de Valentin NAUMESCU

Când un semnal de avertizare nu vine în România prea târziu, sigur înseamnă că a venit prea devreme. Este valabil de la economie la politică și de la cutremure la războaie. Atunci când deja toată lumea vede cu ochiul liber că lumea s-a schimbat, că ai rămas descoperit și toate garanțiile organizațiilor multilaterale se prăbușesc în jurul tău, ceea ce trebuie să faci nu mai este prospectiv, ci reactiv, și devine mult mai greu.

Dacă, în prima variantă, un astfel de semnal poate părea de-a dreptul impertinent și neadecvat prezentului („cum adică, te îndoiești de garanțiile pe care le avem acum?”), în a doua este deja inutil. Niciodată nu este momentul potrivit să spui cuiva aflat la putere că, poate, nu ar strica să se gândească din timp la o alternativă. Pe care, suntem cu toții de acord, ideal ar fi să nu ajungă vreodată să o folosească, ci doar să știe ce are de făcut dacă schemele în care îi este ancorată existența nu ar mai funcționa.

Chestiunea Planului B vine mereu ori prea devreme, ori prea târziu. O știm din vara lui 1940, chiar dacă eu nu sunt adeptul clișeului că „istoria se repetă”. Nu, istoria nu se repetă niciodată în forma în care evenimentele au avut loc în trecut, dar, în același timp, istoria ne spune multe lucruri importante, despre planuri și înțelegeri care nu au funcționat conform așteptărilor. Când un scenariu neplăcut este formulat prea devreme, pe vreme încă senină, mesagerul nu este deloc primit cu gânduri calde în Sistem, pentru că deranjul creat celor care vor să se bucure liniștiți de funcții este inacceptabil. Și chiar dacă ceva, Doamne ferește!, odată și odată tot se va întâmpla, măcar să nu se întâmple în mandatul lor, iar ei să apuce să termine cu bine și să prindă următoarea funcție sau pensia.

de Cristian GROSU

Moto: Generalii mei, în temeinica lor prostie, veneau și-mi spuneau:
- Majestate, oamenii nu mai vor să lupte.
Iar eu în sinea mea mă gândeam:
- Adică nu mai vor să moară pentru imperiu. Oare când a murit imperiul în inima oamenilor?
Dar generalii mei, în temeinica lor prostie, nu-și băteau capul cu asta.
(Antnoine de Saint Exupery – Citadela)



Ca la o problemă de matematică, să așternem mai întâi ipoteza, urmând să mergem, mai apoi, cu demonstrația și concluzia.

Ipoteza are 2 puncte:

1, Problema pensiilor speciale e mult mai mare și mai distructivă decât pare, iar banii în acestă chestiune sunt abia pe planul 2, dacă nu chiar 3. Banii vor deveni o problemă insolubilă abia peste 6-7 ani, când paradigma socială se va fi pervertit de mult și când procesul va fi devenit ireversibil.

2, Vasile Dîncu a predat la un moment dat la Academia SRI – acolo unde înțelegerea societății și a riscurilor derapajelor societale sunt esențiale – iar cine i-a citit cărțile de sociologie ale lui Vasile Dîncu știe că ele identifică, la modul teoretic, foarte bine problemele României reale: o Românie paradoxală din care lumea (mai ales tinerii în putere de muncă) încă fuge în ciuda faptului că banii intră.
Sunt câteva idei care mi-au rămas din cărțile lui Vasile Dîncu pe care nu le voi formula aici, dar prin ciurul cărora voi trece faptele la zi din societatea românescă, nu fără să constat că dom profesor a avut elevi slabi, care au chiulit la ora de sociologie și care au ieșit la pensie de foarte tineri, înainte să înțeleagă societatea.

Căci nu de lipsa de bani sau de oportunități fuge lumea – pentru că progresele sunt reale și, mai ales, tot mai evidente, ci de toxicitatea enormă pe care ingineria socială a ultimilor 15 ani a produs-o în societate, răsturnând piramida regulilor care crează o societate meritocratică și echilibrată și aplicând contraselecția sectoarelor care ar trebui să fie în linia întâi a dezvoltării.

de Sorin BRESUG

Lucrezi în privat și te interesează subiectul grevei profesorilor?

Foarte bine, ești un cetățean responsabil care se implică în treburile cetății și care încearcă să pună umărul la făurirea unei societăți mai bune, mai echitabile, în care să există egalitatea de șanse și în care discriminarea să fie doar o amintire urâtă.

Atâta doar că nu prea e treaba ta și părerea ta contează cam cât contează părerea boului care trage după el carul. În fapt, e o reglare de conturi între clanurile de bugetari care nu se înțeleg cum să-și împartă banii de la buget. Pentru că sunt banii lor, e țara lor, sunt drepturile lor.

Bun, nu e vorba de orice bugetari, ci de ăia care contează, care dispun de oameni și bani, care pot influența balanța politică. Cine crede că interesează pe cineva cu câți bani pleacă un profesor debutant acasă să mai bage o fisă. Aici scandalul e că niște zeci de mii de bugetari cu doctorate ciordite (că ăștia au în general influență) au observat că alți bugetari cu doctorate ciordite, adică cu același număr de decorații în piept, umflă câteva mii de lei în plus pe lună. E o inechitate strigatoare la cer ca la același nivel de hârtii pe care le-ai pus la dosar, unul să plece cu 6000 de lei acasă, iar altul cu 12000. Că până la urmă, nici doctorul nu ajungea doctor fără profesor, nici doamna aia de la regia de cazane nu putea ocupa funcția aia fără să-i îndrume pașii niște dascăli.

E complet irelevant că există profesori care livrează enorm, care își mănâncă sănătatea încercând să aducă un plus în educația fiecărui copil. Ăștia sunt o minoritate. Așa cum o minoritate sunt și militarii ăia care merită pensii speciale pentru că chiar au dus o viață epuizantă, practicând militărie adevărată. Așa cum sunt și magistrații care ajung niște epave la 50 de ani din cauza presiunilor și a stresului profesional. Pentru ăștia nu s-ar fi zbătut nimeni niciodată, ei doar joacă rolul de obiecte de marketing sindical pe cârca cărora trăiește marea masă de frecători de mentă.

Da cum spuneam, e țara lor, sunt banii lor, n-avem noi nicio treabă.

Cel mai bun să învingă.

de Malina Gindu

Un comunicat de presă emis de Arhivele Naționale ale României (ANR) în data de 26 mai i-a determinat pe numeroși cercetători și istorici să strige la unison: „Cenzură!”

Instituția nu anunță nicio decizie în respectivul comunicat LINK , ci doar își cere scuze, în două paragrafe, pentru eventuala „apariție a unor întârzieri” și chiar „posibilitatea ca unele unități arhivistice solicitate să nu poată fi date spre cercetare”.

Într-o scrisoare LINK adresată Președintelui, Parlamentului și Guvernului, specialiștii din domeniu acuză Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), serviciul secret din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI), că obstrucționează accesul la documente care sunt, în teorie, publice.

Vestea a creat o ușoară undă de șoc și în societate. Un fel de pregătire a terenului pentru noile proiecte de legi ale securității naționale LINK . Însă spre deosebire de acestea, pentru controlul instituit la Arhivele Naționale nu e cunoscut, în mod public, autorul. Anunțul controversat nu a primit o explicație nici de la ANR, nici de la instituția căreia acestea se subordonează, MAI.

Istoricul Mihai Demetriade, cercetător la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), explică, într-un amplu interviu acordat PressOne, că practica cenzurii asupra fondurilor arhivistice nu e nicidecum una nouă.

Ce anunță, de fapt, comunicatul ANR? Cine și cum își exercită controlul asupra fondurilor arhivistice? De ce reprezintă acest lucru un pericol pentru democrație și care este legătura cu războiul din Ucraina? Sunt câteva dintre întrebările la care răspunde Mihai Demetriade.