Reactia unui jurnalist la legea respectivă. Articol publicat pe 5 august 2015.


Ce se ascunde în spatele legii antilegionare / Mircea Vulcănescu, de la decoraţia Majestăţii Sale Regele Mihai, la interzicerea de către Institutul Elie Wiesel

Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat deunăzi Legea nr. 217/2015, cunoscută ca Legea antilegionară.

Legea a fost controversată încă de la naştere, numai că puţini au băgat de seamă atunci. Acum însă, mai mulţi istorici, jurnalişti şi cercetători susţin că este o lege proastă şi bizară.

Cum s-a născut această lege? Simplu, cu ajutorul Institutului Elie Wiesel, care, potrivit surselor mele, a trimis-o gata făcută, căutând doar parlamentari români care să şi-o asume. Şi a găsit.

La momentul respectiv, în urmă cu doi ani, am scris un text intitulat – „Domnule Crin Antonescu, îmi pemiteţi să vorbesc cu Paul Goma?”, în care îi spuneam domnului Antonescu (unul dintre iniţiatori), pe care n-am făcut un secret că îl respectam, că preocuparea sa ar trebui să se îndrepte, ca preşedinte al unui partid istoric, către soarta şi recunoaşterea foştilor deţinuţi politici, mulţi dintre ei adevăraţi eroi.

De Holocaust are cine să se ocupe şi o fac bine de atâţia ani, de „Holocaustul” comunist nu se ocupă nimeni.

Legea însă a fost votată şi, cum ştiţi deja, şi promulgată.

Dar care sunt, pe scurt problemele acestei legi:
1. În premieră, încă din titlu, este adăugat cuvântul legionar.
Titlu: „Interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi FAPTELOR cu caracter fascist, LEGIONAR, rasist sau xenofob”

2. La articolul 3 se introduce o sintagmă foarte periculoasă, şi anume: o persoană este vinovată nu numai dacă a fost condamnată definitiv de o instanţă, ci şi prin ORICE hotărâre. Adică a cui ar putea să fie hotărârea dacă nu a unei instanţe? A unui institut, ONG, persoană?
„Prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română sau străină, SAU PRIN ORICE HOTĂRÂRE recunoscută în România”.

3. Se introduce un articol nou, care cataloghează mişcarea legionară ca fiind de sorginte fascistă. Problema este că nu istoricii spun acest lucru, ci un deputat PSD turnător la Securitate, pe numele lui Ciprian Nica. Acesta decide să spună într-o LEGE că legionarii sunt FASCIŞTI, deşi istoricii de la Academia Română spun invers. Dar cine sunt Dan Berindei sau Radu Ciuceanu?
„Prin Mişcarea legionară se înţelege o organizaţie fascistă care a activat în perioada ‘27-‘41 sub denumirile de Legiunea Arghanghelului Mihail, Garda de Fier şi partidul Totul pentru Ţară”.(articolul patru)

4. Un alt articol bizar este care se referă la idei şi concepţii promovate în PUBLIC.
“FAPTA persoanei de a promova, în public, IDEI, CONCEPŢII, sau doctrine fasciste , legionare, rasiste sau xenofobe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”. (articolul cinci)

5. Alte două articole vor da multă bătaie de cap de acum încolo. Unul dintre ele interzice ridicarea sau MENŢINEREA în locuri publice a unor statui, plăci comemorative, ale legionarilor – simpatizanţi, membri etc., iar cel de-al doilea interzice denumirea unor străzi sau fundaţii cu numele acestora.
Aici apar şi mai multe întrebări – Petre Ţuţea, nume de stradă sau nu? Mircea Vulcănescu, bust pe spaţiul public sau nu? Ion Gavrilă Ogoranu, nume de fundaţie sau nu? Nichifor Crainic, plăcuţă comemorativă sau nu?
Din păcate, ştim deja răspunsul de la şeful Elie Wiesel.

6. Şi poate cea mai importantă întrebare este aceasta – cine a decis că Ţuţea, Vulcănescu, Ogoranu, Gheorghe Brătianu, Gafencu sunt VINOVAŢI? Nu cumva Tribunalul POPORULUI, acelaşi care l-a condamnat şi pe Iuliu Maniu şi pe toată elita României?

Cu regret am citit faptul că domnul Florian, şeful institutului Elie Wiesel, a şi deschis şampania când a văzut că a scăpat de toţi eroii României, că le va scoate plăcuţele de pe clădiri, numele din cărţile de istorie, poate şi cărţile din librării. Şi iată ce a grăit:
“Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe şi condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Menţionez că legile în baza cărora au fost condamnaţi sunt şi azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt şi astăzi valabile. Toţi cei care le pun în discuţie minimalizează o legislaţie care a fost recunoscută de către trupele Aliate — SUA, URSS, Marea Britanie — perfect legală şi astăzi”.

Aşadar, judecătorii Republicii Populare România au dat sentinţe corecte, drepte, când au umplut temniţele comuniste cu prim miniştri, miniştri, preoţi, scriitori, jurnalişti, toţi anticomunişti, domnule Florian?

Bine că măcar ştim.

Aş vrea să dau doar un umil exemplu, pe care l-am găsit într-un articol al Ioanei Diaconescu despre Deţinutul K 9320: Mircea Vulcănescu.
„La fila 9 a dosarului citim o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii: una este: „Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică” şi alta: „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război”.

Dar cine a fost Mircea Vulcănescu?
Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanţe. A mai fost în 1940–1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, şi subsecretar de stat la Finanţe, pînă la 23 august 1944.
În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti.

Mircea Vulcănescu a reuşit, între 1941 şi 1944, să obţină pentru Banca Naţională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS) şi înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou etc. (M. Vulcănescu, „Ultimul Cuvânt”, Humanitas, 1992, pp.15-16 şi de la p.68).

Regele Carol al II-lea şi ulterior Regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A fost izolat, dezbrăcat în pielea goală şi lăsat într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare iar Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea, sub el, salvîndu-i viaţa.
A murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus.
Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Cam pe acesta vrea domnul Florian de la Elie Wiesel să-l interzică în România. Poate a făcut domnul Florian mai multe pentru această ţară? Sau poate domnul Florian este el însuşi o instanţă – de unde şi sintagma adăugată în noua lege.

Ce să ne facem atunci cu Martin Heidegger sau Gunter Grass, cunoscuţi pentru angajamentul sau simpatiile lor fasciste? Sau să înţeleg că ne interesează doar eroii acestei ţări, pe care vrem să-i ascundem ca în anii 50?