Nu e carte, e numărul de săptămâna asta al revistei Dilema Veche, este despre una din temele care mă pasionează, temă care, într-o formă sau alta, în mod recurent, apare inclusiv în postările mele pe acest forum. Spiritul Critic. Vă recomand din suflet aceasta. O mostră: Sorin Costreie - Gîndirea Critică Gîndirea critică înseamnă multe lucruri astăzi: o disciplină academică, un set de competenţe-cheie, cursuri, cărţi, conferinţe, asociaţii etc. Dar, dincolo de toate acestea şi de lipsa unei definiţii exacte şi unitare, cred că gîndirea critică înseamnă în primul rînd o atitudine mentală: este acel mod sceptic prin care ne raportăm la lume. Asta nu înseamnă să devenim nişte soacre bombănitoare şi veșnic nemulţumite; nu, înseamnă să nu credem în nimic orbește şi să nu luăm decizii pînă nu avem parte de nişte opinii adevărate şi întemeiate. Înseamnă să avem o atitudine critică, să fim mai întîi sceptici cu privire la tot şi toate, să întrebăm dacă lucrurile stau aşa cum ne apar sau cum ne sînt prezentate şi abia după aceea să luăm decizii şi să acţionăm. Problema deciziei este crucială: sîntem nevoiţi să luăm decizii mici sau majore tot timpul: cu ce mă îmbrac în dimineaţa asta, ce mănînc la prînz, cu cine mă întîlnesc diseară, îmi dau sau nu demisia, mănînc ciocolată, candidez, mă căsătoresc, divorţez etc. Toate acestea ar trebui să fie parte a unui proces decizional cît mai raţional şi obiectiv. Dar oare aşa stau lucrurile? În mare parte acţionăm haotic, subiectiv şi sentimental. Şi aici intervine gîndirea critică, acea parte raţională din noi care ştie că poate cel mai iraţional lucru este să ne credem fiinţe pur raţionale. Nu există aşa ceva! Există doar o raţiune care trebuie să dea seama de visceralul şi iraţionalul din noi. Ce este gîndirea critică? Academic vorbind, gîndirea critică este un domeniu derivat din logică (numit uneori şi logică informală, baby logic sau soft logic), în care se analizează cu precădere raţionamente valide în contexte (decizionale) cotidiene. Ideea de bază este că gîndirea noastră se poate îmbunătăţi semnificativ în urma unui proces de autoanaliză. Gîndirea critică este în primul rînd un act de gîndire a gîndirii, de meta-gîndire, în care identificăm greşelile de raţionament şi prejudecăţile de care avem parte cu toţii de-a lungul unei zile. În spaţiul universitar sînt cursuri şi manuale de specialitate care ne învaţă cum să gîndim mai bine. Aici prejudecata principală este că avem parte cu toţii de gîndire, deci ce mare lucru ar fi să gîndim mai bine? Trebuie doar să ne gîndim un pic la cum gîndim şi gata. Dar tocmai aici e capcana, căci întoarcerea gîndului asupra lui însuşi este un proces complex și complicat în care trebuie să identificăm şi să îmbunătăţim acele ingrediente ale gîndirii care ne-ar ajuta să avem o gîndire mai clară şi mai articulată. Sigur, cum cu toţii ne pricepem la sport, medicină, educaţie şi politică, de ce să ne mai batem capul cu aşa ceva? Tocmai pentru a ne îmbunătăţi aptitudinile cognitive în toate aceste domenii de „excelenţă“ şi în multe altele. Aşa cum putem învăţa să mîncăm mai sănătos, să dormim mai bine, să lucrăm mai eficient, tot aşa putem, prin antrenament şi gîndire reflexivă, să gîndim mai bine, mai riguros şi mai creativ. Un astfel de curs este în genere focalizat pe analiza logică a argumentelor pe care le folosim în a combate sau susţine un punct de vedere. Un astfel de curs universitar este ceea ce se cheamă o disciplină transversală, deoarece nu vizează nişte competenţe specifice, ci unele generale, de care avem nevoie cu toţii. La ce e bună gîndirea critică? Fiind bazată pe o autoanaliză cît mai raţională şi obiectivă, gîndirea critică ne ajută pe plan personal să ne cunoaştem limitele şi să acţionăm în consecinţă. Indirect, ne forţează să ne dezvoltăm inteligenţa emoţională şi să ne gestionăm cît mai bine trăirile afective. Nu putem să luăm decizii raționale şi să facem analize obiective dacă ne lăsăm dominaţi de dorinţe şi afecte. Pe plan social, gîndirea critică ne ajută să facem faţă mai bine prejudecăţilor şi manipulării la care sîntem expuşi în nenumărate forme şi ocazii. E vorba de acele automatisme de gîndire pe care le dobîndim de mici şi de care trebuie să devenim conştienţi pentru a putea apăra valorile şi principiile unei societăţi democratice. Pe plan profesional, căutarea adevărului şi dorinţa de a fi cît mai creativi nu poate să fie decît benefică. A chestiona limitele universului nostru, indiferent dacă vorbim de universul nostru intern sau de cel extern, ne face să navigăm mai bine pe mările noastre interioare şi să fim mai bine orientaţi cu privire la oceanele exterioare. La polul opus unei persoane care are această atitudine critică şi reflexivă faţă de univers este ceea ce se numeşte un analfabet funcţional: acel personaj care este din ce în ce mai prezent în societatea noastră, care poate să scrie şi să citească, deci nu este pur şi simplu analfabet, dar care nu înţelege prea bine ce citeşte şi ce spune. Este produsul unei societăţi centrate educaţional pe repetitivitate mecanică şi ţinută captivă de diverse „frici“: frica de nou, de străin, de schimbare etc. Este un mic roboţel social, numai bun să fie manipulat pentru a acţiona şi vota aşa cum îi induce partidul. Acesta este omul revoltat, fără să ştie exact de ce este aşa, doar ţinta revoltei fiindu-i clară. Este patriotul înfocat, care nici măcar nu ştie care este capitala României, este ţaţa Veta care te fură cu seninătate în piaţă, dar care îţi dă oricînd lecţii de moralitate, este nea Fane cel sfătos, care ne vorbeşte cu aplomb, chiar dacă agramat, de toate ce trebuie făcute la noi în cetate. Este, în genere, universul populat de flăcări violet şi de ghicitoare, de astrologie și de acei veșnici specialişti atoateştiutori, ce se perindă prin studiourile televiziunilor de propagandă. Este acea lume autosuficientă, strîmbă şi inconsistentă, în care mediocritatea devine criteriul suprem de excelenţă (deh, e de-al nostru…) şi în care legile morale şi, în genere, principiile sînt nişte apendice sociale fără valoare şi fără mare căutare. Este lumea lui „lasă că ştiu eu mai bine…“, este lumea unde „de ce“-urile bruschează şi crispează, unde sîntem minţiti cu seninătate, unde ni se fac promisiuni deşarte şi unde, la cererile noastre de a înţelege ceva, ni se răspunde tîmp şi repetitiv cu „altă întrebare“. Gîndirea critică în lume şi la noi Expresia „gîndire critică“ este folosită ca atare, în accepţiunea modernă de a obţine nişte aptitudini cognitive în urma unui proces educativ, de mai bine de un secol. Filozoful american John Dewey o folosea în acest sens, denumind-o preponderent „gîndire reflexivă“ şi avînd în vedere un fel de atitudine ştiinţifică faţă de cunoaştere, aşa cum a fost ea formulată într-o manieră empiristă încă de Bacon, Locke sau Mill. Pe de altă parte, această atitudine sceptică este proprie şi raţionalismului, Decartes, Leibniz sau Spinoza nefiind străini de nevoia unei cunoaşteri autentice şi întemeiate. În fapt, lucrurile merg mult mai departe, chiar la fundamentele gîndirii filozofice europene, la Socrate, cel care în Dialogurile lui Platon ne propunea să ne îndoim de tot şi de toate şi să cercetăm cu tenacitate adevărul pînă la temeiurile lui ultime. Modelul pentru o gîndire critică autentică este astfel modelul socratic al dialogului şi al analizei analitice a oricărei probleme în elementele ei ultime. Cursurile de gîndire critică devin din ce în ce mai populare la noi, atît în mediul academic, unde în universităţi se înţelege că avem nevoie de o minimă alfabetizare conceptuală a gîndirii şi unde astfel de cursuri nu mai sînt de găsit doar la filozofie, ci oriunde avem parte de o conducere vizionară şi progresistă. Ele sînt din ce în ce mai cerute şi în mediile unde avem parte de educaţie complementară, de tipul unor cursuri făcute pentru unele corporaţii sau societăţi non-profit. O componentă importantă a acestui gen de educaţie o reprezintă şi acceptarea nevoii de filozofie pentru copii în ciclurile primare, precum şi o mai mare încurajare a competiţiilor de tipul celor centrate pe dezbatere şi oratorie. Începutul este oarecum firav, dar promiţător. Succesul social şi educaţional va fi deplin cînd astfel de cursuri vor fi obligatorii la toate formele şi ciclurile de învăţămînt. În definitiv, nu contează dacă eşti student la Teologie sau Biologie, la Matematică sau Medicină, cu toţii avem nevoie să gîndim mai bine. Abia atunci cînd vom avea această prezenţă constantă şi generalizată în şcolile şi universităţile noastre, vom avea premisele unei societăţi ceva mai bine pregătite să facă faţă manipulării şi dezinformării, să identifice şi să anihileze acele fake news şi prejudecăţi cu care ne întîlnim de dimineaţă pînă seara şi să poată să genereze ceva mai bun decît prezenta clasă politică, mediocră şi ineptă, care ne oferă un viitor impredictibil şi inconsistent. Să ne gîndim mai bine la toate acestea, să ne gîndim mai bine la gîndirea viitorului nostru.
Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.
Aveam vaga (și greșita) impresie că îl recomandasem pe acest forum, mai ales că abordarea lui trata exact unele din marile teme discutate și răsdiscutate pe aici. A murit ieri, la 79 de ani, scriitorul israelian Amos Oz, unul din preferații mei. Dacă îl veți citi, sunt convins că va deveni și al domniilor voastre. Și nu doar pentru soluțiile de lecuire a fanatismului, cum le spune el. De ieri lumea a devenit mai săracă, noroc cu cărțile lui . Un citat, plin de umorul atât de specific evreiesc: "E greu să fii profet în țara profeților. E prea mare concurența."
Sper că nu vă închipuiți că acum le-am citit. Câteva recomandări: 1. Teza de doctorat a lui Kenneth M. Pollack din Februarie 1996, susținută la MIT - "The Influence Of Arab Culture On Arab Military Effectiveness". Articolul lui Norvell B. De Atkine din decembrie 1999 "Why Arabs Lose Wars" (articol despre care s-a vorbit aici pe forum) este practic, o sinteză a sintezei lucrării de mai sus. Ca un chior în țara orbilor ce sunt în cele două domenii, lumea arabă și domeniul militar (îmi place mie să cred, nu e obligatoriu să și fie adevărat ) vă recomand din suflet această lucrare monumentală. 2. Cărțile lui Cornelius Ryan dedicate unor bătălii importante din WW2, niște extraordinare reușite jurnalistice bazate pe punerea ca la cap a documentelor istorice, documente de conducere militare, sinteze și interviuri cu sute de participanți, atât combatanți din ambele tabere cât și civili din zona conflictului. - "Ziua cea mai lungă", despre debarcarea din Normandia; - "Un pod prea îndepărtat" despre operațiunea aliată "Market-Garden" din toamna lui 1944, din Olanda; - "Ultima bătălie", "The Last Battle", despre cucerirea Berlinului de către trupele sovietice. Am dublat titlul cu cel în engleză pentru a sublinia că, spre deosebire de primele două, publicate la Editura Politică prin anii de relativă deschidere 70-80, această lucrare nu a văzut lumina tiparului în limba română. Probabil că referirile la unele dintre "faptele de arme" ale soldaților ruși sunt de vină. 3.Andrew Roberts "Furtuna Razboiului. O noua istorie a celui de-al Doilea Razboi Mondial" 4.Paul Johnson “O istorie a evreilor” 5. Trei cărți remarcabile, ale căror ecranizări le-am (re)văzut în ultimul timp, și am realizat că multă lume apreciază filmele, dar nu știe de existența cărților: - “Forrest Gump” a lui Winston Groom; - “Luna pierdută - Periculoasa călătorie a misiunii Apollo 13”, scrisă de Jim Lowell & Jeffrey Kluger (asta a apărut la noi prin 1995 și nu a fost reeditată, dar o găsiți în anticariate) - Tom Hanks face niște roluri absolut extraordinare în cele două filme; - “Tăcerea Mieilor” a lui Thomas Harris, ecranizată în 1991 de Jonathan Demme, cu Jodie Foster în rolul principal.
- "Ultima bătălie", "The Last Battle", despre cucerirea Berlinului de către trupele sovietice. Am dublat titlul cu cel în engleză pentru a sublinia că, spre deosebire de primele două, publicate la Editura Politică prin anii de relativă deschidere 70-80, această lucrare nu a văzut lumina tiparului în limba română. Probabil că referirile la unele dintre "faptele de arme" ale soldaților ruși sunt de vină.
Imi permit sa le recomand cititorilor acestui topic (si) o alta carte despre subiect, Berlin, caderea de Antony Beevor LINK
Da, stiu, in viziunea unor politicieni rusi de duzina Anthony Beevor e un fascist
In August 2015, Russia's Yekaterinburg region considered the banning of Beevor's books, accusing him of Nazi sympathies citing his lack of Russian sources when writing about Russia, and promoting false stereotypes introduced by Nazi Germany during World War II. Beevor responded by calling the banning "a government trying to impose its own version of history" like other "attempts to dictate a truth" such as the denial of the Holocaust and the Armenian Genocide. LINK
dar in lumea academica britanica Antony Beevor e unul dintre cei mai reputati si respectati istorici militari in viata.
Si mai vreau sa mai zic ceva.
Dupa ce am citit cartea am incercat sa vad cum vad nemtii subiectul, si absolut invariabil, din cei... sa zic... zece nemti cititi si cu care am avut ocazia sa interactionez dupa ce am citit cartea, niciunul nu a vrut sa discute despre subiect, si l-am intrebat pe un roman ok care traieste de multa vreme in Germania care-i treaba, si ala mi-a zis ca ce-au facut sovieticii in Germania ocupata, mai ales violurile si multimea de sarcini care a urmat, e o trauma colectiva de neinchipuit pentru nemti, si de asta e un subiect care nu se discuta absolut deloc in spatiul public din Germania, si nemtii se **** pe ei de frica rusilor, temandu-se ca istoria aia se poate repeta. LINK
Tot din cartea lui Antony Beevor, militarii americani si britanci erau, oarecum, mai ok, in general cumparau sex cu mancare, nu violau.
1. Muscalii ăia care invocă lipsa surselor rusești în cărțile lui Beevor mănâncă căcat cu polonicul. Nu am citit "Berlin: Căderea 1945" (își așteaptă rândul) dar am citit Stalingrad și vreau să zic că face o grămadă de referiri la memorii ale participanților din ambele tabere și la documente oficiale. O carte mare, v-o recomand. 2. Constantin Virgil Gheorghiu, "Ora 25", o carte faină. Ora 25 prezintă drama celui de-al doilea război mondial din perspectiva unui țăran român vinovat de două lucruri capitale: are drept soție o femeie frumoasă și poartă un nume cu valențe în mai multe limbi. Johann Moritz este pe rând Ion, Johann, Ianoș Moritz. Toate astea l-au costat 13 ani petrecuți în 106 lagăre răspândite pe întreg teritoriul europei. By the way, a fost ecranizată în 1965 de Carlo Ponti, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale. De ce invoc această carte: este acolo un episod în care eroul, personajul principal, se trezește înrolat în Waffen SS, pentru că unor antropometriști naziști li se năzărise că trăsăturile lui și proporțiile acestora arătau că ar aparține unei așazise "rase războinice" ariene, rasă care ar fi supraviețuit în stare pură în teritoriile locuite de Volksdeutsche. Profund greșit. Adevărata "Rasă războinică" este aici la noi, la Românica. Uitați-vă câți potentați ai "instituțiilor de forță" și-au adus în instituții și le-au dat grade și funcții membrilor familiilor. Neveste, cumnați, copii și tot așa. Asta e adevărata "rasă războinică", tată, nu ce credeau naivii ăia de naziști cu teoriile lor rasiale. Chiar azi a răsuflat în presă un caz din ăsta, cu un general care și-a făcut nevasta (hipercompetentă of course) ofițer. Poate fac io asocieri din astea, mai excentrice (sau asociații libere, asta este și o metodă din psihanaliză), dar asta e prima tâmpenie care îmi vine în cap când aud de faze din astea. Rasa războinică...
Nu va propun o carte ci o colectie de ziare: LINK Pentru mine ca istoric amator este un urias castig sa pot analiza presa vremurilor si sa pot concluziona netrunchiat, nealterat de alti istorici de duzina vremrurile respective. O incursiune interesanta in trecut si mai ales anuturile vremii prezente in toate ziarele de acum si din alte vremuri. Stiu unde va puteati servisa o MARTA in 1925 daca intereseaza pe cineva...
Forums
. 
