Pentru cei care nu aveţi somn, în seara asta la 24.00 Dragoş Stanca pe tema asta, a Facebook & Cambridge Analytica. Să-i acordăm prezumţia de competenţă, recomandare inclusiv pentru tine Arkane, e român de-al tău, nu am stat să-l caut la certificatul de botez, dar cred că e creştin ortodox. Legat de faza cu ameninţările, exact asta ai făcut, intelectualule. "Chilling effect" se cheamă mecanismul dorit şi folosesc termenul englez pentru că e mai bogat şi mai exact în sens decât în română. Exact asta ai făcut.
La tine lucrurile vad ca nu prea au nuanțe, între alb si negru nu-i nimic. Gluma, zici tu, și zici c-am perceput-o ca pe Dachau redeschis. Eu știu ca noi nu prea avem proprietatea cuvintelor, la români totul e sau Rai, sau Iad si vorbele-s vorbe, nu conteaza prea mult. Ce pot sa-ti spun e ca prin parțile astea de lume, dacă omu-i bou și face glume cu „hai sa-i gazam pe jidani”, se duce la tribunal. Si cu cât omul respectiv are audienta mai mare în societate, cu atât risca pușcăria mai abitir. Acilea, când omul scoate ceva pe gura, e responsabil pentru ce spune. Stiu ca pare greu de crezut ca se poate trai cu asemenea legi.
Sigur ca e o chestie si de gust. Pe mine unul nu ma face deloc sa râd o astfel de gluma, dar înțeleg ca pentru tine poate fi amuzant.
P.S : As fi curios cum se cheamă facțiunea la care am aderat eu, în opinia ta.
Poate stiti, poate nu, visele pentru romani in Canada au fost ridicate. Cum nicio fapta buna nu trebuie sa ramana nepedepsita, au plecat concetatenii nostrii mai bronzati recte tiganii( LINK ) ca un fel de varf de lance in securizarea unui cap de pod.
"Collecting change for a future in Canada: panhandlers claiming they’re refugees BY NEWS STAFFPOSTED MAR 27, 2018 12:16 AM EDT LAST UPDATED MAR 27, 2018 AT 6:58 PM EDT LOCAL
They claim to be fleeing a life of persecution and begging for a future in Canada.
CityNews is investigating a rising trend of women panhandling in the GTA while claiming to be refugees from Eastern Europe.
Many of the women we spoke to identified as Romanian – specifically of Romani or Roma descent. The nomadic group has a history of enslavement and persecution in Europe, reaching as far back as the 13th century. Their ethnic roots stem from India or Pakistan.
In a rare revealing interview, one panhandler named Adelina told us she’s only 21 and seeking asylum in Canada after leaving her 3-year-old daughter back in Craiova, Romania. She claims her family is discriminated against because their heritage and are prohibited from going to school or dining at local restaurants.
Other women offered us a similar story line: telling us they’ve been in Canada for only 3 months, have one or more children and are hoping to seek refuge here in Canada.
Toronto Police said they have not received any information to suggest there’s a larger cash grab scheme at hand.
We asked Adelina ourselves if she was begging as a part of a larger group, and she said no.
A translator who is also a Roma settlement worker, told us not all applicants choose to beg once they arrive in Canada, despite many Romas panhandling for a living in Europe.
“I’ve had Roma who are very organized and very efficient. They know what they have to do to get their papers,” Gyongyver Angi of Culture Link said.
On Wednesday, CityNews will bring you the story of a Roma family who’s not panhandling – but is facing deportation after attempting to have their immigration papers accepted for the past two years. We’ll hear their claims of persecution and violence and one 15-year-old’s experience attending a segregated school in Hungary."
Mai este ceva de spus? Poate multe, poate putine dar daca stai sa-i asculti si esti si usor ignorant ca sa nu spun incult ai fi tentat sa crezi ferm ca antenumitii sunt cei mai oropsiti de soarta. Cand am citit articolul si am gasit eterna confuzie Romani - Romania plus vaicareala constanta, nu avem scoli, suntem discriminati etc ma gandeam, care este rezultatul concret a unor ani buni de discriminare pozitiva? Si mai mult ma gandesc cum am ajuns ca orice critica adresata unui grup sa fie o insulta eventual numai buna de a fi catalogata drept "hate-crime de opinie" imbracata in cuvinte precum rasism, sexism, intoleranta etc. Cu tot si cu toate, oricarui om fie el martian daca doreste sa munceasca trebuie sa i se dea o sansa. Ei dar cand nu vrea...?
Asta înseamnă militar, şi asta înseamnă recunoştinţa Patriei France Holds State Funeral For Police Hero Of Trèbes Siege Arnaud Beltrame’s coffin escorted through Paris on national day of mourning
Mda... Știu că exagerez, dar după cum și-au bătut joc românii de osemintele soldaților căzuți la cotul Donului, cred că Iohannis și-ar fi aruncat paltonul peste sicriu.
Am mai scris pe forum despre Bob Seely, parlamentar conservator britanic, fost militar, care nu ezita sa isi manifeste public dezacordul cu privire la unele actiuni ale guvernului condus de partidul din care face parte, actiuni care afecteaza sau implica armata. Recent, a publicat un articol in The Guardian , in care isi exprima dubiile asupra recentei implicari a Marii Britanii in Siria. LINK
Vreau sa mai spun ca, din ce am citit zilele astea, opinia publica de aici e mai degraba defavorabila acestei actiuni si unul din argumentele cel mai des folosite e faptul ca razboiul impotriva lui Saddam Hussein a pornit in urma unei mistificari la care au participat si serviciile britanice de informatii, o stiti, aia cu depozitele si capacitatile de productie a armelor chimice, aici oamenii nu uita chestiile astea atat de usor, de unde si concluzia ca, pentru ca politicienii sa aiba sprijin popular in astfel de momente dificile, e necesar ca serviciile de informatii sa nu isi compromita credibilitatea in ochii publicului.
"Nimeni nu uraste razboiul precum cel care a fost la razboi" - Cezar de Al. Dumas.
Din ce citesc mai multe despre acest parlamentar britanic, parca tot mai mult il indragesc.De ce nu avem noi oameni de genul, oricat aruncam gunoiul in alta ograda, problema isi are sediul materiei in omul de rand si stampila sa. Nu am vota noi veci un militar ranit in teatru ca deputat raportat la politician care "mareste pesnile".De fiecare data raman uimit cum in democratia occidentala alesul face o politica a echilibrarii talerelor intre interesul national si interesul alegatorilor sai.Unde mai pui si faptul ca nu se uita de catre electorat si nu se sterge cu buretele ceea ce fac ori spun/propun politicienii. Revenind la cele intamplate in ultimele zile. La momentul asta nu prea stiu ce sa spun, nu m-as avanta in a declara ca tocmai am asistat la inceperea celui de-al 3-lea razboi, dar nici sa fiu naiv incat sa spun ca nu-i nimic mai mult decat o disputa regionala. Cert este ca totusi avem o deteriorare a relatilor dintre super-puteri cu efecte certe. Urmeaza o noua cursa a inarmarii si sunt sigur ca va urma si o replica a Rusiei.In ce forma va fi acesta replica ruseasca, aici putem sa ne asteptam la orice. In stilul caracteristic poate fi vorba de o destabilizare a unei tari aliate SUA.
PS. Am citit acum ceva timp in presa germana ca Printul Harry a preluat rolul ceremonial de Sef al Infanteriei Marine Regale Britanice de la bunicul sau. Cred ca se potriveste rolul cu personalitatea printului. Imi plac acesti oameni din ce in ce mai mult.
Mai geo, mai politic, uite ca tărișoara care se pregătește sa prezideze un pic U.E la anu', vrea să-și mute ambasada din Israel la Ierusalim. În timp ce la BRX e probabil sa se constituie o task force de strângere a rechizitelor de prin birouri, uite ca guvernul român actual se tine de geopolitica.
Ar trebui ca MAE românesc sa propună deschiderea unei sinagogi în Arabia Saudita si o masa cu homari de sabat. Asa ar fi trei idei bune, ca una singura se plictisește.
Ceva consistent: Dan Dungaciu - Problema Ambasadei Din Israel, În 10 Puncte - Dilemele Echidistanței În Orientul Mijlociu Și Dilemele Relocării Anunțul despre mutarea Ambasadei României la Ierusalim a căzut ca o bombă. Lumea s-a dumirit cu greu. Replicile au fost inadecvate, discuția a degenerat, contextul s-a deformat, iar țintele au devenit mișcătoare. Cine a contribuit la asta? Ambele părți. Pe de-o parte, cel care a lansat-o, în pofida lipsei evidente de prerogative constituționale pentru un asemenea demers. Pe de alta, cei care au căzut în capcana discuțiilor de oportunitate care au inflamat ulterior opinia publică. Ceea ce trebuia să rămână mai ales la nivelul replicii strict o chestiune constituțională, procedurală (CINE poate decide mutarea unei ambasade), a devenit una de oportunitate (e bine sau nu e bine să ne mutăm ambasada la Ierusalim). Avantaj ei, cum ar zice Toma Caragiu. Adică a celor care au lansat tema, pentru că acesta a fost obiectivul: polarizare pe axa atlanticistă și identificare „credincioșilor” și „necredincioșilor” (cine e cu „marele licurici” și cine se codește). Cu rarisime excepții (Ludovic Orban în conferința de presă din 20.04.2018), discuția a deraiat și a început, excesiv, sarabanda evaluărilor politicii românești în Orientul Mijlociu. Acest episod nu ne-a servit la nimic în ceea ce privește imaginea externă, și așa deteriorată. Imaginea României de stat de mâna a două, care scoate pe taraba publică teme majore, strategice, de politică externă, e irepresibilă. După circul umilitor cu aderarea la OECD, a venit discuția despre mutarea ambasadei la Ierusalim, incomparabil mai complexă prin consecințe și implicații globale. Dacă am ajuns însă aici, să încercăm să trecem în revistă, fără ură și părtinire, dosarul „oportunităților”. A muta sau nu a muta ambasada? Care sunt, până la urmă, dilemele și mizele României în Orientul Mijlociu? Am identificat zece argumente pentru o posibilă și necesare discuție. Despre asta va fi vorba în cele ce urmează, în niciun caz despre o poziție pro domo. 1. Argumentul tradiției politici externe românești. România a avut o politică constantă, tradițională, de neutralitate în Orientul Mijlociu. A fost echidistanță, a păstrat relații cu toată lumea, arabi și israelieni, deopotrivă. Așa a fost? În principiu, da. Dar e un exces de interpretare și aici. Au existat și există momente în politica externă, inclusiv în Orientul Mijlociu, când terțul este exclus. Când nu poți să fii neutru sau echidistant, pentru că, pur și simplu, respectiva poziție nu există. Așa cum România nu a fost echidistantă când și-a deschis ambasada la Bonn (RFG), fiind primul stat socialist, după URSS, care făcea asta. În Orientul Mijlociu, cel mai semnificativ moment a fost în 1967, când România nu a rupt relațiile cu Israelul în urma „războiului de șase zile”, așa cum au făcut celelalte state ale Tratatului de la Varșovia. A fost o poziție neutră? Nu tocmai, România pierzând atunci, după unele estimări, circa 1 miliard de dolari ca urmare a reducerii relațiilor comerciale cu statele solidare cu Egiptul. Putea să fie neutră România? Evident, nu. Bucureștiul a adoptat atunci o poziție și a jucat în consecință. Echidistanța este bună și dezirabilă. Dar nu e posibilă întotdeauna. Iar excesul neutralității se transformă în opusul ei. A pretinde că nu ai nicio poziție, înseamnă, deseori, a alege deja. 2. Argumentul „dreptului internațional” Am pus între ghilimele nu pentru că dreptul internațional trebuie pus între ghilimele, ci pentru că la acest punct lucrurile sunt cele mai neclare. Și, deseori, neconcludente. Problema rezoluțiilor ONU este un extrem de complicată, și afirmațiile apodictice din acest punct de vedere sunt riscant. Multe sunt contradictorii, respectate parțial, neglijate, puse între paranteze sau de-a dreptul irelevante. De pildă, celebra Rezoluție 181 a Adunării Generale din 29 noiembrie 1947 a partiției Palestinei a fost infirmată/nerecunoscută tocmai de partea arabă, care a și făcut un război în 1948 pentru asta. Sunt ele autentice „izvor de drept”? Depinde cine întreabă și cine răspunde. Așa cum diferența dintre „luptător pentru independență” și „separatist” este, deseori, o chestiune de perspectivă. Ar fi bine să fie altfel? Evident că da. Dar din păcate nu este. Politica internațională funcționează, deseori, paralelă cu domeniul moralei sau chiar cu cel al dreptului, fără ca prin asta să poată nega cineva relevanța acestora. 3. Argumentul solidarității europene Rezoluția Adunării Generale a ONU privind statutul Ierusalimului, adoptată în 21 decembrie 2017, a fost votată cu o majoritate covârșitoare. Totuși, 35 de ţări au decis să se abţină, iar 21 nu au luat parte la scrutin. Printre ele, state europene: Romania, Cehia, Ungaria, Letonia, Polonia și Lituania. Există și poziția fără echivoc, exprimată la 6 decembrie 2017, a Înaltului Reprezentant al UE Federica Mogherini prin care se susține de către partea europeană a poziției votate la ONU. Dar să fim foarte preciși. Pozițiile doamnei Mogherini nu sunt „izvor de drept”, ci, eventual, izvor de decizie politică. Argumentul solidarității europene este unul valid, care poate fi – și trebuie să fie – luat în calcul. Dar el nu este, în niciun caz, un argument al „echidistanței” României în Orientul Mijlociu. Este un argument al unei poziții de politică externă – solidaritatea cu statele europene – asumate explicit. Despre asta e vorba. Cu sublinierea, totuși, că România s-a abținut (doar) la ONU în chestiunea mutării ambasadei americane la Ierusalim. 4. Argumentul valorii de întrebuințare. Printr-o implicare explicită, partizană, România își pierde valoarea de întrebuințare în regiune. Se reamintește aici momentul de glorie al României în Orientul Mijlociu, când, de pildă, Bucureștiul era implicat în negocierile israeliano-egiptene, care aveau să ducă la acordurile de pace semnate la Camp David în septembrie 1978. Și multe altele despre care, poate, nu se vorbește public. O tempora!… De acord. Sigur că România a acționat eficace și meritoriu din acest punct de vedere. Dar discuția pare să fie la… trecut. Care a fost ultima mediere (cum ar fi spus Maurer) la care România a fost solicitată după 1989? Discuțiile siriano-israeliene, de pildă, au folosit canalul turc, nu pe cel românesc. Întrebarea frustă apropo de argumentul echidistanței sau neutralității în perspectiva menținerii valorii de întrebuințare a României este următoarea: mai are cineva nevoie, efectiv, de România pentru asta? De când Bucureștiul nu a mai fost implicat în așa ceva? Și nu e vorba numai de Orientul Mijlociu (discuțiile dintre reprezentantul special american pe chestiunea ucraineană, Kurt Volker, și consilierul președintelui Putin pe Ucraina, Vladislav Surkov, s-au desfășurat la… Belgrad!). Dacă nu avem un răspuns sincer și corect la această întrebare riscăm să ne refugiem într-un trecut care e irelevant azi la nivel de geografie strategică a Orientului Mijlociu și la nivel de relevanță/utilitate a Bucureștiului acolo. 5. Argumentul parteneriatului strategic cu America. Argumentul acesta este complementar cu cel anterior. Nu vom face niciun serviciu aliatului nostru strategic principal, respectiv SUA, dacă vom merge cu o parte și ne vom risipa menirea de a fi utilizabili diplomatic și strategic acolo. Concluzia: nici pentru Washington, dar nici măcar pentru Ierusalim nu ar fi dezirabilă o asemenea mișcare, respectiv mutarea ambasadei la Ierusalim. Chiar așa să fie? Argumentul utilității noastre în regiune pentru a media/negocia/transmite/primi mesaje era perfect valabil în vremea în care interesele Statelor Unite acolo erau complexe, profunde, vitale. Astăzi, în realitate, interesele Americii în Siria sunt, practic, zero. Sunt interese mai degrabă indirecte, „negative” (a nu lăsa pe alții să devină hegemon). Acesta este și motivul pentru care implicarea SUA e parțială și inconsistentă. Regiunea a căzut de pe vizorul intereselor strategice ale partenerului nostru principal. Un singur obiectiv este însă sacrosant: protecția statului Israel, care e unul peren pentru politica externă americană, în ciuda nuanțelor pe care administrația Obama le-a adus sau a încercat să le aducă. Și dacă așa stau lucrurile, atunci „valoarea de întrebuințare” a României de către americani în regiune trebuie reevaluată cu mai multă atenție, inclusiv din perspectiva mutării sau nu a ambasadei. Să nu ajungem, în numele „valorii de întrebuințare”, să moțăim lângă un telefon prăfuit la care nu mai sună de mult nimeni…. 6. Argumentul Ambasadei României la Damasc. De la începutul crizei din Siria, România este singura ţară care şi-a menţinut permanent funcţională misiunea diplomatică de la Damasc, a acordat asistenţă consulară în mai multe rânduri unor cetăţeni occidentali, la solicitarea statelor lor de origine. Neoficial, este un punct de contact cu Occidentul. E important? Desigur. Și salutar. Oferim un sprijin concret occidentalilor, nu doar consular. E bine că România gestionează așa ceva și că Assad are unde să returneze francezilor Legiunea de onoare primită în 2001 de la președintele Chirac. Dar e o chestiune temporară, care va dura până la soluționarea crizei într-un fel sau altul. Suntem în joc, contăm, știm ce se petrece, dar facem toate acestea pasiv. Este un pas spre o politică a României în regiune? Nu avem certitudinea. Ar putea să fie, dar nu știm cum. Poate măcar aduce avantaje economice post-conflict? E o întrebare pertinentă. 7. Argumentul avantajelor economice Ca orice conflict sau război, urmează negocierea păcii și faza de reconstrucție. Siria, evident, va trebui reconstruită. Și nu numai ea. De aici și argumentul poziției echidistante: Bucureștiul are șansa de a contribui la reconstrucția Siriei, de aceea un exces pe tema mutării ambasadei la Ierusalim ar periclita acest avantaj diplomatic care se poate converti în avantaje economice, adică investiții și bani. Sună bine. Prea bine. Singura problemă cu acest argument este că… l-am mai auzit. E drept, într-un context schimbat. Implicarea – între noi fie vorba! – total neechidistantă și lipsită de neutralitate a României în așa numita „coaliție de voință” condusă de americani în Irak a fost justificată masiv prin avantajele post-conflict pentru reconstruirea Irakului de care România ar fi putut beneficia. Ar fi interesant de văzut, în contextul dezbaterii de azi, care au fost, concret, acele avantaje economice? Ce firme românești s-au implicat în Irak și cu ce rezultat? Și pentru că vorbim despre firme românești, mai are oare Bucureștiul așa ceva pentru a fructifica post-conflict avantajele diplomatice pe care le are în acest moment? E o discuție pe care ar trebui, onest, să o facem. 8. Argumentul atacurilor teroriste. Este genul de argument care face deliciu presei. Este valid? Desigur. Este suficient? Evident că nu. O asemenea decizie, precum eventuala mutare a ambasadei României la Ierusalim, se ia după ce se pun în balanță toate argumentele posibile: de la valori, oportunități, relații cu partenerii, consecințe diplomatice, economice, politice sau militare – inclusiv atacuri teroriste. Acesta din urmă este doar un argument și nu cel decisiv. Dacă era așa, atunci România nu ar fi trebuie să adere niciodată la NATO, să nu participe alături de americani pe teatrele de operațiuni din Irak sau Afganistan și nici să instaleze Scutul de la Deveselu. Pentru că, inevitabil, asemenea decizii schimbă harta amenințărilor și vulnerabilităților unui stat și induc riscuri de securitate. Dar sunt decizii asumate politic și strategic, pentru că sunt parte a unui pachet mai amplu de avantaje și dezavantaje, pe multiple paliere, ale consecințelor unei decizii strategice majore. Așa va fi, dacă va fi, și în cazul mutării ambasadei României la Ierusalim. În sine, argumentul amenințărilor teroriste nu e decisiv. 9. Argumentul precarității politice a premierului Netanyahu. Nu vă bazați pe actualul premier! Benjamin Netanyahu e inculpat pentru corupție, deci poziția lui politică e șubredă și zilele lui ar putea fi numărate. Oferta lui de a da avantaje primelor zece ambasade care se vor muta de la Tel Aviv la Ierusalim este un joc personal, o tentativă de a se apăra politic, patriotic, de acuzațiile care i se aduc. Politicianism! În plus, joacă cu Viktor Orban, iar la București joacă duplicitar la două capete, și cu președinția și cu guvernul. Departe de noi gândul de a ne pronunța despre politica internă a Israelului. Și nu pentru că nu e importantă, ci pentru că, în acest dosar, nu contează! Dacă am scrie pe hârtie o listă scurtă cu cele mai serioase state în ceea ce privește politica externă, Israelul ar fi printre ele. Ce înseamnă state serioase? Înseamnă că proiectul de politică externă, odată asumat, nu are legătură nemijlocită cu emitentul lui public de moment. Politica externă nu se personalizează, doar se exprimă de către persoane. Dar nu e apanajul lor. E apanajul instituțiilor. Așa se petrece în America, unde twitter-ul lui Donald Trump nu face politica americană, sau în Germania, unde două personaje cu adeziuni politice complet opuse, respectiv Cancelarul Schröder și Cancelarul Merkel fac același lucru: primul Nord Stream I, al doilea Nord Stream 2! Ce înseamnă asta? Că proiectul este german, nu social-democrat sau creștin-democrat, proiectul este al Germaniei nu al lui Schröder sau al lui Merkel. Același lucru și în cazul Israelului. Dacă cineva crede că acolo chestiunea mutării ambasadelor statelor occidentale la Ierusalim este o chestiune personală a lui Benjamin Netanyahu ratează profund și iremediabil ținta. Este o chestiune de stat, poate una dintre cel mai importante în acest moment în Israel. Un alt premier israelin al putea schimba stilul, maniera, argumentele publice etc., dar niciodată esența chestiunii, respectiv că Ierusalimul este capitala statului evreu și că acest stat face tot ce este posibil ca ambasadele să fie mutate acolo. 10. Argumentul contextului Orientului Mijlociu Orientul Mijlociu e o mlaștină, cum zicea Obama despre Siria în care se avântase Rusia. Nu e bine să te zbați prea mult, să faci pași prea fermi, să te zbuciumi. E o zonă a griurilor, nu a albului și a negrului. A ambiguităților orientale și a duplicităților specifice și interiorizate istoric. Acolo nu e bine să te avânți în nicio direcție, e bine să menții la suprafață și să bați, inteligent și echidistant, apa. Să fim deștepți, coane Fănică! Așa o fi. E greu, dacă te uiți în istorie, să combați o asemenea perspectivă. Și totuși, asta nu e un argument să nu remarci schimbări majore de substrat. Nu te poate împiedica să nu vezi pădurea, din cauza copacilor. Iar „pădurea” este astăzi că zona arabă se află într-o mare defensivă, inclusiv în ceea ce privește conflictul palestinian. Niciodată nu au fost într-un asemenea dezavantaj. Acesta este și motivul pentru care nu a existat nicio Intifadă după anunțul deciziei lui Trump de mutare a ambasadei SUA în Ierusalim. De ce? Primul argument ține de demografie, care joacă, pentru prima dată, de partea evreilor. Cel puțin din 2015 încoace, media de copii pe familie în Israel și la arabi ajunge să fie convergentă: 3,13 copii/femeie (sunt 78,8% evrei în Israel). Iar daca punem în calcul și Fâșia Gaza și Cisiordania, proporția dintre evrei și palestinieni este de 50 la 50. Rata natalității crește pentru israelieni și scade pentru arabi. E pentru prima data când se întâmpla asta. Demografia evreilor ultrareligioși e extrem de ridicată și în al doilea rând din cauza emigrației pe care Israelul a încurajat-o în numele proiectului său statal – emigrație din Rusia în primul rând, din Franța, din Ucraina. Al doilea lucru este schimbarea față de identitatea națională. La început aceasta era mult mai importantă, prevalenta, în raport cu identitatea lor religioasă. Astăzi, resurecția religioasă a făcut ca identitatea religioasă să fie mult mai importantă ca cea etnică în rândul arabilor. ISIS este emblema perfectă a identităților religioase care covârșesc și depășesc identitățile naționale. Avem de-a face cu o veritabila răsturnare a fundamentelor geostrategice din regiune, inclusiv a teoriei celor doua state, bazată pe prevalenta identității naționale. S-ar putea ca ideea statalității și a soluției celor doua state, bazata fundamental pe filosofia identității naționale, să fie ea însăși în criză. LINK
Dan Alexe - Cum Se Folosesc Dragnea Și Dăncilă De Antisemitism (Dar Îl Urăsc Pe Soros) [b]Ideea că evreii sunt atotputernici și te pot scoate din orice mizerie, dacă le dai ceva - gen mutarea ambasadei la Ierusalim, e baza antisemitismului.[/b] Carevasăzică Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă au fost în Israel, fără un mandat, fără o misiune clară, pe fundalul unei serii de afaceri și incidente (mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim) care leagă România de Israel într-un mod cel puțin neconvențional. După povestea cu firma israeliană de spionaj Black Cube, compusă în bună parte din foști agenți ai Mossadului și recrutată de Daniel Dragomir, fost agent SRI, firmă care avea avea ca misiune compromiterea lui Kovesi (misiune eșuată), iată că Herman Berkovits, medicul personal al Benjamin Netanyahu, a fost numit consilier onorific al Vioricăi Dăncilă, ba chiar omul s-a lăudat și că e prieten cu Gabriela Firea. Cum s-a întors la București, în data de 11 Iyyar 5778, Dragnea s-a și repezit – manevră iresponsabilă politic – să-l acuze pe Iohannis de antisemitism pentru că acesta a spus că nu știe „ce înțelegeri secrete face domnul Dragnea, acolo, cu evreii”. Ce-i drept, și cuvintele președintelui au părut nepotrivit învelite într-un aer de misticism. În aceste condiții, în care Dragnea se joacă cu acuzațiile de antisemitism, ar putea părea paradoxal recursul repetat al guvernanților și al presei puterii la sperietoarea Soros, care sperietoare combină toate atributele fantasmelor nocive ale antisemiților: este bogat, este evreu, dorește o societate deschisă (faimoasa open society) în care naționalismul ar fi redus la rolul unei insigne decorative. Paradoxul românesc este însă doar aparent, pentru că Soros e la fel de detestat și de autoritarul și etern alergătorul după putere premier al Israelului Benjamin Netanyahu, pe cât este de către autocratul lider maghiar Viktor Orban. Pentru Netanyahu, Soros e răul încarnat pe acest pământ. De fapt, nici nu este om, e Satană, iar Bibi Netanyahu sprijină pe față deriva anti-Soros a prietenului său Viktor Orban. Așa se face că antisemitismul a ajuns să pătrundă în politica mainstream din Ungaria vecină fără ca asta să atragă vreun protest oficial din partea Israelului, câtă vreme dușmănia colectivă pare a se mărgini la persoana lui Soros, cu tot riscul de derivă care decurge de aici. Într-o situație asemănătoare vizavi de Israel se află și guvernarea PSD-ALDE. Revine așadar antisemitismul în Europa? Deși din inerție primul răspuns ar fi negativ, realitatea e diferită. Polonia e cazul cel mai flagrant, mai ales de la adoptarea legii care neagă orice responsabilitate a „națiunii poloneze” în Holocaust și care îi amenință cu pedepse serioase pe cei care ar contesta asta, indiferent de argumente. Și în Polonia, ca și în România, se vorbește acum pe față de „iudeo-comunism” și se rescrie istoria în sensul sugerării insistente că evreii ar fi fost majoritari printre cei care au adus și impus comunismul peste curata națiune polonă (sau română). În Polonia, se fac glume la televizor despre camerele de gazare, iar asta chiar pe canalele televiziunii guvernamentale. Ba chiar, premierul Mateusz Morawiecki a spus zilele trecute public că evreii sunt vinovați de Holocaust (chiar dacă guvernul încearcă acum să repare spunând că afirmația a fost scoasă din context). În Franța și Germania s-au înmulțit actele antisemite, unele violente, multe de pus pe seama unor musulmani, situație deranjantă pentru tot ceea ce a fost discursul oficial, corect politic, de până acum. Negarea Holocaustului se banalizează și se răspândește printre noile generații inculte, alimentate intelectual doar de teoriile conspiraționiste de pe internet. În Austria, partidul neo-nazist FPÖ al lui Heinz-Christian Strache e parte din coaliția guvernamentală, iar în Germania, un teatru din Konstanz unde se joacă o piesă de teatru despre tinerețea lui Hitler intitulată „Mein Kampf” a decis că spectatorii care vor purta o zvastică nu vor plăti bilet. Regizorul, George Tabori, este evreu și spune că vrea să sensibilizeze publicul față de fascinația antisemitismului, rămâne însă faptul că un asemenea exercițiu teatral este extrem de ambiguu. Chiar și în Marea Britanie, foarte stângistul lider laburist Jeremy Corbyn a închis ochii asupra antisemitismului afișat al unor militanți și, pe lângă recunoașterea realității antisemitismului musulman, se precizează din ce în ce mai mult nevoia de a recunoaște existența unui antisemitism de stânga de-a lungul și de-a latul continentului. Antisemitismul, portiță de scăpare facilă pentru politicienii la ananghie, e omniprezent în Europa de Est, unde are adânci rădăcini istorice și culturale. Comunismul nu făcuse decât să țină sub preș stereotipurile antisemite, care după 1989 au reînflorit, chiar și în România, unde, spre deosebire de Ungaria, comunitatea evreiască e azi neînsemnată numeric. Ce este antisemitismul? Răspuns: bancuri cu Ițic și Ștrul Neînsemnată numeric, dar un lucru pe care l-am învățat de la Norman Manea este că antisemitismul nu are nevoie de evrei ca să existe. O știam de fapt din copilărie. Deja în tinerețea mea, rămăseseră probabil doar vreo 5 000 de evrei în toată România. Adică mai puțini decât lipovenii, ceea ce nu împiedica pe nimeni să hohotească la bancuri cu Ițic și Ștrul. Bunica o trata pe soră-mea de „ovreicuță” pentru că în loc să măture, împingea mizeria sub covor. Iar o femeie grasă era o „balabustă”, termen din idiș. Acum, ești antisemit dacă râzi la bancurile cu Ițic și Ștrul? Răspunsul este: potențial da. Când ai avut în țara ta o asemenea minoritate cu impact afectiv și cultural și ai masacrat-o (pogromurile din Iași și București), dar mai ales când acea minoritate practic nu mai există, însă tu continui să îi acorzi o importanță nemăsurată, crezând cvazi-mistic că ea manevrează planeta, asta te plasează în categoria unui rasism cu potențial genocidar. Atitudinea respectivă distanțează antisemitismul de rasismul anti-roma, anti-țigănesc. Romii sunt prezenți în cotidian și sunt de-ai noștri pentru totdeauna. Cu antisemitismul însă înotăm în altceva, atingem dimensiuni mistice: Soros, Rothschild etc. Obsesii bolnave. Așa că, de câte ori hohotim prostește la un banc cu Ițic și Ștrul, comitem un gest antisemit. E atât de simplu să fii rău și să nu știi, ba chiar să argumentezi: „Aiurea... antisemitism, am prieteni evrei, nu se supără când eu zic bancuri cu Ițic și Strul.” De ce nu e ok să spui „jidan” și să râzi ca prostul la bancuri cu Holocaustul Mulți încă mai vorbesc nonșalant despre jidani, ba chiar am auzit un lingvist român argumentând că termenul e slavon și că în limbile slave e folosit în mod natural. Termenul de „jidan” vine în română din limbile slave, unde într-adevăr e banal şi larg folosit fără a avea în general o nuanță peiorativă sau rasistă. La Varşovia funcţionează un prosper Żydowski Instytut, iar la intrarea în micul ghetou din Split (Croaţia) scrie dezinvolt pe o placă pusă recent: „Židovski Prolaz”. Da, în aceste limbi „žid” sau „żidov” nu are o nuanţă insultătoare cum o are în română sau în rusă. Dacă în polonă sau croată „žid” (jid) e denumirea comună a evreilor, în rusă ar fi o gravă derivă a folosi în scris sau în public „žid” (жид). În rusă se spune „evrei” sau „iudeï”, pentru că istoria şi spiritul limbii au făcut ca „jid” să devină o insultă rasistă. (Nu uita că rusa rămâne limba care ne-a dat cuvântul „pogrom”.) Tot așa, întreabă unii naivi sau alții cu scop manipulator: dar de Holocaust de ce nu putem să râdem, à la Charlie Hebdo? Las deoparte posibila dușmănie antisemită din spate, după cum ignorăm deocamdată calculul manipulării. Să ne ocupăm doar de binecuvântata prostie ce trebuie luminată. Răspunsul e: pentru că de suferință nu se râde! Nu râzi de handicapați, nu râzi de flămânzi. Râzi de orice idee, da, și de orice religie și instituție, de papă de mollahi și de rabini, dar nu de cei schilodiți în numele fanatismului. Râzi de călău, dar nu de femeia vitriolată. Râzi de talibani, dar nu de fetița împușcată în cap de ei pentru că mergea la școală. Există desigur „le droit au blasphème” - dreptul la blasfem, la blasfemie. La asta se reduce discuția: la dreptul de a râde de o realitate inexistentă care duce la prostie. Libertatea nu este completă fără dreptul de a râde de năluci, de religii, de ideologii, de derive intelectuale. Se poate râde așadar de prostie. Poți râde de dacopați, dar nu poți râde de handicapații fizic. De ce? Pentru că suferința lor nu are nimic de-a face cu prostia. Manipulatorii se trădează, așadar, retoric, ceea ce face că putem râde de prostia lor. Dragnea așteaptă să fie salvat de evrei Dar Dăncilă și Dragnea știu doar că există evrei răi (Soros) și evrei buni (Netanyahu). Exemplul lui Dragnea este de altfel revelator pentru modul insidios în care funcționează și revine antisemitismul. Felul în care Dragnea riscă locul României în UE și credința lui irațională că evreii au să-l salveze de dosare și pușcărie dacă le dă ceva (mutarea ambasadei la Ierusalim) e baza antisemitismului: ideea că evreii sunt atotputernici și te pot scoate din orice matrapazlâc. Aceasta e fundația reală a antisemitismului (combinată cu cinismul în „a-i folosi”, cu incultura și credințele magice în complot). Iar dacă „ei” nu îți dau, înseamnă că aveau planuri mai mari și te-au fraierit și atunci poți să-i urăști pe față, cum s-a obișnuit întotdeauna. Presa din țara lui Bibi Netanyahu a zgândărit spectrul antisemitismului și a creat, cu bani puțini, impresia că Iohannis ar fi criticat în Israel. Cum se face asta? Se pune un om (pe nume Radu Golban, cu trecut dubios, cel care a mers o vreme politic mână în mână cu securistul Marian Munteanu) să publice un bilet de opinie pe site-ul ziarului Jerusalem Post (în mod cert contra plată, conform tarifelor ziarului, ca orice reclamă). Apoi se preia totul cu vâlvă în România. LINK
De ceva vreme, subiectul "Israel" tine din ce in ce mai mult capul de afis al fluxurilor de stiri, si sunt destul de convins ca ce se intampla acum e pistol cu apa pe langa ce urmeaza.
Fiindca opiniile romanilor despre subiect se bazeaza in general pe niste informatii in cel mai fericit caz aproximative, cred ca e utila prezentarea asta LINK care explica intr-o maniera echilibrata, condensata si clara conflictul dintre Israel si vecinii sai.
Foarte echilibrat materialul. Foarte foarte. Big like. Recomand. Un singur lucru lipseşte din el (părerea mea) - orice referire la exodul evreilor din ţările arabe şi musulmane. LINK L-am citit cam în diagonală, dar nu cred că mi-a scăpat. Orice acord, orice lege a compensaţiilor va trebui să includă, pentru echilibru, referiri consistente la această fugă, izgonire practic. De cele mai multe ori, doar cu hainele de pe ei.
Şi pentru că ieri a murit la 102 ani un mare savant, vă semnalez un articol din 2006, un superb profil al celui care a fost Bernard Lewis (eu şi Radu Patrascu l-am mai adus in discuţie pe acest forum). Reuel Marc Gerecht - The Last Orientalist IT IS OFTEN SAID THAT the United States isn't easy on its scholars and public intellectuals--that they are not accorded the prestige and respect that they are given in the Old World. This complaint, usually made by left-wingers struggling against the tide in the United States, isn't totally without merit. A good literary scholar or classicist in the United States perhaps doesn't quite have the same social cachet as would a similarly accomplished scholar at Oxford or the Sorbonne. But when scholars do make it in the United States--and there certainly seem to be vastly more European scholars hoping to make it in America than Americans trying to snag a sinecure in Europe--there is simply no comparison in the eminence, influence, and renown that they can achieve. Since arriving in the United States in 1974, the British historian of the Middle East Bernard Lewis has become one of America's--and thus the world's--most famous academics. For those of us seriously interested in the Middle East--and since 9/11 that has become a rather large crowd--Lewis, who will celebrate his 90th birthday on May 31, has attained a stature in the field and with the general reading public unrivaled by any historian, living or dead, of the Middle East and Islam. His range of writings--from the pre-Islamic period, through Islam's classical and medieval ages and its premodern "gunpowder" empires, to today's Muslim nation-states--is simply unparalleled by any other scholar, even from the golden age of Islamic studies in the late 19th and early 20th centuries, when the field's terrifyingly erudite, multilingual European founding fathers--the much despised "orientalists"--bestrode the earth. Lewis is the last and greatest of the orientalists--an awkward, geographically imprecise name for those who gave birth to the disciplined study of Islamic civilization. To borrow from Shiite Muslim legal scholarship, Bernard Lewis is the marja-e taqlid, "the source of emulation," the scholar to whom on the great questions one must make reference. He has joined that elite group of academics--the economists Milton Friedman and John Kenneth Galbraith come to mind--who have decisively shaped public discourse, if not always government policy, on their subjects. This is an odd situation, for reasons both personal and pedagogical. His place in America would not have been predicted 35 years ago, when Lewis was already one of the great dons of Islamic studies, precisely because he is (in all the best senses) so very English--which doesn't always play well in the United States. He is unrelentingly ironic and nuanced, preferring to come at the most consequential of matters obliquely. He is conservative, with a quiet, deep curiosity about small details and the traditions that have evolved and endured over centuries. He is urbane and witty, punctuating the most serious of discussions with subtle, usually mischievous, often mordant humor, gathered and delivered in many languages (translations are provided, though not without occasional frowning). He can be shy and, despite his vast learning, at times arrestingly modest. These attributes are hard to square with his experiences--few men have read and remembered as much as Lewis has forgotten, or traveled the world as thoroughly, or dined so regularly with the high and mighty--but they nonetheless are attributes that define his character, and make him open to people and places that great men, by the time they become great men, usually can no longer see. Lewis has gained the broadest fame and notoriety for being the intellectual godfather behind the Bush administration's critique of the Muslim Middle East. To quote Ian Buruma in the New Yorker, "if anyone can be said to have provided the intellectual muscle for recent United States policy toward the Middle East it would have to be him." Pedagogically, this, too, would not have been expected. Lewis's complicated ideas are not easily compacted and translated into policy prescriptions, by him or others. He has, nevertheless, been for years a man of public affairs. In 1970, Richard Perle, as a young staffer for Washington senator Henry "Scoop" Jackson, observed Lewis giving a speech, and was astonished by his eloquence ("most people speak in sentences; he spoke in paragraphs") and historical reach. Perle later introduced the Englishman to Washington. However, Lewis's comings and goings in Washington and the media have been relatively quiet for a celebrity scholar. While many of his most vocal academic critics trumpet their appearances before Congress or on cable news programs or at VIP private dinners, experience over decades has taught Lewis (if not his critics, who usually have had less knowledge of the mechanics of American governance) that dinners in Washington rarely translate into policy--at least not policy that penseurs would recognize as their own. Lewis dislikes prognostication--the common denominator of policy life in Washington--because an accomplished historian more than others knows the role that blind luck can play in turning history upside down. And it must be said that the professor's influence has, in all probability, been overstated--both by his friends and most loudly by those who have emotionally and intellectually been unhinged by the Iraq war. Until President Bush, Vice President Cheney, Defense Secretary Donald Rumsfeld, his former deputy Paul Wolfowitz, and White House speech writer Michael Gerson write their memoirs, we really won't know to what extent Lewis, directly or indirectly, shaped their views of the Middle East, radical Islam, al Qaeda, Saddam Hussein, and the possibilities for a post-Saddam Iraq. (When the Clinton administration was bombing Saddam's regime on a nearly daily basis in 1998, when its senior officials were routinely describing the damage that the Iraqi dictator could do to us with his WMD programs, was it also under the spell of Professor Lewis?) I strongly doubt that Wolfowitz, long an advocate of toppling Saddam Hussein and an admirer and serious student of Lewis, pushed war primarily because of what the professor had written or said about the Middle East. When Wolfowitz remarked that a post-Saddam Iraq would be inclined toward being a more liberal state because over 50 percent of the population was female, that opinion surely didn't derive from Lewis, who has keenly understood the magnetic power of traditional Islamic teachings for both men and women, even as he has underscored the extraordinarily debilitating effect that Muslim patriarchy, with its multiple wives and concubines, has had on Islamic civilization's competitiveness. Further from Lewis than Wolfowitz, the president and the vice president in all probability didn't see the necessity for war against Saddam and the establishment of a functioning democracy after his fall primarily through a Lewisean lens. (Ditto, by the way, for most of the pro-war editors of this magazine.) Thoughtful observers could easily have favored a policy that aimed to replace the Baathist dictatorship of Saddam Hussein, and to rethink America's reflexive support of the autocratic regimes in Saudi Arabia and Egypt, where bin Ladenism was born, and been ignorant of the writings of Princeton University's most famous professor emeritus. This certainly would not have been the ideal intellectual preparation for conflict in the Middle East, but it is a situation that I suspect occurred quite often inside the administration and out. No wild-eyed, Bush-admiring Wilsonian hawk, the New Yorker's George Packer, who chronicled post-Saddam Iraq in his magazine and in the book The Assassin's Gate, doesn't appear particularly influenced by Bernard Lewis's oeuvre, yet he supported the war, however riddled with angst and foreboding. Ditto for Ken Pollack, the military strategist who now hangs his hat at the liberal Brookings Institution. Pollack's The Threatening Storm in the fall of 2002 was the single most influential book explicitly arguing in favor of war against Saddam Hussein. This work is not an extended essay on the cultural, spiritual, economic, and military decay of the modern Middle East à la Bernard Lewis, yet it is a compelling argument for why sensible men could support the war and the American occupation. Although Lewis was certainly in favor of the war (still is), and certainly backed the idea of U.S. support for the establishment of an Iraqi democracy (still does), his views on Muslim history, which are usually expressed in broad brushstrokes that capture several centuries, always have underscored the unrequited expectations of those who would liberalize the modern Middle East. An appreciation of this point was behind the critique done by Buruma, an intellectually serious effort that avoids the anti-Zionist animadversions that have defined most left-of-center critiques of the Princeton professor since 9/11. Buruma suggests that Lewis's affection for the Muslim Middle East got the better of him, causing him to rashly throw his hitherto conservative intellectual force behind the democracy-through-war project of the Jacobin neocons in the Bush administration. Buruma finds the decision to go to war against Saddam rationally inexplicable, and particularly discordant for Lewis, who has long warned about the dangers of Islamic extremism (per Buruma, the "Iraqi regime was hated by religious extremists"). For years, the professor had written about the obstacles to democratic growth in the Muslim world. But Lewis, it appears, lost his patience and his conservative values because "his beloved civilization is sick." After all, according to Buruma, "what would be more heartwarming to an old Orientalist than to see the greatest Western democracy cure the benighted Muslim?" This, then, is what motivated Lewis's pro-war zeal, "or something less charitable: if a final showdown between the great religions is indeed the inevitable result of a millennial clash [Lewis, not Harvard's Samuel Huntington, originally coined the phrase clash of civilizations], then we had better make sure that we win." Buruma's assessment is the polar opposite of those in the academy who despise Lewis for being insufficiently sensitive to Arabs and Muslims and supportive of Israel. Nonetheless Buruma's reading is a variation of Edward Said's charge against the Princeton scholar--that Lewis advances the "white man's burden"--though out of love, not imperialist motives, as Said claimed. Buruma is undeniably correct in discerning an evolution in Lewis's views since the University of London graduate in 1939 published his dissertation on the Assassins, a medieval heretical Shiite sect that once scared Sunni Muslim potentates from its strongholds in Iran and Syria. Given the ugly history of the Muslim Middle East since 1945, it would be shocking if the professor's views had not evolved. In 1945, for example, Lewis was not in favor of a Jewish state in Palestine; today, he is, seeing Israel as one of the things that has gone more right than wrong in the region. What Buruma does not appreciate--and he is far from alone in this--is that Lewis does see the rise of bin Ladenism, and 9/1l in particular, as an epochal event for both Islam and the West. Although Lewis has never advocated the export of democracy by force, he became increasingly focused after 9/11 on the perverse nexus in the Muslim Middle East between tyranny and the growth of Islamic extremism. He understood--because he'd actually been reading the primary material produced by Sunni Wahhabi and Shiite extremists and by Arab dictatorships--that the United States in the 1990s was increasingly seen as weak in the Middle East, and that such perceptions could be lethal. He underscored the extraordinary dangers posed by Saddam's aggressive totalitarian regime, with a proven hunger for weapons of mass destruction, which, lest we forget, was on the verge of escaping, thanks to French and Russian efforts, from its sanctions and isolation. Lewis, a child of 1930s Europe and a profound admirer of Winston Churchill, did not think the United States should make the mistake again that it made in 1991, in failing to finish off the Butcher of Baghdad. BUT LEWIS'S CONSERVATISM REMAINS: He is still a qualified advocate of democratic change in the Middle East. Here is the qualification: He understands the centrality of the Koran and the Holy Law to the Islamic identity and Muslim emotions, and he understands that neither--even in the hands of the most brilliant Muslim modernists--is a vehicle for empowering democratic ideals. He does not trust Islamists. It is for this reason, among others, that Lewis has long admired the achievement of Kemal Atatürk, the dictatorial father of the secular (and semidemocratic) Turkish Republic. Yet Lewis is also aware of the burgeoning democratic discussion in the Muslim Middle East. And he assesses this positively--democracy has become for him an essential part of solving the region's many problems. It is astonishing how many observers of the region choose simply to ignore or diminish the explosion of democratic sentiments that has occurred since the Anglo-American invasion of Iraq. These sentiments have not yet transformed the Middle East, but they are a start. I think Lewis's emphasis on secularism and secularists as the all-critical component in democratic transformation may be a little too rigid. Democratic sentiments, however imperfect and self-serving, have embedded themselves to varying degrees even into the ulama and lay religious classes in the region. Iraq's Grand Ayatollah Ali Sistani and the dissident Shiite clergy in Iran are the most famous and probably the most evolved of these religious drivers of democratic change. Men of religion, I have argued, will advance the democratic movements in the Middle East more effectively than their secularist brethren will. The Muslim Brotherhood in Egypt, the font of so much violent Islamic extremism, could well turn out to be the mothership for democratic change in the Sunni Arab world. (Change that will, at least in the short term, send anti-Americanism through the roof, adversely affect liberal, secular social values, and America's military and security relationships with the ruling elite in Cairo.) This is a bit much for Lewis. Nevertheless, it is probably correct to say that his conception of who will drive democracy in the Arab world no longer fits--if it ever did--the Turkish model, which the professor admires and so many in academe dislike, if not loathe. (Though they need not be mutually exclusive, liking Turkey and liking the Arab world are usually fire and water among scholars and among the experts of the State Department and CIA.) So what is Bernard Lewis's place in history, especially along the Potomac? Undoubtedly, his two short but compendious, bestselling books that appeared after 9/11--What Went Wrong? and The Crisis of Islam--played a part in helping senior administration officials better understand the historical context of radical Muslims who had embraced terrorism as a means of expressing their faith. His seminal essays on Islamic militancy in the Atlantic Monthly, Foreign Affairs, Commentary, and the New Republic also worked their way into the foreign-policy establishment, even if members of that establishment didn't know the lineage of the views that they expressed. His bestselling books and post-9/11 articles all hark back to Lewis's greatest work, The Muslim Discovery of Europe, published in 1982. Perhaps the most illuminating book ever written on the Islamic world--a history book that has the chance of being read 50 years from now as closely and as profitably as when it was written--The Muslim Discovery of Europe allows the reader to see how Muslims saw the West, from Islam's earliest days to modern times. (The Muslim Discovery of Europe's only real competitor would be The Venture of Islam, the three-volume masterpiece by the University of Chicago's late, great Marshall Hodgson.) Lewis's book could have been subtitled The Origins of Curiosity About Infidels, for it is a 1,400-year trek through the development of Muslims' encounters with unbelievers. There are many reasons European civilization raced ahead of other, once-superior civilizations. These reasons all somehow combined to explode the rapacity and range of the West's curiosity, both individually and collectively expressed. As Lewis regularly points out, the word curiosity doesn't really have good equivalents in Islamic languages. The Columbia University literary critic Edward Said, who loathed Lewis and the "orientalist" tradition behind him, never really understood to what degree curiosity (and sympathy)--not dark, imperialist, exploitative motives--drove Western scholarship about the Islamic world, especially during the formative "orientalist" age. A Palestinian Christian Arab by birth, whom Lewis famously debated on stage and dueled in the pages of the New York Review of Books in 1982, Said never really understood, either, how Western scholars could be proud, not particularly apologetic patriots and also profoundly respect foreign faiths, cultures, and lands. (Said never understood, as far as that goes, how men of differing views could remain civil. Under Lewis and his close friend Charles Issawi, a phenomenally accomplished scholar of both modern and medieval Islamic history who had fairly sharp political differences with Lewis, Princeton University was a refuge from the Third-Worldist, anti-Israeli political storms that made many Middle Eastern studies departments in America socially and intellectually unpleasant.) IT IS IMPOSSIBLE FOR A WESTERNER to digest Lewis's work without it profoundly affecting how he sees the Muslim Middle East. A determination to use primary material so that Muslims can speak for themselves animates all of Lewis's writings. President Bush's faith in the medicinal value of democracy for Muslims raised under dictatorship undoubtedly has its strongest roots in America's abiding trust in representative government. But Lewis's nuanced writings on democracy in the Muslim world, and his former students and his many friends, who've all absorbed over the years perspectives of the British émigré-turned-American citizen, have probably helped to flesh out the administration's rapidly evolving understanding of Middle Eastern politics and faith after 9/11. (An understanding that may now be vanishing as the Near East Bureau at the State Department regains control of American policy in the Middle East.) Published at the time of the invasion of Iraq, before President Bush's most important speech in November 2003 about the need for representative government in the Middle East, Lewis's commentary on democracy in The Crisis of Islam anticipates and amplifies the president's themes: The creation of a free society, as the history of existing democracies in the world makes clear, is no easy matter. The experience of the Turkish republic over the last half century and of some other Muslim countries more recently has demonstrated two things: first, that it is indeed very difficult to create a democracy in such a society, and second, that although difficult, it is not impossible. The study of Islamic history and of the vast and rich Islamic political literature encourages the belief that it may well be possible to develop democratic institutions--not necessarily in our Western definition of that much misused term, but in one deriving from their own history and culture and ensuring, in their way, limited government under law, consultation and openness, in a civilized and humane society. The forces of tyranny and terror are still very strong and the outcome is far from certain. . . . The war against terror and the quest for freedom are inextricably linked, and neither can succeed without the other. The struggle is no longer limited to one or two countries, as some Westerners still manage to believe. It has acquired first a regional then a global dimension, with profound consequences for all of us. . . . If freedom fails and terror triumphs, the peoples of Islam will be the first and greatest victims. They will not be alone, and many others will suffer with them. Many years ago, when I was still an Iran-watcher in the CIA's clandestine service, I thanked Lewis, who had been my teacher at Princeton, for his writings and the long conversations that he'd so generously had with me. I could respect Iranian holy warriors, who then interested the United States government more than their Sunni counterparts, because the professor had helped me to see them as they really were. He'd taught me how to time travel--to reach back and touch the events, people, and literature that still define so much of the Muslim soul. For a case officer, who feeds on the strengths and weaknesses of foreigners, there was no more valuable gift. With other students of the Middle East and Islam, with the common man who is just curious, and with Democratic and Republican officials in Washington who try to see beyond our borders, and who often are not blessed with keen historical insight, Lewis has been similarly generous and kind. We are all in his debt, and in his shadow. Kheli tashakkor mikonam, professor. Happy birthday, Bernard.
Forums
