Am căutat un topic deja înfiinţat şi nu am găsit un altul.
Deschid cu un articol apărut în Adevărul din 7 aprilie, care oferă două cazuri şi apoi generalizează. Articolul este copiat din presa britanică (una din cele mai subiective şi mai mizerabile din Europa) , respectiv The Daily Mail.
"Mărturii audio ale soldaţilor germani in timpul celui de-al Doilea Război Mondial dezvăluie atrocităţile comise de armata lui Adolf Hitler Mărturiile audio ale soldaţilor nazisti capturaţi şi interogaţi de Serviciile Secrete britanice, transcrise şi adunate într-o carte care va vedea lumina tiparului săptămâna viitoare, în Germania, dezvăluie cruzimile comise de trupele lui Adolf Hitler, capabile de a omorî oameni nevinovaţi din plăcere, în frenezia de a deveni "nazişte perfecţi, fără milă", scrie The Daily Mail.
Soldaţii germani vorbesc despre "amuzamentul" şi "plăcerea" de a masacra civili nevinovaţi şi inamici. Mărturiile lor sunt cuprinse în cartea "Diaries Of Fighting, Killing and Dying", semnată de istoricii Soenke Neitzel şi Harald Welzer. Pentru realizarea acesteia, cei doi au ascultat şi transcris interogatoriile la care au fost supusi peste 13.000 de prizonieri germani după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial. Înregistrările au fost făcute în centrul de detenţie din Trent Park, situat în nordul Londrei, în timpul interogatoriilor la care au fost supuşi soldaţii germani capturaţi de Aliaţi.
Publicarea acestor mărturii va redeschide în Germania o rană veche, în condiţiile în Berlinul a susţinut întotdeauna că mare parte din armata sa, care număra circa 18 milioane de soldaţi, s-a comportat onorabil în timpul războiului. Imaginea care se desprinde din cartea celor doi istorici este, însă, una complet diferită. Un pilot povesteşte că la atacul asupra oraşului polonez Poznan, care a avut loc în primele zile ale războiului, i-a fost milă de caii, pentru ca a omorî oameni oricum nu-l deranja, dar de cai o să-i pară rău câte zile o avea. Un alt pilot vorbeşte despre cât de amuzant era să împuşte civilii care alergau pe drumurile strâmte ale Franţei şi Belgiei în 1940. "Când zburam la altitudini joase, deasupra drumurilor, dacă întâlneam maşini, păstram luminile aprinse. Asta îi făcea pe şoferi să creadă că se întâmplă ceva în trafic. Apoi îi sfâşiam cu tunul. A fost un succes deosebit, minunat, fabulos, fantastic de amuzant!", povesteşte acesta. Într-un alt interviu, acelaşi pilot vorbeşte despre cât de fabulos era să mitraliezi acoperişurile caselor din Ashford, Kent în timpul bătăliei din Anglia. Un alt soldat vorbeşte despre un atac asupra oraşului Eastbourne, când un mitraliat o casă în care se organiza un bal. "Dragul meu, a fost amuzant", spunea acesta. Un altul se lauda că în timpul războiului era un "sadic profesionist", deoarece a împuşcat tot ce îi ieşea în cale. Un caporal vorbeşte despre cum mutarea unităţii sale în satele din Italia, după prăbuşirea guvernului lui Mussolini, a fost inaugurată prin împuşcarea unor civili. "Capitanul ne-a zis: . Aşa că ne-am dus şi ne-am simţit bine şi nu ne-am oprit până nu am omorât 50", povesteşte caporalul".
Încă nimeni din presa germană nu are curajul de a publica articole cu iadul instaurat în Germania de bombardamentele nocturne ale RAF care arunca sute de tone de bombe incendiare.
Militarul respectiv nu pare german. Iniţial m-am gândit că e vorba de vreun membru al miliţiilor ucraniene, dar parcă nuanţa deschisă, a tunicii şi pantalonilor, duce spre culoarea kaki adică non-wehrmacht sau SS.
Salutare. Mie mi se pare ca uniforma seamana cu asta:SS Panzergrenadier.Div.Reichsfuhrer SS-Italia 1944.Dar gradele nu sunt germane.Referitor la crimele de razboi sunt la fel de groaznice indiferent de tabara.Nu poti spune de nemti ca au fost mielusei...
Nu cred ca gresesc daca spun ca toate partile implicate intr-un confilict armat incalca mai toate prevederile tratatului de la Geneva.Pana acum nu am vazut gloante care sa respecte legea. De regula cei ce castiga un conflicat armat nu sunt trasi la raspundere si nu vor fi niciodata, intodeauna cauza invinsului este odioasa iar cauza castigatorului este nobila.De altfel cine castiga un razboi scrie si cartea de istorie...
Cat va mai dura pana se va face macar o trecere in revista si, in mod implicit, o asumare a atrocitatilor armatei rosii eliberatoare, atat pe timpul conflagratiei, cat si dupa terminarea ei? Atat in ce priveste teritoriile ocupate, cat si propria populatie (mai mult sau mai putin - tatari din Crimeea, moldoveni, letoni, ucrainieni etc.). Si cred ca germanii sunt mici copii... Dar, ca sa-l citez pe @truepride, de regula cei ce castiga un conflicat armat nu sunt trasi la raspundere si nu vor fi niciodata, intodeauna cauza invinsului este odioasa iar cauza castigatorului este nobila ...
Arar se mai scrie cate ceva (in ce ne priveste pe noi, ca romani, polonezii nu s-au lasat calcati pe coada in problema Katyn-ului) LINK
Masacrul de la Fântâna Albă, îngropat de KGB: peste 2000 de români ucişi de trupele sovietice
Unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă, acolo unde aproximativ 2-3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România la 1 aprilie 1941, dar au fost seceraţi de grănicerii sovietici.
Profesorul doctor în istorie, Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava a abordat tema masacrului în volumul său "Bucovina în al Doilea Război Mondial", în care descrie evenimentele din zilele care au precedat masacrul de la Fântâna Albă ca o modalitate de împotrivire non-violentă faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie dură a organelor de represiune.
"Prin obiectivul urmărit - trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina - (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.", spune profesorul.
Contextul tragediei
În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.
Familiile române, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele. Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici. După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.
Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat "trădători de ţară" şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.
Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate.
Începutul masacrului
Aproximativ 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea, la Fântâna Albă, pe 15 noiembrie 1940. După o confruntare cu patrulele sovietice, trei dintre românii care voiau să vină înapoi în România au fost ucişi, iar alţi doi răniţi au ajuns pe mâinile sovieticilor. Ceilalţi au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Efectul a constat în deportarea tuturor rudelor celor 105 persoane.
Profesorul Aurelian Căruntu spune că "Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate."
"Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune(trădată în cele din urmă!) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret."
O nouă încercare, de data asta încheiată tragic, s-a petrecut în noaptea de 6 februarie 1941 când un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au vrut să se refugieze în România pentru a scăpa de conducerea sovietică.
Oamenii au fost surprinşi şi rafale de mitraliere au fost trase asupra lor din mai multe direcţii. Au fost ucişi mai mult de trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Doar 57 de persoane au reuşit să treacă în România, iar alţi 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi participat la o contrarevoluţie.
Două luni mai târziu, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. De asemenea, toate rudele lor au fost declarate trădători de ţară şi deportate în Siberia.
Desfăşurarea tragediei
La 1 aprilie, 1941, atunci când NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română.
Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase - icoane, prapuri şi cruci din cetină. Însă grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, un foc continuu, în poiana Varniţa, la circa 3km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.
Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme.
Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.
Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var.
Un număr exact al persoanelor ucise în acel mascaru nu poate fi dat, unele date arată că nu mai mult de 44 de persoane au murit încercând să treacă graniţa, dar alte documente ale martorilor locali spun că între 200 şi 2000 de victime în care s-a tras cu mitraliere sau care au fost sfâşiate de săbii sau chiar aruncate de vii în gropile comune.
Profesorul Aurelian Căruntu scrie că "în legătură cu numărul de morţi, sursele documentare de la KGB vorbesc doar de 20 de morţi, ceea ce este departe de realitate", adăugând că numărul morţilor a fost exagerat la 7 sau chiar 15.000.
Totuşi, istoricul spune că subscrie "cifrelor dintr-un document al Serviciului Special de Informaţii, depistat de mine la Arhivelor Naţionale din Bucureşti, unde sunt menţionaţi 200 de morţi şi 500 de răniţi. La aceştia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate şi deportate în urma evenimentelor menţionate."
Nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
Citiţi aici mărturia unui supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă
Masacrul, un subiect îngropat de KGB
Subiectul nu a fost discutat până în anii '90, fiind interzis de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene. Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor.
"Evenimentele de atunci au putut fi cercetate în mod relativ liber după 1991, dar arhivele nu au oferit întotdeauna răspunsurile aşteptate. Iniţial", spune Aurelian Căruntu, "N. Rubaneţ a studiat o serie de documente din arhiva KGB, apoi s-a trecut la alcătuirea unor statistici cu victimele din comunele din nordul Bucovinei implicate în marşul de la 1 aprilie. Deci nu putem vorbi de o indiferenţă faţă de eveniment sau victimele căzute atunci."
Paul Goma scria că este cunocut tabloul general, dar nu se ştie numărul exact al victimelor. Nu se cunosc nici amănuntele cu privire la locul înhumării românilor masacraţi de 1 aprilie 1941, care există probabil în arhivele fostului KGB.
În ciuda demeresurilor de a se face lumină în cazul masacrului, s-a reacţionat doar prin tăcere. După 50 de ani de la masacrul din pădurea Barniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.
El a declarat atunci că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu este una dreaptă, spune Goma.
Totuşi, în iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan. Cât priveşte masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime.
Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere.
Presa din Cernăuţi: România urmărea expansiunea, românii i-au provocat pe grăniceiri
Paul Goma scrie în "Pentru o martirologie fără hotare.Martirii de la Fântâna Albă şi falsificatorii istoriei" că în 1942 si 1943 au fost mai multe anchete efectuate de ziaristul Ion Domnite, precum şi de alţi jurnalişti, dar presa din Cernăuţi a scris că românii ar fi provocat întregul masacru, iar fapta de eroism a aparţinut grănicerilor ucraineni.
Goma susţine în lucrarea sa că în "Ceas se scrie de fapt că la Fântâna Albă a fost o provocare fiindcă românii şi agenţii serviciilor speciale din România ar fi pus la cale un protest împotriva ocupaţiei străine. Presa ucrineană a continuat să specifice că masacrul de la Fântâna Albă nu a fost decât un incident de frontieră aproape neînsemnat, diminuând pe cât posibil curajul şi erosimul de care au dat dovadă românii care şi-au lăsat în urmă agoniseala de o viaţă pentru a trece înapoi în ţara lor, alături de rudele din România."
Mai târziu, românii ucişi în masacrul de la Fântâna Albă au fost numiţi în ziarul "Ceas" drept "provocatori", "fascişti" şi "agenţi ai siguranţei române", având drept scop "expansiunea României".
Rusia şi Ucraina nu şi-au cerut niciodată scuze oficiale pentru masacrul de la Fântâna Albă
"Este puţin probabil să primim scuze oficiale pentru evenimentele de atunci sau pentru ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În mod oficial, la 28 iunie 1940, România a acceptat, în urma ultimatumului şi a ameninţării cu declanşarea ostilităţilor, doar evacuarea acestor teritorii, în niciun caz cedarea, fapt ce nu poate crea un titlu de drept valabil.", spune Aurelian Căruntu.
"În teritoriile evacuate românii constituiau populaţia băştinaşă şi formau majoritatea absolută a populaţiei. URSS a revendicat aceste teritorii sub pretextul că ar fi locuite majoritar de ucraineni. Un neadevăr strigător la cer! "
"Tratatul de Pace de la Paris consemna un pretins „acord” încheiat în 1940 între URSS şi România care este sublim dar… inexistent. Doar contestatul Tratat încheiat de fostul preşedinte Constantinescu reglementează în planul dreptului internaţional consecinţele nefaste ale ultimatumului sovietic", încheie istoricul.
Ca să mai alternez, acum aduc în discuţie despre intenţiile germanilor privind relaţiile şi tratamentul pe care aveau de gând să-l aplice populaţiei rusă şi prizonierilor de război. După 22 iunie 1941, de câteva luni, Wehrmacht-ul înainta invincibil, capturând milioane de prizonieri. Mulţi civili, în special bieloruşii şi ucrainenii speraseră că noii stăpânitori le vor aduce pe lângă eliberare, acele vremuri bune despre care vorbeau cei mai în vârstă, de dinaintea dictaturii poliţieneşti a lui Stalin. Unii chiar credeau că teroarea bolşevică, cu turnătorii la NKVD, cu arestări în miez de noapte, cu deportări de familii în Siberia va lua sfârşit. Germanii aveau un capital enorm de simpatie din partea unei bune părţi a populaţiei iar ei i-au dat cu piciorul, din aroganţă. „Începuseră să ridice toţi bărbaţii ca să-i ducă să lucreze Dumnezeu ştie unde, în Vest. În cartierul nostru, trăia un om cam slab de minte ; a fost ridicat împreună cu alţii şi dus în marş către vest. A mers kilometri şi kilometri , apoi s-a prăbuşit epuizat în zăpadă, iar nemţii l-au ucis. Câteva femei l-au găsit şi l-au adus înapoi cu o sanie. S-a ţinut o slujbă religioasă pentru înmormântarea lui, la sfârşitul lui noembrie 1941, la care am asistat în mijlocul unei mulţimi de oameni. Din acea zi, întreaga populaţie devenise antigermană, din cauza acestui nevinovat ucis fără niciun motiv”, spunea Christina F. martoră şi citată de de Launay.
Aproape toate măsurile de administrare, a teritoriilor cucerite, luate de Hitler şi planificate de către « Statul Major Oldenburg » excludeau orice posibilitate de colaborare cu populaţia civilă sau fosta administraţie care activase sub sovietici. «Spre a promova o politică economică de durată, toate teritoriile nou ocupate în est vor fi exploatate în felul unor colonii, prin metode coloniale », spunea Göring. De asemenea Halder, şeful de Stat Major al Herr-ului întocmise o serie de directive care permitea luarea de măsuri drastice faţă de toate elementele ostile armatei germane. Evident mai este celebrul Ordin Comisar dar acela se referă doar la ofiţerii politici din Armata Roşie cărora le era refuzat statutul de prizonieri, urmând să fie executaţi pe loc. «Acolo unde măsuri de acest fel nu s-au luat la timp, sau au fost imposibile imediat, elementele suspecte trebuie aduse numaidecât în faţa unui ofiţer, care hotăreşte dacă cei în cauză trebuie împuşcaţi ». Evident lucrurile stăteau la interpretarea unui comandant de mare unitate sau în lipsa acestei situaţii doar a celui mai mare în grad. Dacă nu au existat execuţii generalizate pe toată lungimea frontului, (oriunde era acesta) asta se datorează exclusiv faptului că acei ofiţeri au refuzat să aplice represalii în mod preventiv. Evident au fost şi sceleraţii care şi-au descoperit o nouă latură de criminali, de judecători ai altor destine, cu această ocazie. Revin la aceste directive elaborate de către OKW şi OKH care arătau că nemţii nu au avut vreodată de gând să câştige inimile ruşilor. Nici nu le-a păsat de asta. Cine a început primul seria crimelor de război pe frontul de est nici nu mai contează. Oricum conform legendelor, primul incident de front - se spune că ar fi legat totuşi de o măgărie a ruşilor în zona Bialistock - care au prins prin iunie 1941, nişte soldaţi germani, într-un raid de cercetare, i-au legat de copaci, dezbrăcaţi şi i-ar fi ucis cu grenadele. A doua zi, nemţii descoperind măcelul au procedat la fel cu alţi ruşi luaţi prizonieri şi tot aşa.
Cunoscuta oficial ca Naval Special Warfare Development Group, SEAL Team 6 e cea mai celebra si decorata unitate americana de misiuni speciale.
In spatele imaginii eroice insa, exista o realitate mult mai intunecata, una a operatiunilor de pedepsire, a uciderilor nejustificate, a multilarilor, a profanarilor de cadavre si a altor atrocitati care pot fi catalogate fara dificultate ca fiind crime de razboi, toate avand la baza o cultura a violentei criminale care si-a facut loc in mentalul operatorilor imediat dupa inceperea razboiului din Afganistan, cultura care a fost tolerata si protejata de catre comandanti.
Forums
