În afara de ziua Armatei a fost si cea a Regelui. O perioada de oarecare eleganta în istoria României.
Altminteri,totul pare pe drumul cel bun : dupa ce ca mintile sclipitoare pot fi numarate pe degetele unei mâini,unele din ele se eclipseaza LINK
"“Când apare numele meu, se găsesc aceşti oameni care intervin imediat şi acţionează în sensul stigmatului. Orice-aş spune, ei nu se lasă traşi pe sfoară: eu sunt ăla, cel rău, anti-naţionalul, anti-patriotul, ăla care am distrus şi am blasfemiat.”
Sâmbătă, după aproape 15 luni de când a demisionat de la conducerea Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici a ţinut la Cluj – ca invitat al Departamentului de Jurnalism de la UBB – o conferinţă ca o eliberare. E un om vizibil rănit, un om care nici după această lungă perioadă de tăcere şi retragere din spaţiul public nu a reuşit să-şi cicatrizeze suferinţele provocate de calomnierea şi distrugerea reuşitelor sale de la ICR."
Cititi-l pe tot,între trei pizduieli prezidentialo-prim-ministre si o mie de "stiri" din actualitatea "politica" româneasca,nu e timp pierdut.
Astăzi, pe saitul Antena 3, a apărut o ştire: de ce doarme copilul din braţele cerşetoarei? Chiar aşa, n-am văzut niciun pui de ţigan plîngând când mama cerşeste! Şi nici când se plimbă cu el în braţe şi şopteşte "ţigări, tigări". Toţi dorm fericiţi zi lumină! Răspunsul, în urma unei anchete jurnalistice, este cutremurător: copiii sunt drogaţi sau îmbătaţi!!! Evident, organismul bieţiilor copilaşi este puternic afectat, până la exitus. Dar ce contează, fac, împrumută sau fură altul!
Nu ştiu ce se mai poate face! Organismele statului sunt depăşite la toate capitolele, corupţia a atins nivele record! În afara cazurilor de lupte intestine, în rest "dolce far niente" şi "miserupism" generalizat ...
Peripetiile unui ROMAN la “Marele mars SECUIESC”: Calator in tara lui Papura Voda autor: FrontPress 28.10.2013
Ultimele luni au trezit şi în mine speranţa, că poate poporul român se mai poate deştepta. Mişcările de stradă, cu fundament ecologic, m-au făcut să cred că a început să clocotească mămăliga. Duşul rece a venit însă la scurt timp: „corectitudinea politică” este atât de adânc înrădăcinată, încât oamenii se auto-cenzurează a priori. Este ok să protestezi pentru protejarea unei comune, dar ruperea a trei judeţe din ţară nu interesează pe nimeni.
Nu îmi doresc să intru în polemici cu nici un ecologist, din simplul motiv că sunt şi eu un susţinător al aceloraşi principii, cu diferenţa, că mie îmi place să merg mai departe, nu îmi place să îmi impun sau să m se impună canoane ale societăţii (şi aici mă refer la societatea modernă).
În orice caz, revenind la călătoria din 27 octombrie, bazându-ne pe dreptul la liberă circulaţie şi pe faptul că autorităţile române au datoria de a menţine toate zonele publice ale ţării accesibile cetăţenilor, ne-am decis să vizităm Muzeul Ţăranului din Cenad, Covasna. Traseul nostru, al celor 20 de români, se intersecta cu traseul unui marş separatist, al unor aşa-zişi secui.
Prima surpriză a fost reprezentată de prezenţa poliţiei la punctul nostru de plecare în excursie. Domnii poliţişti, bine informaţi, ne-au atras atenţia asupra pericolului la care ne expunem, călătorind prin centrul României.
Am plecat în călătorie, şi nici bine nu am ieşit din municipiul Braşov, că am fost opriţi de poliţia rutieră, în dreptul Comunei Hărman. Întrebându-l pe agentul de poliţie motivul pentru care suntem opriţi şi ni se cer actele, răspunsul a fost dezarmant: „Pentru că sunt de la poliţie şi pot!”. Într-un interval de 5 minute şi-au mai făcut apariţia 3 maşini de poliţie, la volanul uneia dintre ele fiind chiar şeful poliţiei rutiere Braşov. Ni s-a pus în vedere să ne deplasăm la poliţia Hărman, unde “discutăm”. Cu actele ridicate, flancaţi de maşini ale poliţiei, ne-am deplasat, precum nişte hoţi prinşi în lanul de porumb, la sediul secţiei de poliţie.
Odată ajunşi, a mai apărut un VIP al poliţiei judeţene Braşov, purtătorul de cuvânt, Liviu Naghi. În tentativa de a trage de timp şi de a ne împiedica accesul în judeţul Covasna, s-a apelat la toată paleta de tertipuri, numitorul comun fiind însă siguranţa noastră, iar pretextul opririi, verificarea cu privire la obiecte contondente.
După o oră jumătate de tergiversări (şi un control de 2 minute al portbagajelor), autorităţilor li se terminau pretextele, iar nouă răbdarea. Am solicitat să fiu reţinut sau să mi se restituie actele, pentru a-mi continua drumul, poliţia fiind într-un final de acord, „escortându-ne” însă până la limita cu judeţul Covasna.
Acolo, pe indicatorul de acces în judeţ, trona falnică o cârpă secuiască, păzită de un camion de jandarmi, pe care nu părea să îi deranjeze ofensa adusă simbolurilor purtate chiar pe propriile uniforme.
Intrarea în judeţul Covasna a fost permisă, din nou pentru propria siguranţă, numai la doi participanţi, subsemnatul şi preşedintelui ND Covasna, şi asta numai pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie.
Tabloul, ce s-a deschis în faţa ochilor mei, părea de-a dreptul apocaliptic, făcându-mă să ma simt un străin în propria ţară: steaguri ale ungariei mari peste tot, cârpe secuieşti arborate la fiecare poartă, tricouri ce aduceau ofense statului Român, maşini din judeţe ale Moldovei trecând grăbite, cu familii privind speriate spre desfăşurarea iredentistă de forţe şi maşini cu numere de ungaria arborând cârpe secuieşti, plimbându-se mândre în aplauzele ţăranilor de la porţi.
Toate aceste ofense aduse statului român (de un număr de nici 10.000 de participanţi, departe de minciunile Pro Tv şi Antena 1) erau straşnic păzite chiar de autorităţile statului român.
Sperând că ne-au speriat cu această incursiune, şi anunţându-ne că le este greu să ne asigure integritatea dacă trecem prin zonă, domnii poliţişti sperau că vom face cale întoarsă.
Imaginile ne-au înverşunat însă cu atât mai mult şi am declarat că, indiferent de situaţie, vom merge cu tricolorul până la Târgu Secuiesc.
Întorşi la maşini, vedeam autocare maghiare, cu participanţi de toate vârstele, care ne arătau atât nouă, cât şi poliţiştilor şi jandarmilor semne obscene. Am văzut maşini de Covasna şi Harghita cu cârpe secuieşti pe ele, trecând pe lângă noi şi înjurând autorităţile. Reacţia: zero!
Ne-am urcat în maşini şi am plecat spre Târgu Secuiesc. Pe drum, doar semne ale disoluţiei statului român, cârpe secuieşti, steaguri ale ungariei mari şi doar UN SINGUR TRICOLOR ROMÂN, pe o şcoală dintr-un sat.
În Târgu Secuiesc, jandarmii au avut grijă să ne întâmpine, dar cu toate acestea, unui număr de trei persoane, printre care şi subsemnatului, ne-a fost posibil să ieşim din formaţie şi să explorăm centrul oraşului. Plimbându-ne, am dat peste vajnica gardă maghiară, care, când a văzut simbolurile noastre, a preferat să se urce în maşină şi să mănânce sandwich-uri.
Reveniţi în centrul oraşului, după ce am făcut o poză de grup lângă statuia din centru parcului central, ne-am îndreptat spre maşini, strigând: „Harghita, Covasna, pământ românesc!”.
Drumul spre casă a fost lipsit de incidente, dar însoţit de un gust amar, acela al impotenţei unor autorităţi preocupate de orice, mai puţin de demnitatea ţării, al unor autorităţi, care îşi umflă muşchii în faţa unor ţărani, a unor tineri, a micilor întreprinzători şi a oamenilor, care mai vor să facă un bine pentru această ţară, dar asistă impasibile, şi chiar sprijină acţiuni de disoluţie ale statului.
Am rămas cu gustul amar al televiziunilor care mint flagrant (deoarece erau corespondenţi pe teren, care ştiau exact numărul de participanţi). Aceste televiziuni, care dezinformează o ţară întreagă vorbesc de 100.000 de participanţi şi de un lanţ uman de 54 de kilometri, în situaţia în care nu s-a format NICI UN LANŢ şi nu au fost nici măcar 10% din participanţii menţionaţi.
Am rămas cu gustul amar al unor autorităţi, care m-au reţinut „pentru propria protecţie” timp de aproape 2 ore şi mi-au interzis practic accesul într-un judeţ din centrul ţării, în timp ce protejau manifestaţiile celor, care îi înjurau.
Şi nu în ultimul rând, am rămas cu gustul amar al unui popor, care ignoră acţiunile de destrămare ale României, luptând în schimb cu trup şi suflet doar pentru o comună sau pentru maidanezi. De ce nu au ieşit şi pentru România? Oare când ne vom trezi? De ce este oare nevoie?
De Remus Radoiu pentru FrontPress.ro
Bine insa ca exista oameni ca apkah care au bucurii atunci cand jandarmii bat cativa pustani.
Domnule ALM, vă rog să nu vă supărați pe mine și să nu credeți că vă vorbesc zeflemitor, dar vă credeam ceva mai ancorat în realitatea țării ăsteia...
Dacă situaţia la care ați făcut referire vă oripilează, ce o să spuneți atunci când o să aflați că nici o boală și nici un accident nu produce o astfel de infirmitate?
Nefericiții pe care îi vedeți dumneavoastră și alți cititori pe stradă așa, sunt oameni cărora le-au fost fracturate intenționat picioarele când erau mici, destinul lor fiind foarte clar trasat, să fie cerșetori, și acum sunt o marfă, sunt vânduți și cumpărați.
Nu știu dacă sunt mai mulți sau mai puțini în ultima vreme, căci nu mai am ochi pentru asta, dar rămâne un fapt, într-o Europă preocupată de tuneluri pe sub autostrăzi care să faciliteze trecerea amfibienilor dintr-o parte în alta, România e departe de a fi capabilă să aibă grijă de oameni.
Domnule Pârvu, nici vorbă de supărare. Schilodiţi ca în poză au fost mereu (erau unii porecliţi "lăcuste"). Poate nu în halul ăsta, dar de zeci de ani schilodirea este o practică la unii ţigani (refuz să-i numesc rromi când scriu serios). Totuşi, cerşetorie cu bebeluşi drogaţi sau îmbătaţi n-am pomenit. Poate şi din cauză că avea cine să asigure ordinea publică! Când bocăneau cizmele sectoristului pe stradă, dispăreau cerşetorii ca potârnichiile. Cerşeau şi înainte de "capitalism", dar mai cu "fereală", erau parcă mai smeriţi. Acum se "practică" o cerşetorie agresivă, la limita obligativităţii de a-ţi cumpăra dreptul de a merge pe anumite străzi.
Era,într-adevar,unul din felurile regimului acela de a rezovla problemele : cu Militia. Nu prea conta ca ei existau (exista),ci ca îi vedeam (vedem). Nu e imposibil de aflat ale cui sunt retelele acelea,cine le fabrica,cui beneficiaza.
Majoritatea oraselor mari,în Franta,au tigani români care cersesc. Mai demult o faceau cu copiii în brate. Când au vazut ca le sunt luati copiii aceia,s-au reprofilat pe tot soiul de pancarte,anunturi...chestii mai umane.La fel si cu prostitutia : fetele sunt lasate în pace,proxenetii iau invariabil puscarie cu executare. Daca "se" vrea,se poate.
S-or fi gândit ca Heimlich nu era român,si de-aia nu i-a facut-o nimeni. Sau-mai plauzibil- erau toti niste boi si habar n-aveau de primul-ajutor. "A murit,asta e!" .
România în toată splendoarea ei... populată de retardați siniștri...
Tarziu de tot interventia pentru CPR. Era doar un B cu asistent acolo si probabil nu s-a gandit la obstructie de cai respiratorii. Naspa pentru omul respectiv.
Tarziu de tot interventia pentru CPR. Era doar un B cu asistent acolo si probabil nu s-a gandit la obstructie de cai respiratorii. Naspa pentru omul respectiv.
Pai da,cine naiba se poate gândi la asa ceva în timpul unui concurs de mâncat-viteza ?!?
Documentar de excepţie scris de un profesor român în America Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (I)
Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie... Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)
Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.
Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.
Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui... comică. Iată ce scria revista "Forbes" în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.
Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la "Forbes", dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. "South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.
Nu are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe“ pentru vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani“, căci îl avem noi înşine din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional): stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.
Ceea ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării oricâte hălci ar vrea.
Pentru a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie mai întâi „fracturate“ prin injectarea, la mare presiune, a unei cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv). Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6 sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei. S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulică.)
Gogoaşa „independenţei faţă de gazul rusesc“ nu oferă totuşi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul „revoluţiei gazelor de şist“ din SUA.
În esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1) gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?“ (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România“ (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea României“ (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate).
Mioritica „revoluţie a gazului de şist“ se anunţă a fi o glumă macabră, un act de sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate „revoluţia gazului de şist“ din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrăjire a „miracolului american“.
Cei „o sută de ani de gaz natural“ din SUA sunt meniţi să umfle o nouă bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde (la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri bituminoase).
Se pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist“ este paiul de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist, precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În cartea "Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation" (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru“. Chiar dacă „nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie“, remarcă acelaşi autor în articolul "Timpul închipuirilor", „restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor Unite“.
Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din nou iluziile şi speranţele false.
Scăderea îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din punct de vedere comercial.
Iată cum descrie Richard Heinberg, în cartea "Ulei de şarpe", începuturile „revoluţiei gazelor de şist“: „Companii mici şi mijlocii au împânzit zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri. Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter (care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»“.
„Revoluţia şisturilor“ este o „bonanza temporară“ (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt şi prăbuşire“. S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei“ să se stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton“ de la legea federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe... secrete?)
Dar nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar... atenţie! nu din vânzarea gazului ci din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste cap“1.
Dacă afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.
Exploatarea gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică rămasă celebră a personajului Regina Roşie din "Alice în Ţara din Oglindă" de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi în acelaşi loc“). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de 63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit a fi sărace în „locuri dulci“ (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de şist“, Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!
Sindromul Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.
Să ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi până peste cap“. Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului de şist“. În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.
Adevărul, de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de şist. Într-un articol de investigaţie din "New York Times"(„După boom-ul gazului de şist“, 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare“ i-a forţat pe fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company“.
În raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea preţurilor la gazul natural?“2, Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita „co-dependenţă“ toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor“. Când preţul gazului natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelaşi „pachet“ zone fără rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice“.
*
Majoritatea analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin. „Revoluţia“ se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă poveste.
România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.
Un comerntariu misteaux făcut de unul din cititorii de pe Infomondo: "Zice marele Blaga, nu umflatul de capuseala, ca vesnicia s-a nascut la sat. Drept urmare in acest univers, se poate evidentia si intelege cel mai bine, un proces amplu petrecut la nivel macrosocial, acela de distructie al profilului civico- moral al romanilor. Prin anii 60, taranii, fostii proprietari ai pamanturilor cooperativizate fortat, patrunsi inca de spiritul gospodaresc al bunului crestin in executarea lucrarilor pamantului, o faceau cu multa responsabilitate chiar daca tarina nu le mai aprtinea, praseau porumbul ca si cum ar fi fost tarlaua lor, muncind 7-8 zile continuu in camp. Calicii satelor carora nevand pamant de dat la colectiv, munca si impartitul la gramada le-a cazut ca o mana cereasca, terminau aceeasi treaba a prasitului in circa 2-3 zile, nu printr-o vezi doamne nu stiu ce revolutionara productivitate a muncii ci prasind doar capetele de randuri iar in centrul tarlalei bruienile erau cat si porumbul. Nu mai conta ce se culegea toamna, oricum ei erau primii la furat de la cei care au lucrat bine, interesant era ca tocmai acesti indivizi erau dati ca exemplu de harnicie de catre propaganda comunista locala, in batjocura gospodarilor. Acesta a fost germenele descurcarelii la romani , ca mare “virtute” mai apoi si care s-a extins ca o pecingine la nivel national, prin fabrici si uzine (fruntasii in productie), in armata cu consecintele binestiute de noi toti si la nivelul intregii societati, aducand-o la metastaza actuala. Intrebarea e, are acest popor capacitatea de a-si reansanatosi organismul adus in acest stadiu? Daca nu o are, unde poate fi gasit antidotul?" Cam asta ar fi esenţa. Restul e gargară, perdele de fum.
Forums
