriva lor. Dar aceştia strigă cu entuziasm: Ura! Ura! Ura! Şi se alătură mişcării, ca fii credincioşi ai Patriei”.

În altă ediţie, Gazeta de Transilvania publica: „Guvernul era acum reîntrunit, pompierii se adunaseră pentru apărarea lui şi poporul făcu împrejur 4 baricade, spre a înfrâna o nouă năvală”. După lichidarea complotului din 19 iunie, prin Hotărârea Guvernului provizoriu Căpitanul Boteanu a fost avansat în gradul de maior şi promovat comandat de batalion de infanterie, iar locotenentul Pavel Zăgănescu promovat comandant al Companiei de pompieri Bucureşti.

La 29 iunie 1848 avea loc al doilea complot pentru răsturnarea Guvernului Provizoriu şi înăbuşirea revoluţiei. Maiorul Lăcusteanu relata: „pompierii au fost aceia care au deslănţuit mişcarea populară
pentru înlăturarea Căimăcăniei instaurată. Locotenentul Ioan Deivos a ridicat Steagul revoluţiei în târg şi pe Piaţa inchisorii”. Prin Proclamaţia Guvernului provizoriu din 12 iulie 1848 se mulţumeşte tuturor celor care au contribuit la cauza revoluţiei la 19 şi 30 iunie, la loc de frunte aflându-se: „Compania de pompieri, ce de la început şi până în cele din urmă fură apărătorii libertăţii”.

La 7 iulie 1848 un număr de 25 de subofiţeri au fost avansaţi sublocotenenţi, între aceştia aflându-se şi Dincă Bălşanu. La gradul de căpitan au fost avansaţi, prin alt decret, Ioan Deivos şi Pavel Zăgănescu. Prin Decretul 245 din 13 iulie Guvernul provizoriu hotăra: „Fiindcă Compania de pompieri, în tot cursul acesta din urmă, s-a purtat cu toată onoarea cuvenită unui corp de oştire, Guvernul, potrivit recomandării şefului Oştirii, spre încurajarea acestei companii să-şi îndeplinească datoriile cu acelaşi zel, decretă să i se dea gratificaţie, însă domnilor ofiţeri leafa pe 2 luni, gradurilor de jos şi sublocotenentului pe 4 luni”.

Dăruirea şi abnegaţia pe care ofiţerii, subofiţerii şi gradele inferioare le-au dovedit pe timpul pregătirii, desfăşurării şi apărării revoluţiei împotriva celor 2 comploturi aveau să culmineze cu memorabila zi de 13 septembrie 1848, înscrisă cu litere mari în cartea Istoriei române. Era pe la orele amiezii, în ziua de 13 septembrie, când oastea otomană din tabăra aşezată la Cotroceni, îndreptându-se spre centrul Capitalei s-a fracţionat în 3 coloane, dintre care una spre Dealu Spirii.

Unităţile române, cam opt sute de oşteni, aşteptau rânduite în vederea solemnităţii de primire a oştirii turceşti. După ordinul Locotenenţei domneşti, efectivele au fost completate cu pompierii militari sub comanda căpitanului Zăgănescu, aflaţi în localul Agiei. Locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu, participant la evenimente, aflându-se de serviciu ca şef al gărzilor, relata următoarele despre declanşarea luptei: „Mai rămăsese o mică distanţă până la poarta cazărmii unde urma să ajungă pompierii, când în flancul stâng al acestora se produse o busculadă, moment în care un ofiţer turc, în învălmăşeala creată, a lovit cu latul sabiei pe sublocotenentul Dincă Bălşanu. Acesta a răspuns cu foc de armă, unul din gloanţe a lovit mortal pe ofiţerul care-l bruscaseră”. Acesta a fost semnalul.

Căpitanul Pavel Zăgănescu descrie în ale sale Amintiri momentul culminant al luptei: „Mitraliera însă ne prăpădea. Începuseră soldaţii a se culca la pământ când se descărcau tunurile şi disperat strigară cu toţii: Pe tunuri, copii! că ne prăpădesc. Soldaţii dau năvală, le suciră odată pe loc şi le întoarseră cu gurile către turci. Pocniră deodată şi stinseră mulţime de vrăşmaşi. Acesta fu prada cea mai mare”.

Către ora 19, când liniştea se aşternu pe Dealul Spirii, bilanţul luptei înregistra de o parte şi de alta, numeroşi morţi şi răniţi. Locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, în lucrarea Istoria fondării oraşului Bucureşti relata: „Am socotit de a mea datorie ca să descriem în adevărul ei, de a se vedea de către români şi a se şti în tot Bucureştiul, în urma mai multor umilinţe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci ca nişte nepoţi ai strămoşilor lor romani, ca nişte viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai ştiură, în strâmtoarea Dealul Spirii, să recâştige aplauzele Europei şi glorificară numele de român”.

Participarea pompierilor militari la apărarea Revoluţiei române din 1848 şi lupta din Dealul Spirii au fost recunoscute şi apreciate de poporul român. Iată numai câteva aprecieri privind semnificaţia
şi însemnătatea acestui moment istoric.

Colonelul Nicolae Haralambie, membru al Locotenenţei domneşti, înmânând medalia Pro Virtute Militari acordată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza veteranilor în viaţă participanţi la lupta din Dealul Spirii, spunea: „Români! În ziua de 13 septembrie 1848 aţi dovedit naţiunii şi Europei întregi că sângele strămoşesc curge din venele voastre. Români care aţi luat parte la aceste lupte! Din sângele vostru România a înviat; mare şi liberă, ea vă mulţumeşte şi drept recunoştinţă pune astăzi pe pieptul vostru astă medalie. Purtaţi-o cu mândrie!”

Cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la lupta din Dealul Spirii, Ministrul Departamentului de Război, Generalul Cernat a prezentat Domnitorului Carol următoarea expunere de motive: „La 13 septembrie 1848 pompierii din Bucureşti, conduşi numai de simţămintele lor de români, au luptat contra armatei otomane compusă de mai multe mii de oameni. Ei au fost atunci, Măria Ta, cei care au arătat Europei virtutea militară a românilor, cei care au fost înainte-mergători ai oştenilor pe care Măria Ta i-ai condus pe câmpul de onoare la Griviţa, la Rahova şi la Vidin. Cu ocazia aniversării zilei de 13 septembrie, subsemnatul are onoarea a propune Măriei Voastre dreptul de a purta medalia Virtutea Militară care va figura cu onoare pe piepturile acelor veterani”. Prin Înaltul Decret 2067 Domnitorul Carol I a acordat dreptul de a purta medalia Virtutea Militară ostaşilor care au participat la lupta amintită.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, istoricul şi omul politic D.A. Sturdza evoca la 16 septembrie 1901, la solemnitatea dezvelirii Monumentului Pompierilor: „Fapta din 13 septembrie 1848 s-a ridicat până la cer, ca o mărturie de credinţă către Ţară şi către Neam. Generaţiunea de astăzi nu putea uita eroii de la 13 septembrie 1848, pentru că din ei au ieşit eroii de la Griviţa şi Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru că din acea mână de oameni care au luptat pe Dealul Spirii a răsărit o Oştire care şi-a înălţat renumele de vitează atât de sus, încât a trecut peste fruntariile ţării”.

Pompierii români sunt urmaşii eroilor din Dealul Spirii şi ai celor de pe câmpurile de luptă ale Războiului pentru Independenţă, ale primului război mondial şi ai celor din 1941-1945 pentru dezrobirea pământurilor smulse din trupul ţării. Organizaţi în Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, alături de camarazii lor din protecţia civilă, pompierii de azi sunt urmaşi demni ai înaintaşilor care, cu neasemuit curaj, eroism şi spirit de sacrificiu, au salvat de-a lungul celor 16 decenii petrecute de la lupta din Dealul Spirii, numeroase vieţi omeneşti şi valori materiale şi spirituale ale naţiunii. Pentru faptele lor, ei se bucură de un înalt prestigiu din partea concetăţenilor, sunt admiraţi şi preţuiţi în ţară dar şi mult peste hotarele patriei. Ei duc mai departe tradiţia onorantă a predecesorilor, prin curajul, profesionalismul şi destoinicia dovedite zilnic, în fiecare misiune de salvare a oamenilor şi bunurilor acestora de ameninţarea accidentelor, catastrofelor şi calamităţilor.

Colonel r. Vasile CIUBOTARU,
Vicepreşedintele A.N.C.M.R.R. – MAI