O carte extraordinară: Aniţa Nandriş Cudla - 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă
Gabriel Liiceanu: „În mai 1991, pe adresa Editurii Humanitas a sosit o scrisoare care ne oferea spre publicare un text neobişnuit. Răspunsul este această carte.
"Stimate Domnule Liiceanu, Ştiu că nu duceţi lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect. Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatură de sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de K.G.B. în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Această extraordinară mamă şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu. După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, îneît ar putea figura în orice antologie literară. În trînta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sînt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 Iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet. Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuşi, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă ruşine pentru frica mea, pentru laşitatea mea de intelectual, în faţa acestei firave dar colosale femei, cu trei clase primare, în faţa căreia moralmente mă simţeam un pitic. Mă opresc şi-mi cer iertare pentru că m-am întins cu vorba, relatîndu-vă detalii din acest manuscris. Am crezut că astfel o să vă trezesc interesul şi o să acceptaţi rugămintea de a-l frunzări. Vă mulţumesc, în numele meu, precum şi al acestei ţărănci, care pe numele ei de naştere este Aniţa Nandriş, căsătorită Ana Cudla. Cu aleasă stimă, dr. Gheorghe Nandriş Sibiu, 13 mai 1991"
Din alt registru, cele mai oneste memorii de război pe care mi-a fost dat să le citesc sunt cele ale eminentului istoric de artă de la muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg - Nikolai Nikulin - "War Memories". O să îmi permiteţi să-mi susţin punctul de vedere printr-un citat, reprezentativ zic io: ".......... At the beginning of the war the German army entered our territory like a hot knife in butter. To slow down their motion we could not come up with anything better than to cover this blade with our blood. Gradually it began to rust, became dull and slowed down. And the blood flowed and flowed. It burned Leningrad militia. Two hundred thousand of the best, the pride of the city. But there the knife stopped. It was, however, still strong, and moving it back was almost impossible. During the whole 1942 the blood was flowing non-stop, gradually undermining this terrible blade. Thus was forged our future victory. The regular army was destroyed on the border. In the new formations of weapons were in short supply, and even less ammunition; only few experienced commanders. Untrained recruits marched into the battle … – Attack! – The commander-in-chief calls from the Kremlin. – Attack! – Telephones a general from a warm office. – Attack! – Orders a colonel from a shell-proof dugout. And a hundred of Ivans stands up, and wanders through the deep snow in the cross-hairs of the German machine guns. The Germans are sitting in their warm bunkers, stomachs full and drunk, insolent, everything is planned, everything is calculated, guns are sighted and shoot, shoot, just like at the range. However, even the enemy soldiers didn’t have it so easy. Recently, a German veteran told me that among the gunners of their regiment there were cases of insanity: it’s not so easy to kill people, row after row – and they keep coming and coming, with no end in sight. The colonel knows that the attack is useless, that there will be only more dead bodies. Some divisions retained only headquarters and three or four dozen people. There were cases when a division started the battle with 6-7 thousand men, and at the end of the operation its losses amounted to 10-12 thousand – due to constant replenishing! And there were always shortages of people! Operational map was dotted with the numbers of regiments with no soldiers in them. But the colonel has to follow orders and sends people into attack. If it burdens his soul and a conscience, he participates in the battle and dies. There is a kind of natural selection. Weak-minded and sensitive do not survive. Those who remain are hardcore, strong personalities, capable of fighting under the circumstances. They know the only one way to win the war - to choke the enemy with the mass of bodies. Someone will kill a German. And slowly but surely the German divisions melt. It would be nice if the colonel tried to think about and prepare an attack, to check whether everything possible is done, but oftentimes he was simply mediocre, lazy, drunk. Often he did not want to leave the warm shelter and crawl under the bullets … Often an artillery officer didn’t completely identify the targets and, afraid to take risks, shot from a distance covering an entire area, frequently shelling our own troops … Sometimes a supplier was having fun drinking and entertaining the women in the nearest village, forgetting to deliver shells and food … Or a Major would get lost using a compass and lead his battalion into a completely different area. Confusion, mistakes, deficiencies, fraud, failure to fulfill one’s duty, so typical of us in the civilian life, is more evident during the war. And for all these the price is the same – blood. Ivan’s attack and die, but their commanders sitting in the shelter keep sending them into attack again and again. It’s surprising how different the human psychology is for those who have to attack and those who observe; when you don’t have to die yourself everything seems simple – just keep moving forward! One night, I substituted for a telephone operator at the apparatus. Communications were primitive then and calls on all lines could be heard at all points, I learned how commander Fedyuninsky talks with divisional commanders: “Your mother! Forward! If there is no advance – I will personally shoot you! Your mother! Attack! Your mother! » (Russian swearing)… Two years ago elderly Ivan Ivanovich (*Fedyuninsky), now a kindly grandfather, was telling the kids about the war on TV in completely different terms. In a language of parable, the following occurred: the house got infested with bugs and the owner ordered the residents to burn the house down and burn themselves along with the bugs. Someone will be left to rebuild it all … We didn’t know any better and couldn’t do it otherwise. I read somewhere that the British intelligence service is preparing its agents for decades. They are taught in the best colleges; trained athletically, intellectually and become well-rounded professionals in their business. Then these agents go on to solve the world’s problems. In Asian countries, the task is given a thousand or ten thousand hastily coached people in the hope that even if almost all fail and are destroyed, at least one will accomplish his mission. They have neither the time nor the means to prepare and lack experienced instructors. Everything is done in a hurry – not enough time, not enough planning, or if there was an effort it turned out to be misguided. Everything is done reflexively, by intuition, by sheer numbers. That’s how we fought. In 1942, there was no alternative. A Wise Master in the Kremlin knew it all too well and kept pressing his iron will, ordering the only thing he could: “Attack!” And we attacked and attacked and attacked … And the mountain of corpses at the Pohost, and many other areas and nameless heights grew, grew, and grew. That’s how the Victory was hammered out. If the Germans had managed to infiltrate our command staffs with spies, and the troops with saboteurs, if there was mass treason and enemies would develop a detailed plan to collapse our army, they would not have achieved the effect which was the result of the idiocy, stupidity and irresponsibility of the authorities and helpless submission of our soldiers. I saw this near Pohost, and as it turned out, it was like this everywhere. The war has exposed the underside of the Bolshevik regime. Just like during the peacetime when they conducted detentions and executions of the most hardworking, honest, intelligent, active and bright people, they continued to do it on the frontlines, but in a more open and revolting form. Here is an example. From the high command came and order: take over a heights. The regiment stormed it week after week, losing a lot of people every day. Replacements were moved in constantly, there was no shortage of people. But among them were swollen from hunger residents of Leningrad, who were prescribed bed regime and high-calorie diet for three weeks by the medics. Among them are youngsters born in 1926 who fourteen and not eligible for the military draft … “Forrrward!!! “and nothing else. At last, a soldier or a lieutenant, a platoon leader, or captain, commander of the company (rarely), seeing a crying shame, exclaims: “You can’t sacrifice the people like this!. There, on top of the height, there is a concrete reinforced firing point! And we have only 76-millimeter tiny gun! It cannot pierce the concrete! “… Political officers and SMERSH immediately get involved, a tribunal is set up. One of the informers, who are plentiful everywhere, testifies: “Yes, in the presence of the soldiers he questioned our victory.” Immediately a pre-printed form gets filled out, where they only need to enter the name and the resolution: “Execute!” or “Send to the penal company!” which was pretty much the same. That’s how the most honest and responsible people got eliminated. And the rest – “Forrrward ! Attack!” There are no fortresses that could withstand the Bolsheviks! “And the Germans dug into the dirt, creating a maze of trenches and shelters. Go get them! Stupid, senseless killing of our soldiers went on. Presumably, this selection of the Russian people – is a ticking time bomb: it will explode after a few generations, XXI or XXII century, when selected and nourished by the Bolsheviks mass of scum will create new generations of their kind."
Despre contraselecţia practicată pe la noi io îmi aduc aminte că am mai scris pe aici (şi nu numai pe aici). Iote de unde ne vine "fericirea".
Un personaj absolut ieşit din comun cu o biografie pe măsură, oglindite într-o carte care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă. Aurelian Gulan - Victime şi călăi. Amintiri din Gulag LINK Am mai spus la o carte chestia asta, io sunt prea mărunt pentru a scrie despre "Victime şi călăi". Vă las pe domniile voastre să trageţi concluziile. Cartea o găsiţi, la liber, în linkul de mai sus, pe Wikipedia. Mă înclin în faţa memoriei acestui OFIŢER român.
Leul din Iudeea _Victor Ostrovski.... PS1.la arkan o sa ai placa.... PS2.pt. cei cu chilotii in cap care se cred *ninja* nu va mai impuscati singuri in picioare...nu e bine....
Leul din Iudeea _Victor Ostrovski.... PS1.la arkan o sa ai placa.... PS2.pt. cei cu chilotii in cap care se cred *ninja* nu va mai impuscati singuri in picioare...nu e bine.... PS3. Editat de moderator. BUN SFAT.PRIVESTE IN OGLINDA.
Mă lăsaţi pe mine să mă lupt cu toată cunoaşterea lumii şi pe urmă ne punem problema de ce se simt unii luaţi peste picior şi îmi spun că sunt arogant... Dimitrie Gerota - Impresiuni Si Aprecieri Din Timpul Acţiunei Militare În Bulgaria : 22 Iunie – 20 August 1913 (rezervist, mobilizat petru război. I-am trimis cartea unui bun prieten, medic militar şi mi-a spus că l-am dat pe spate. Spitalul MAI din Bucureşti poartă numele autorului - nu ştiu de ce, fie vorba între noi. O lucrare fabuloasă. Din registrul sociologiei militare, un studiu despre coeziune în context socio-istoric la Alpini, trupele specializate italiene în războiul în munte şi în localităţi. Chiara Ruffa - Societal Bonding And Institutional “Un-bonding”: A Determinant Of Primary Group Cohesion? The Italian Alpini (1872-2013) chiara_ruffa_-_societal_bonding_and_institutional_un-bonding_a_determinant_of_primary_group_cohesion_the_italian_alpini_1872-2013.pdf dimitrie_gerota_-_impresiuni_si_aprecieri_din_timpul_aciunei_militare_n_bulgaria__22_iunie__20_august_1913.pdf
Tot din registrul militar, două cărţi absolut extraordinare, care trebuiesc citite împreună, pentru că se completează şi se condiţionează reciproc. Unii nu sunt de acord cu metodologia folosită de autori, nici cu multe din concluzii. Citim şi ne formăm propria opinie. Dave Grossman - On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society şi S.L.A. Marshall - Men Against Fire: The Problem of Battle Command
Marcel Fontaine (Membru al Misiunii Militare Franceze) - Jurnal de război - Misiune în România - Noiembrie 1916 - Aprilie 1918 Reproduc de pe site-ul Editurii Humanitas, cea care l-a publicat: "Marcel Fontaine (1888–1973) a fost ofițer în cadrul Misiunii Militare (1916–1918) trimise de Franța în România la solicitarea guvernului condus de Ionel Brătianu. Mobilizat ca locotenent în armata franceză la 25 de ani, Marcel Fontaine luptase pe fronturile de la Marna, Artois și Verdun. După încheierea Misiunii, a revenit în România, în 1919, în cadrul Misiunii Universitare Franceze, ca profesor la licee din Turnu Severin, Craiova și București. A rămas în România până în 1948, când activitățile și cursurile lui au fost interzise, iar el a fost expulzat împreună cu ceilalți profesori francezi ai misiunii; la puțină vreme Liceul Francez care funcționa pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii – al cărui director era – a fost desființat. După instaurarea regimului comunist în România, din pricina corespondenței cu profesorul Marcel Fontaine, cursantele și profesoarele lor vor alcătui, în 1952, celebrul „lot francez“, arestat, anchetat şi condamnat la închisoare – experiență relatată de Micaela Ghițescu, fosta lui elevă, în cartea Între uitare și memorie (Humanitas, 2012). În 1949, Marcel Fontaine a înființat secția română a Radiodifuziunii Franceze, al cărei redactor-șef a fost până în 1956. În fiecare duminică transmitea câte un editorial fie în franceză, fie în română despre transformările României sub comuniști. De nenumărate ori a luat cuvântul și la postul Europa Liberă. Pentru meritele deosebite din timpul primei conflagrații mondiale, ofițerul Marcel Fontaine a fost decorat cu Crucea de război a Franței, cu Legiunea de onoare, dar și cu Steaua României și Crucea de război a României. Publicarea Jurnalului de război în traducere românească marchează 100 de ani de la sosirea Misiunii Militare Franceze în România și, implicit, 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial." Mi-am făcut-o cadou de sărbători, a meritat!!!
Că tot veni vorba de Unire - când l-au impuşcat în 1953, unul din capetele de acuzare împotriva lui Lavrenti Beria a fost că declarase, în prezenţa unor ofiţeri din al său inner circle, că URSS ar trebui, ca să aibă o dată linişte şi pace cu vecinii, să înapoieze teritoriile luate de la aceştia: Japoniei Kurilele, Finlandei Karelia şi României Basarabia, teritoriul dintre Prut şi Nistru. Dacă nu credeţi, înceraţi autobiografia lui Pavel Sudoplatov - Special Tasks. O să citez la întâmplare dintr-o recenzie: "Misiuni speciale (Memoriile unui maestru al spionajului sovietic) – Pavel și Anatoli Sudoplatov împreună cu Jerrold L. și Leon P. Schecter, trad. Corina Hădăreanu, ed. Litera, 2013. Cariera în spionaj a lui Pavel Anatolievici Sudoplatov a coincis aproape exact cu domnia de 30 de ani a lui Stalin în Uniunea Sovietică. Sudoplatov a lucrat vreme îndelungată în Administrația pentru Misiuni Speciale, o unitate de elită a serviciului sovietic de spionaj, devenind directorul acesteia în perioada războiului. A definit cuvântul ”special” prin sânge, otravă și terorism. El și colegii lui se referau mereu la acțiunile lor ca la Misiuni Speciale. ” – Introducere (p. 23) a Jerrold L. și Leon P. Schecter. Ei au început să-i ia interviurile lui Sudoplatov când avea 85 de ani, în 1992. Autorii precizează că această carte nu este una a penitenței sau regretului pentru ceea ce a făcut el: luptele împotriva dușmanilor poporului, troțkiștilor, fasciștilor Ucrainei, hitleriștilor, căderea lui Abakumov, Compotul Medicilor, asasinarea lui Tito etc. Dorința lui a fost de a se disculpa de un proces și de a spune versiunea lui ”contra” versiunii cărții (memoriile) lui Hrușciov. Savanți atomiști din Occident au colaborat benevol, nedorind bani pentru secretele atomice dezvăluite Uniunii Sovietice. În lupta aflării secretelor pentru construirea bombei atomice au contat câteva lucruri foarte importante precum: tema ca cercetătorii care lucrau pentru Hitler să nu construiască primii bomba; apoi, dorința de pace gândindu-se că datorită existenței a două superputeri în lume, Uniunea Sovietică și America, s-ar restabili echilibrul; în cele din urmă, savanții aveau un orgoliu nemăsurat crezându-se o rasă de ”supraoameni”, de acest orgoliu beneficiind sovieticii. Printre savanții care au dezvăluit secrete s-au numărat: Robert Oppenheimer, Enrico Fermi, Bruno Pontecorvo, Leo Szilard etc. Mulți spioni evrei, care au ales să ajute URSS-ul, și-au pierdut viața și lor li se datorează aflarea secretelor construirii bombei atomice. Adjuncții lui Sudoplatov au fost: Leonid Etington, Lev Vasilevski, Gregori Heifetz. Aflăm de la Sudoplatov că URSS-ul era plin de secrete în perioada de înainte de război și după război. Multe lucruri erau ținute în secret, unele nu au fost trecute niciodată în vreun dosar (mai ales activitățile ”ilegalilor” – așa cum a fost catalogat și Sudoplatov mulți ani). Viața lui Sudoplatov nu a fost ușoară chiar dacă era la curent cu aproape tot ce se întâmplă, jucând un rol foarte important în spionaj. Trebuia să ”suporte” toanele șefilor săi (ex: Ejov, apoi Beria) și chiar ale lui Stalin. Și el intrase în vizorul comisiei de investigare, dar a scăpat ca prin urechile acului, atunci când au avut loc epurările dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cei nedoriți (vinovați sau nu) ori erau exilați, ori uciși în lupta pentru putere. Epurările în masă aveau loc destul de des. Sudoplatov povestește tot parcursul vieții sale (fără înfloriri și metafore), de la cum a ajuns să lucreze în spionaj, activitatea sa ca ilegal (până în 1938 el nu avut un rol atât de important, odată cu asasinarea liderului emigrației ucrainene, Konovaleț, a început să fie din ce în ce mai influent), primele decorații și medalii, până la arestul său și anchetarea (i-au fost aduse acuzații de trădare) urmată de cei 15 ani de temniță, după căderea lui Lavrenti Beria. Un efort mare a făcut fiul lui Sudoplatov, Anatoli, care a început să strâng documente pentru a demonstra nevinovăția tatălui său, încă din 1960. În Prolog Pavel Anatolievici Sudoplatov povestește pe larg faptele sale, de ceea ce a fost responsabil și ce rol a avut în spionaj, urmând ca apoi, pe capitole, să fie descrise mai în amănunt (ex: Asasinarea lui Troțki, Spioni atomic, Războiul Rece, Căderea lui Beria etc.), iar la final găsim, la anexe, documente de mare importanță și câteva fotografii ale celor despre a căror soartă aflăm în memoriile acestea impresionate. Găsim mărturisirea unor fapte în care nu a fost implicat direct el (ex: semnarea pactului Ribbentrop-Molotov), dar au avut o mare importanță în istorie. ”Eu am fost responsabil de asasinarea lui Troțki și, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, m-am ocupat de războiul de partizani și de dezinformare din Germania și din teritoriile ocupate de Germania. După război, am continuat să conduc rețele de ilegali în străinătate, al căror scop era sabotarea instalațiilor americane și a celor aparținând NATO în eventualitatea izbucnirii ostilităților” mărturisește Sudoplatov Soția sa, Emma, a lucrat și ea în spionaj, fiind locotenent – colonel în KGB și a fost de origine evreică. Și ea este adusă în discuție pe parcursul mărturisirilor uluitoare. O carte destul de greu de înghițit și acceptat, care a stârnit nenumărate controverse atât în Rusia cât și în America precum și în alte țări." LINK
Forums
